Saturday 28 January 2012

UK’s motor vanity fair (25) [Bâlciul deşertăciunilor cu motor din UK]

A strange looking car photographed by my reader C.L., I-don’t-know-where in the UK, inside what seemed to be (from other pictures) a sort of exclusive little scrapyard, as it is known in British English.

Or, if any one is more familiarised with the name in American English – a junkyard. A place where a bunch of former fancy cars – spyders (or roadsters by their American name) – had been put to rest (or to rust :-).

This carmine (do I correctly identify the colour, girls?!) car appears to me as one that has once been some mighty ‘king of the roads’, maybe in the 1960s or 1970s. But I’ve got no idea about the brand.

To any reader from anywhere in the world ever landing on this blog page (and being better informed about this car that I am, of course) I can only say: please, share your knowledge with us!

[For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to/Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

Friday 27 January 2012

Cod portocaliu [Code Orange]

De-a lungul ultimilor ani, de fiecare dacă când România a înfruntat condiţii meteorologice extreme, fusesem avertizaţi. Primisem semnalul că urmează ceva foarte rău (caniculă, furtună, inundaţie, ger etc.) – cod portocaliu.

La fel precum alte respectabile ţări UE, şi noi avem sisteme de avertizare timpurie,  iar autorităţile statului pot să anticipeze întâmplările nedorite, pentru că ştiu când, unde şi cu ce amploare vremea o va lua razna.

Însă, fără excepţie, de fiecare dată suntem luaţi prin surprindere, de la vlădică la opincă, de la premierul-lopătar până la unii şoferi care s-or crede mai tari decât orice avertizări.

Am putea să ne amăgim că şi la alţii merg lucrurile la fel de prost când dă viscolul şi gerul (Big Freeze), invocând ultimele trei ierni aspre (poate vine şi a patra?!) din Anglia şi Scoţia. Cam tot aşa de mare este surpriza autorităţilor şi pe acolo...

Totuşi, clima Marii Britanii – şi aceasta de acum, darămite cea mediteraneană pe care i-o prevăd ideologii încălzirii globale – este destul de blândă, ca să justifice precauţii excesive.

Mai ales în condiţii de datorie publică consistentă, în UK nu prea se face să investeşti masiv în tehnologii anti-zăpadă. Las’ pe oamenii cu răspundere din Canada, Rusia ori Suedia să-şi bată capul cu aşa ceva...

Ei bine, poate că în UK o merge şi aşa(tipic româneşte să-i zicem?), dar acolo ar fi avut loc măcar un mic cutremur politic de s-ar întâmpla, precum în România, ca viscolul să lase în urmă oameni morţi de frig în maşini.

Desigur, viaţa şi moartea sunt în mâna lui Dumnezeu, dar cine s-ar putea ascunde după scuza că aşa a fost să fie”, când este vorba de un (prevăzut!) viscol?

Fiecare dintre noi vine şi se duce de pe lumea aceasta cum îi este rânduit, dar dacă adevărata cauză a morţii este ‘ciuma portocalie’, nicidecum gerul?

La opt ani de la îmbătarea cu promisiunile de stârpire ale ‘revoluţiei portocalii’, dezăpezirea unui kilometru de drum în România este de patru ori mai scumpă decât dezăpezirea unui kilometru de drum din Finlanda.

[Pentru toate postările de pe acest blog mergi la/For all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Wednesday 25 January 2012

About public transport in the UK (22) [Despre transportul în comun în UK]

It would be reasonable to expect that in a country like Great Britain, where locomotives were invented some two centuries ago, trains would the best in the world in our times, wouldn’t it?

Well, that would be reasonable… But what’s reasonable these days in the world we live in? There’s no secret that – although faring well compared to what happens in Romaniathe British rail transport lags behind those of France, Germany and other EU countries.

And it is certainly lightyears away from the Japanese rail system, where passengers can receive a ‘delay certificate’ if a train is only five minutes late!

As of 1994, trains in the UK have been operated by private firms, nevertheless, Britons haven’t seen any of the improvements in service quality that they had been promised ever since Margaret Thatcher, in the 1980s.

