[EN] A few wonders from the UK / [RO] Câteva minunăţii din UK (15)

[EN] Using pics from C.L., a reader of this blog, I am posting other ‘evidence’ about how good roads are in the UK.

[RO] Folosind poze de la C.L., o cititoarea a acestui blog, postez alte ‘probe’ despre cât de bune sunt drumurile din UK.

[EN] The little secondary roads (exemplified here), as well as motorways are lightyears away from those in Romania.

[RO] Mici drumuri secundare (exemplificate aici), precum şi autostrăzile sunt la ani lumină faţă de cele din România.

[EN] If you don’t rely on GPS devices, and make a little travel planning (with the help offered here, here, here or here!), I can’t imagine getting lost on these roads.

[RO] Dacă nu te bazezi exclusiv pe dispozitive GPS şi faci o mică planificare a călătoriei (cu ajutorul oferit aici, aici, aici sau aici!), nu-mi închipui să te pierzi pe aceste drumuri.

[EN] The pictures in this 15th episode were taken on various roads and motorways, somewhere in… West Midlands, England.

[RO] Fotografiile din acest al 15-lea episod au fost făcute pe diferite drumuri şi autostrăzi, undeva în… West Midlands, Anglia.

[For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to/Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

Trei din patru britanici visează la emigrare [Three in four Britons dream of emigration]

Fie criza cât de rea – iar mai răul încă nu a venit – încă se mai adună destui oameni care vor să traverseze cu orice preţ Canalul Mânecii şi să-şi refacă viaţa în UK, un fel de ‘tărâm al făgăduinţei’, unde şansele de reuşită le par mai mari decât în alte ţări.

Indiferent ce or înţelege prin reuşită, probabil că este vorba de acelaşi ideal al bunăstării şi unei vieţi plăcute (comode, distractive).

.

Un ideal pe care, dinainte de actuala criză, tot mai mulţi britanici nu-l mai găseau realizabil în ţara lor. Acum, trei din patru se gândesc la emigrare.

.

Probabil că încă sunt mai puţini faţă de câţi români vor să-şi ia tălpăşiţa din ţara lor şi sigur nu este un fenomen nou în istoria UK, căci altfel cum s-ar fi născut SUA?

Paradoxal este că, în vreme ce criza i-a gonit din Spania şi Franţa pe mulţi dintre britanicii care credeau că pot trăi mai bine undeva nu prea departe de patrie, alţii visează că mai departe (cu precădere în Australia şi Noua Zeelandă) pot găsi mai binele.

Dat fiind veşnicul dor de ducă pe care l-aş numi tipic britanic, cred că în orice mare librărie (nu doar una din Edinburgh – de unde provine imaginea) din UK sunt rafturi special dedicate ghidurilor privind o nouă viaţă într-o lume nouă.

Emigrarea nu este incompatibilă cu ce cred eu a fi reuşita în viaţă, dar adesea se întâmplă ca cei care n-au găsit în ţara natală sensul vieţii să nu-l găsească nici aiurea.

.

Deşi, teoretic, experienţa emigrării te zguduie din temelii şi-ţi deschide porţi inclusiv către ceea ce contează cu adevărat.

M-aş bucura ca actuala criză să le arate tot mai multora că nu de altă ţară au nevoie pentru o altă viaţă şi că degeaba schimbi exteriorul – o ţară ‘rea’ cu una ‘mai bună’ – dacă nu-ţi schimbi interiorul, adâncul inimii.

Mediul de viaţă de poate schimba în mare măsură, de la a te ajuta să te laşi de obiceiuri proaste (constrâns fiind de presupusele bunele obiceiuri din jur) până la a-ţi schimba dispoziţia, a te face mai vesel. Dar nu întotdeauna mai bun sau mai fericit.

Dacă nu îţi schimbi perspectiva asupra vieţii, dacă toate obiectivele tale – pe care, chipurile, ţi-era imposibil să le atingi în ţara lăsată în urmă şi le-ai putea realiza în cealaltă – se termină la mormânt (cea mai sigură destinaţie), n-ai învăţat nimic.

Dacă nu-L cauţi pe Cel Care vrea să ne dea nişte poveţe cu criza aceasta (după cum explica Sf. Nicolae Velimirovici despre Marea Criză din anii `30) şi prin toate crizele personale, degeaba îţi schimbi ţara.

În plus, prea mult are criza de faţă simptomele unei boli terminale ale civilizaţiei hedoniste şi ucigaşe de prunci a ultimelor decenii, astfel că, oriunde te-ai duce în căutarea unui anume tip de mai bine, acesta nu va mai fi nicăieri de găsit.

Cel mai trist mi se pare că, departe de a fi învăţat lecţiile crizei, pe zeci de milioane de oameni îi va prinde mai răul risipiţi în căutarea unui fals mai bine.

.

Când de fapt, criza ne este dată ca ultim semnal de alarmă, să ne trezim la (după cum acelaşi sfânt ne-o descrie) viaţa adevărată!

[Pentru toate postările de pe acest blog mergi la/ For all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

About public transport in the UK (13) [Despre transportul în comun în UK]

Train travel in the UK may not be cheap, nevertheless, the passenger is given a broad range of choices, which could make journeys as cheap as possible.

If you travel outside the ‘rush hours’ of each day, if you pay a return ticket in advance, if you buy a day or week travelcard, if you do this or that… you could end up paying less.

