Thursday, 24 January 2008

Femeile în UK (2) [Women in the UK]

Iată o fotografie care nu poate nici să-mi infirme, nici să-mi confirme vreo teorie despre britanice, pentru că este vorba de o... olandeză. Chiar dacă se întâmplă să se afle de cinci ani în UK şi are un irezistibil accent britanic (remarc şi eu ca un romantic, nu ca un lingvist, să pot spune şi care anume :-), mi-a zis clar că nu se simte britanică.

Or, olandezele par a fi singura excepţie aplicabilă până acum teoriei mele că toţi marii de exploratori şi-au luat lumea în cap plecând peste mări şi ţări pentru că femeile din ţara lor erau prea nasoale. Grecii, portughezii şi spaniolii (na, că nu mai sunt politically corect spunându-le pe lume :-) sigur d-asta au plecat!

Cu englezii, teoria mea e încă în plin proces verificare. Căci, spre deosebire de portughezi (care, pe unde ajungeau, se îndrăgosteau de localnice), din câte ştiu eu, multă vreme englezii îşi importau soţii de soi de acasă. Nu-mi dau seama încă dacă era un simplu moft pentru a ţine la puritatea sângelui sau chiar aveau de ce să le fie dor - aşa că mai verificăm.

Altfel, până acum doar două localnice simpatice de pe aici n-au vrut să le fotografiez spunându-mi că nu le place să fie pozate, iar o a treia mi-a dat cu flit fără explicaţii. Nici eu n-am insistat în a-mi testa umilele tehnici persuasive şi să mă dau în spectacol în ţara asta unde, cu milioanele ei de camere de supraveghere, parcă te vezi la televizor în aproape orice loc public. Oricum, nu găsesc decât trei explicaţii:

a) cea optimistă - de ce să nu le cred pe cuvânt, câtă vreme cel puţin una din cititoarele acestui blog - se ştie ea :-) - are efectiv oroare de a fi fotografiată, încât trebuie să o vânezi pentru a o trage în poză cu răbdarea necesară prinderii unei musculiţe cu cuţitul?

b) cea pesimistă - sunt eu un mare nătăfleţ, ba încă şi genul care poate să calce în gropi visând doar (nici măcar uitându-se după!) îngeri blonzi - nu încape îndoială că aşa prost sunt şi asta poate să o vadă imediat o fată deşteaptă :-)

c) cea mai probabilă - am trăit mai mult în lumea virtuală în ultimele 72 de ore şi nu am prea ieşit la aer, ca să am ce poza, încât să fie relevantă statistic şi rata refuzurilor, căci altfel am strâns destule poze, dar nu cu britanice; dar recuperez eu curând, când, cu voia Domnului, voi pune pentru prima oară piciorul în Londra!!!

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

4 comments:

Anonymous said...

pentru ca ma simt cu musca pe caciula (sau ca musculita greu de prins cu cutitul), ma bag in seama si iti spun sa nu-ti faci griji in privinta dorintei britanicelor de a fi fotografiate. poate ai vazut "Calendar Girls"... eu am retinut asa din film: britanicele se lasa mai usor fotografiate de la o varsta incolo, daca au mai putine haine pe ele decat cele pe care le presupune vremea din ianuarie, si, mai ales, daca fotografiile prezinta oaresce sanse de a zdruncina vestitul calm englezesc al sotilor (vezi scena de la micul dejun cand barbatul vede o fotografie nud cu sotia in ziar: Darling, you're naked in the The Times :))

MunteanUK said...

eu nu vreu sa fac poze cu 'd-alea' cum spui (peste o anumita varsta si de anumite moravuri). mie imi place sa vorbesc cu ele sa vad ce au in cap, daca sunt si nice persons, nu doar nice looking. oricum nu serveste nimic, ca tot nu poti zice ai ai 'invatat' ceva despre femei din experimentele astea, dar poate iti da indicii sa o recunosti pe 'aceea unica' si sa nu treci ca un prost pe langa ea. this is the whole point...

Anonymous said...

domnule Bogdan MunteanUK, inteleg ca esti in cautarea "acelei unice", daca nu ai gasit-o cumva..? se pare ca mergi pe principiul "o caut in orice femeie pe care o intalnesc..." si daca are si ceva in cap...cum iti dai seama ca e ea?

MunteanUK said...

habar n-am care 'anonim' esti, dar raspunsul meu e urmatorul: chiar ca nu stiu cum anume am s-o recunosc, stiu ca numai 'cine cauta gaseste' :) finalmente, tot un dar divin este, fara nicio indoiala, dar nu poti nici sa stai cu mainile in san, sa ispitesti pe Dumnezeu de genul 'Doamne, eu cred ca poti, acum fa o minune!'... incerci sa cunosti si interactionezi cu lumea, pastrezi masura bunei-cuviinte, iar restul, desigur ca numai de la El poate veni!