By all accounts, it was a botched privatisation. Britons ended up paying 40% more for a train ticket in their own country than they would pay in the Netherlands, Sweden or France.

To this day, France’s (SNCF) and Germany’s (Deutsche Ban) rail companies are state-owned and their performance is often acclaimed. On the other hand, since 1987, Japan’s complex rail system has been in the hands of some 16 private firms – and trains run even better.

It’s not the aim of this blog post to go into ideological speculations about privatisation. If it’s carried out, it should be done properly – the Japanese way, not the British way (read about this big failure: here, here, here, here, here, here, here or here).

Why do I fear that when the Romanian state-owned rail company (CFR) is eventually privatised, the result will look more like what happened in Britain than how privatisation was done in Japan?

[For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to/Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

Monday 23 January 2012

[EN] No comment / [RO] Fără comentarii (22) – At a barbecue / La un grătar

[EN] Barbecuing in Romania – somewhere NV of Târgovişte, Dâmboviţa county (DB). [RO] La grătar în România – undeva la NV de Târgovişte, judeţul Dâmboviţa (DB).

[EN] Barbecuing in Scotland – The Meadows park, Edinburgh. [RO] La grătar în Scoţia – parcul The Meadows, Edinburgh.

[EN] ...and youngsters warming up by a fire on a beach by the cold sea in Brighton, East Sussex. [RO] ...şi tineri încălzindu-se la un foc pe o plajă lângă marea rece din Brighton, East Sussex.

[For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to/Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

Friday 20 January 2012

România fără rost a lui I.L. Caragiale, o sută de ani mai târziu... [I.L. Caragiale’s aimless Romania, a hundred years later…]

În 2012, se vor împlini o sută de ani de când a murit Ion Luca Caragiale, după vreo şapte ani de autoexil în capitala Germaniei. Fără îndoială, şi pe atunci era traiul mai bun acolo, iar ora Europei (acum a EMU şi a UE) începuse deja să se dea la Berlin.

Era mai bine în acra, ordonata, eleganta şi cumintea – dar care avea să-şi dea cu mucii în fasole, în 1914-1918! – Germanie decât în preaplina de dulci neorânduieli Românie. Acolo lucrurile mergeau ceas, dincoace – parcă nu mai aveau vreun rost.

Şi pe atunci, printre primii care se stabileau peste hotare erau cei cu minţi luminate, care nu plecau neapărat de foame (s-ar fi dus şi flămânzii, dar cine i-ar fi primit?), ci de scârbă.

Aşa plecase şi Caragiale, pe care mă şi mir de nu şi-l revendică vreunul dintre indignaţii anti-sistem de pe străzi, citându-i cuvinte precum acestea: “Cauza dezastrului în care a căzut țara este numai – da, numai, nenorocita politică ce o fac partidele și bărbații noștri de stat, de patruzeci de ani încoace”.

Dar cine să-l mai citească pe Nenea Iancu altundeva decât pe bancnota de 100 de lei? Şi, de l-ar mai citi cineva, ce altceva şi-ar mai agonisi în suflet decât amărăciune?

Oare mai trebuie pomenite vorbele lui Caragiale, ca să priceapă mai marii zilei că între masa poporului și clasele stăpânitoare este (cine ar putea tăgădui?) o prăpastie de interese și de sentimente, pe care aceste clase n’au știut-o umplea încetul cu încetul, ba chiar și-au dat toată osteneala s’o sape cât mai adânc”?!

Orcare om cuminte peste putinţă să nu gândească”, socotea dramaturgul, dar iată cum, tâlcul celor ce se petrec, nu pare a-l pricepe tipătescul de la Cotroceni, dandanachii portocalii sau brânzoveneştii uselişti, nici pristandalele care – “curat constiuţional”, nu-i aşa? – dau în oameni ca în oala de fasole…

Oare o să ajungem chiar într-acolo, încât, puşi faţă în faţă cu reacţiunea primului cetăţean turmentat al ţării, nişte puhoaie de cetăţeni nu chiar atât de oropsiţi precum cei de la 1907 (dar poate la fel de iscusit aţâţaţi de peste hotare ca atunci) să sară la gâtul câtorva vampiri sugători de sânge ai boborului?

Şi de ar fi să iasă cu sânge – ipoteză, probabil, foarte convenabilă unei puzderii de interese – ar putea ieşi ceva bun şi pentru românul scos din răbdări, dar care îşi arde mânia în crâşmă, în faţa televizorului, pe Facebook sau într-un joc video? Nicidecum.

Putem înlocui liderii, ca să facem niţel mai suportabil sistemul, până la o vreme – să plece Băsescu (cât mai repede), să se facă alegeri (nefurate!), iar oamenii să voteze (şi să candideze, să se organizeze politic), nu să-şi închipuie că ar da cineva o ceapă degerată pe ‘protestul’ lor prin absenteism!

A schimba sistemul rămâne o jalnică amăgire. Nu-l putem schimba, căci toţi suntem parte din el. Şi este tot atât de greu a-l schimba (îmbunătăţi, înnoi, reforma etc) pe el precum este a ne schimba pe noi înşine.

Cine nu s-a folosit niciodată de ‘Lanţul slăbiciunilor’, cine n-a luat cam multişoare lucruri din jur în băşcălie, ca ‘Mitică’ a lui Nenea Iancu, cine n-a copiat la examene, cine n-a dat şpagă în viaţa lui sau cine şi-a ţinut cuvântul dat întotdeauna să ridice primul piatra contra sistemului!

Desigur că ar fi de dorit un ‘alt sistem’ şi o ‘viaţă mai bună’ (ideal, să fie clădite pe dragoste, bucurie, pace, îndelungă-răbdare, bunătate, facere de bine, credinţă, blândeţe, înfrânare, curăţie) – “împotriva unora ca acestea nu este poruncă”, ne aminteşte Sf. Apostol Pavel.

Doar că o astfel de viaţă mai bună rămâne complet inaccesibilă instrumentelor (voia proprie, mândria, egoismul, lăcomia, indiferenţa etc – manifestate chiar şi la cei ce s-ar decrie drept ‘oameni de bine’) cu care vrem noi să accedem la ea, iar Caragiale ne pune diagnosticul, la fel de valabil acum mai bine de un veac precum şi în zilele noastre:

Încă de mult, lumea noastră românească nu mai merge la biserică. Oamenii de sus, de mijloc şi de jos au uitat de mult cărarea ce duce la locaşul icoanelor. Boieri, ostaşi, meseriaşi, negustori, dascăli, slujbaşi, mari şi mici s-au lepădat de datoriile către legea lor creştinească – toţi sunt astăzi liber-cugetători. (…)

Poate, după cum unii, să fie bine; poate că lipsa de aplecare spre religie să fie dovada unui spirit care se emancipează lesne de ideile învechite şi devine astfel mai susceptibil de idei noi, de progres intelectual şi moral.

Poate, dinpotrivă, după cum zic alţii, să fie de rău; poate că lipsa aceasta să fie dovada unei porniri la descreierare, la o scădere, la o înjosire progresivă intelectuală şi morală, la o din ce în ce mai mare pierdere a omeniei.

Nu ştiu deocamdată cine să zic că au dreptate – pesimiştii ori optimiştii; trebuie să mă gândesc mult la această întrebare”, se întreba Caragiale, iar dincolo (nu la Berlin, ci dincolo de moarte) sigur va fi aflat răspunsul.

La rându-mi, nu ştiu cât de creştin o fi fost acest om-monument al literaturii române, însă cu greu s-ar mai putea strânge dovezi pro sau contra după un veac de la moarte. Demn de menţionat este cum îi numeşte (de patru ori!) foşti ortodocşi” pe compatrioţii săi în eseul citat mai sus.

Aşadar, deloc n-ar trebui să ne mire că, de-a lungul plinelor de haz opere de-ale sale, Hristos nu apare nicăieri amintit măcar (O făclie de Paşte’ nu intră între scrierile comice). Pentru că toate acele haioase personaje trăiau, de fapt, într-o absolută stare tragică.

Veşnic gonind după meschine patimi, antrenaţi în intrigi, ispitiţi de măreţe idei intrate cocoşat în cotloanele minţilor lor înguste, înrobiţi cu totul poftelor clipei prezente, dar fără urmă de deschidere spirituală, către Dumnezeu – aşa sunt personajele comice (?!) ale scriitorului născut într-un sat numit Haimanale.

Da, haimana (= om de nimic, fără căpătâi, derbedeu, vagabond) este omul pe lume, câtă vreme rămâne în afara sistemului lui Dumnezeu şi îşi raportează împlinirea şi sensul vieţii la tot felul de ale sisteme. Orice om fără El (cu atât mai grav dacă este un fost ortodox) nu face decât să vagabondeze între o amăgire sau alta.

Oricât ar dori cineva să schimbe sistemul social-politic – într-unul care să promită paradisuri pământeşti, prin respect, meritocraţie, prosperitate, bunăstare etc în lumea de aici – nu îşi va putea umple golul sufletesc nici de s-ar putea împlini cu vârf şi îndesat acele promisiuni.

A nu se crede că aş considera inutile protestele paşnice ori că subscriu la verdictul arogant al unui oarecare caţavenc portocaliu care îi declară viermi” pe cei care îşi strigă nemulţumirea pe străzi.

Ar fi de dorit o justă păstrare a proporţiilor: da – pentru Jos Băsescu’ (şi păstrarea acestei imperfecte democraţii, care, dând Cezarului ce-i al Cezarului, nu este încă incompatibilă cu vreo aspiraţie spirituală), nu – pentru ‘revoluţie anti-sistem’ sau altă grozăvie.

Cine mai ştie să citească şi altfel decât Nae Ipingescu, amicul lui Jupân Dumitrache, pe un plan care transcende tristele realităţile curente şi perspectivele asupra lumii mustind de coclite ideologii, va pricepe ce explicaţia de mai sus a noţiunii de haimanale...

Astfel, tot în cheie spirituală mă întreb: oare întâmplător are loc noua “rivoluţie” taman în Piaţa Universităţii, unde şade gânditor Nenea Iancu alături de personajele sale? Or fi doar o oarecare creaţie de artă urbană sau este o oglindă – în care nu doar protestatarii, ci noi toţi, neam de haimanale şi foşti ortodocşi, să ne putem vedea?

[Pentru toate postările de pe acest blog mergi la/For all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Tuesday 17 January 2012

Romanians to their former ‘orange’ hero: “Come out, ordinary mutt!” [Românii către fostul lor erou ‘portocaliu’: “Ieşi afară, javră ordinară!”]

What has been a common sight of the past years – in some corners of the EU (Greece, Italy), in countries from EU’s periphery (Georgia), in several Arab states (Egypt, Libya) and to a lesser extent in Russia – is finally taking place in Romania.

People are taking their anger to the streets, a few for senseless rioting (like in England), some others simply to shout that they’ve had enough of the current Government and especially of the incumbent president since December 2004.

Many of those contested learders around the world had always been villains, but Traian Băsescu – just like Mikheil Saakashvili, in Georgia, and Ukraine’s former president Viktor Yuschenko – was portrayed as an anti-communist and anti-totalitarian hero not so long ago (by the mid 2000s).

It was a ridiculous image, as he was a merchant marine captain, in charge of the largest vessel in the commercial fleet of communist Romania, and he had never hid (nor had he ever seemed ashamed of) his communist past.

Far from winning elections  in landslide victories – and many believe he couldn’t have won at all without Uncle Sam’s help – he was, nevertheless, regarded as a hero’ by his fanatic supporters, as well as by the mainstream media of the Western world.

In spite of this pedestal of respectability on which he was put and of his ceaseless rethoric against the corruption and presumed authoritarianism of others, his regime proved to be even more malignous than the previous ones in post-communist Romania.

Eager to get richer, as the former communists had done before them in the early 1990s, the orange gang around Băsescu has engaged in parasiting on the Romanian economy.

That was nothing new for democratic Romania. What would eventually draw the ire of many was the aggressive manner in which he understood to exert his prerogatives, as if the political establishment could be steered like the oil tanker that was once under his command.

Unlike his predecessors – a shrewd former commmunist, always able to build consensus, and a politically weak geology professor, who refused to run for a second term, admitting that he had been defeated by the system” – Băsescu appears to be at ease only when at war with someone.

Because of his stubbornness and arrogance, the orange hero’ would soon be vehemently contested. Halfway into his first term, the Parliament voted for his impeachment. According to the Constitution, he was suspendend, the President of the Senate temporarily replaced him, and Romanian voters were called to approve or nulify the decision of their representatives.

Back then, Romanians were to bee too blind to see that the bogus anti-system hero, promising to tread on all enemies of democracy and prosperity, was himself the product of a despicable system. Thus, he won the referendum confirming him in office by 70%.

It would be simplistic to believe foreign media reports (+ herethat the protests on the streets have to do with the VAT increase (from 19% to 24%) or with some of the harshest austerity measures taken anywhere in the EU: a 25% wage cut of public employees, and a 15% tax on pensions. The decisions were taken in May-July 2010, and Romanians bit the bullet.

Maybe not even the incident that ignited the protests – in the second week of January 2012, Băsescu arrogantly took on the chief of the Romanian emergency rescue service (SMURD), accusing him of opposing a controversial health reform – should be overestimated.

Nevertheless, it was the spark that enraged many, among the millions in whose hearts the ‘Orange Revolution’ (a term which was not as much used in Romania as it was in Ukraine, while the colour was equally widespread) into an ‘orange plague’.

People are angry with a lot of things in this country, among which Băsescu’s divisive manner of leadership and resentful attitude rise above any other reasons of discontent.

The president who promised “to turn to the people” (in his war against a corrupt system) has turned his back on the people that put their hopes in him.

Only insiders from the system who knew exactly when to dress in orange are better off, while many of Băsescu’s fans, his reluctant supporters (who thought he was a lesser evil), the mass of politically indifferent Romanians, and those how never voted for him are worse off.

Although demonstations were held in many cities (some 60) apart from Bucharest, very few are those protesting on the streets these days, compared to the level of discontent in Romania.

Most protesters are against the entire ruling class, the opposition (former communists + liberals) is united only in weakenesses, while most other law abiding citizens are  ‘protestingon Facebook and blogs or cynically mock those on the streets.

It seems unlikely – but I like to never say never! :-) – that Băsescu and the Government he supports would resign and call earlier elections (as 2012 is electoral year anyway). Not even blocking unpopular reforms appears probable for now.

This happens because – thanks to the very same putrid system that he often criticized –  Băsescu has managed to forge a ruling coalition. His party (PDL) is propped up by a new party (UNPR) made up of dissenters  from the main opposition party (PSD).

With a popular support of 10%, Băsescu’s regime is currently a sort of elected dictatorship. The widespread (but far from being massive until now) protests and the president’s reaction to them will be one of the most serious test for the post-1989 Romanian democracy.

All in all, the hero of 2004-2009 has turned into public enemy number one. Like so often before in history, the same man who once personified so many hopes for the better became the personification of bitter disappointment.

Sadly, irrespective of all the anger and despair of many, there’s no true feeling of revolution in the air, as if everyone knew that, with of without ‘captain Băsescu, Romania would be still floating adrift boundlessly... As if only hitting an iceberg could possibly help this aimless nation come to its senses...

[For all the posts on this blog go to/Pentru toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

Friday 13 January 2012

Novlimbă: pot oamenii să-şi ‘reîncarce’ bateriile şi să fie ‘deştepţi’ precum computerele? [Newspeak: can people ‘recharge’ their batteries and be ‘smart’ like computers?]

Dacă nu am avea vicii, am fi nişte roboţi”, încuviinţa cineva vorba de duh a unui amic pe un oarecare blog – căruia nu aş avea de ce să-i fac reclamă.  

După o asemenea mostră de înţelepciune a vremurilor noastre, n-ar trebui să fie de mirare  ce venea scris în rândurile ulterioare. Bloggeru’ îşi cam mângâia cu vorbe dulci viciile (cafeaua, fumatul, dependenţa de net), ca pe nişte foarte dragi, nespus de paşnice şi complet nevinovate pisicuţe

Cu toţii avem astfel de animale de companie, mult mai vinovate decât ne închipuim, dar n-aş vrea să intru acum în detalii despre vicii şi păcate. Mai ales că de dependenţa de net – mai puţin aceea de Facebook, ceea ce nu poate fi circumstanţă atenuantă :-) – sufăr şi eu.

Aş vrea numai să strâng puţin de buba acestor exprimări foarte curente în ultima vreme, care compară omul cu neînsufleţite creaţii de-ale sale.

S-a umplut lumea de exemple ale acestei orwelliene novlimbi (Newspeak). Ori că ne referim la română, ori la engleză (cele două limbi cu statut oficial egal pe MunteanUK :-), din ce în ce mai des observ cum măsura omenescului a devenit prestaţia unei maşinării.

Tot omul obosit vrea să ‘îşi reîncarce bateriile’, iar de se găseşte vreunul care îşi mai pune mintea la contribuţie – fără ca doar să regurgiteze ceva din informaţiile preasamblate şi preambalate cu care s-a îmbibat, inevitabil, din lumea din jur – se zice că este ‘deştept precum un computer’.

Iar despre un prichindel care era pe calea înfiripării unei culturi generale, deşi nu ajunseze nici măcar în clasa a patra, colegii mi-au spus că “el este Google-ul clasei”.

A crede că Google poate avea vreun soi de virtute în sine, pentru că ‘ştie’ multe,  a socoti că un computer, oricât de performant, este ‘deştept’ de unul singur îmi pare la fel de stupid precum a crede că un om poate trăi numai din ‘reîncărcări’ ca o maşinărie.

A compara omul cu aceste născociri neputincioase (de nu ar fi puse în funcţiune tot de voinţa omului şi de nu s-ar fi creat prin strădaniile sale, dar mai ales cu îngăduinţa Făcătorului tuturor celor văzute şi nevăzute) este lipsit de sens.

Fiecare om este infinit mai mult decât un robot şi ceea ce îl umanizează nu sunt viciile (ci dimpotrivă: răstignirea lor!), iar ceea ce ne încarcă nu sunt cele la care râvnesc cei mai mulţi dintre pământenii zilelor noastre…

…mai mult somn, mai multă şi mai bună mâncare şi băutură, mai mulţi bani, mai multă faimă, mai mulţi prieteni (pe Facebook?!), mai multe cărţi citite, mai multe filme văzute, mai multe călătorii, nenumărate tipuri de distracţii şi plăceri ori alte felurite ‘experienţe’ irelevante în veşnicie.

Orice baterie reîncărcabilă (acumulator) are un ciclu de viaţă, la capătul căruia nu mai este posibilă vreo reîncărcare. Nouă, tocmai când ni se opreşte maşinăria (trupul – singurul în ale cărui pofte şi în a cărui bunăstare am investit), ni se vădeşte omul din noi.

De-abia când bateriile (burdihanele, urechile nesătule, ochii mereu doritori să vădă, dar şi cotloanele cu gânduri şi amintiri din creier) se golesc definitiv, omul este liber să fie el însuşi.

Dar mulţi n-or mai putea să fie, nu pentru că ar exista nefiinţa’ unde se duc morţii (cum pretinde altă odraslă a novlimbii), ci pentru că bateriile sufletului, cele cu care trecem dincolo de moarte, vor fi goale.

Mai toate dintre hainele care îl fac pe om’ – după cum zice o proastă vorbă omenească mai veche de inventarea bateriilor, a roboţilor sau a computerelor – vor cădea atunci de pe noi ca frunzele uscate de pe arbori.

Despuiaţi de amăgitorul frunziş, cei acum mereu grijulii să nu ne lăsăm bateriile neîncărcate vom spune şi noi mă tem, căci sunt gol”, precum odinioară Adam. Însă teama de atunci a celor trăitori în netemere de Dumnezeu în vremea acestei vieţi nu va mai fi de vreun folos.

[Pentru toate postările de pe acest blog mergi la/For all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]