If only you had someone to ask to, and you spoke reasonable English! These are the only preconditions, as train station empolyees are pretty courtenous.

But being good in English is irrelevant when it comes to asking advice from an automaton (1st picture), which doesn’t know anything about British civility.

All you are given are ‘options’ to pick from; yet they are rarely clearly explained. A solution could be trying to read them in French or German, when possible.

The problem is the more rail companies want to save money, the more ‘unmanned train stations’ appear in the UK, and you can only practice your English with these machines :-(

[For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to/Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

Is the UK such a bad place to live in? [Este UK un loc atât de rău în care să trăieşti?]

According to a study made by these guys, the answer to the title-question is obviously positive, and there are at least nine European countries (why precisely nine or why so few?!) where it’s better to live than in Britain.

I guess it’s not a surprise that, time and again, France it’s not simply ahead of Britain. Once more, the ‘bloody French’ are number one; they have the best quality of life, compared to all EU’s big nations.

If France’s leading place isn’t a surprise, some of the other countries where life appears to be better than in the UK could twist the knife in some proud Britons’ wounded egos…

This is the list: 1. France, 2. Spain, 3. Denmark, 4. Netherlands, 5. Germany, 6. Poland, 7. Italy, 8. Sweden, 9. Ireland, and… 10. UK.

How much better can life be in the Eastern lands of Germany? Isn’t Spain’s economic boom over, and the unemployment rate increasing rapidly? Doesn’t Italy have one of the weakest economies in the Euro Zone? Or what about the poor Poles who were flocking to Britain until a year ago?

Questions like the above are irrelevant, as long as, according to 17 factors – among which: net income, taxes, the cost of essential goods, working hours, holiday entitlement, life expectancy – the life of Brits is of a poorer quality than that of other nine nations in the UE (which have a total population of some 250 million).

What’s really sad is the fact that the UK had the highest net household income – £ 35,730 a year, more than £ 10,000 above the European average – but to no avail. Money simply makes no positive difference.

“There is more to good living than money and this report shows why so many Brits are giving up on the UK and heading to France and Spain”, someone from the company issuing the survey says.

Big money, biggger problems, therefore a much more complicated and unsatisfying life for many Brits. Would this be a correct diagnosis?

Most of these quality of life surveys suck, as they reduce the human to a consumer (not a soul), but there must be some truth in this one. The Brits have been earning more than many other Europeans for the past decade or so, yet this brought little – if any whatsoever! – ‘good’ in their lives.

[For all the posts on this blog go to/Pentru toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

About public transport in the UK (8) [Despre transportul în comun în UK]

Another article of faith which today’s Britons are told they should live by is – according to my friend & fellow blogger from Scotland – “Privatised transport is the best in the world.” Is it really so? Can everything be so simplistically reduced to ‘privatisation = good, while state ownership = bad’, as the ideologues of ‘free market no matter what’ claim?

First and foremost, I must say that, undeniably, British public transport is incomparably better than it’s Romanian counterpart. There’s absolutely no term of comparison between the two, in spite of having encountered some common ‘bad examples’.

If I were to use a gold standard for public railway transport, I’d name the rail system of France. The TGV is a masterpiece of contemporary transport technology, trains are safe, comfortable, punctual, and not excessively expensive.

In the UK, travelling by train seem to me undoubtedly comfortable, but relatively safe, sometimes only relatively punctual (see what a little snow can do!), and dreadfully expensive. An Easy Jet flight from Gatwick to Edinburgh is cheaper (currently from £ 40.99 to £ 78.99) than the cost of the Caledonian Sleeper (£ 54 to £ 185.5) on the same route.

Therefore, due to budgetary constrains, I opted for what is many times cheaper than the two mentioned option – a Megabus night bus for only £ 24 (half this sum if you pay with weeks in advance!). I survived three times the experience, and – with the Lord’s help – I’d do it again.

But I wouldn’t recommend night bus travel to those who have a sensitive stomach. If you’re not some kind of tough traveller like I become, and if you don’t like chatting with strangers (one even posted a comment on the current series – here), bus travel could really wear you out.

Train travel in the UK could have been the most pleasant, if privatisation had driven the costs down for the passenger. This has not happened yet, and it probably never will :-(

As it can be read here, among the effects of rail privatisation in the UK one could find more set-backs and disappointments than straightforward successes. I wish I had any readers (British or not, but using British trains) left to comment on this topic…

[For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to/Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

Chestii d-astea, numai la britanici (20) [Things like these, only at the Brits]

Unul dintre lucrurile din UK pe care le receptezi mai întâi ca înduioşătoare, apoi foarte răspândite până la a fi omniprezente, dar în final – când nu-s decât o mostră a corectitudinii politice excesive! – devin agasante este grija britanicilor pentru a facilita accesul persoanelor cu handicap oriunde în spaţiile publice.

Mesajul următor (click pe imagine!) se găsea pe mesele apropiate de uşile localului (cantină până pe la 15:00 şi pub cam toată ziua) din clădirea IDS unde am locuit eu: “Vă rugăm să nu plasaţi un scaun la capătul acestor mese. Accesul scaunelor cu rotile este necesar tot timpul. Vă mulţumim”.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Studentul nostru, stăpânul nostru (10) [Our student, our master]

Nu ştiu dacă – obsedaţi de analize ştiinţifice şi evaluări statistice precum sunt britanicii – o fi stat cineva să calculeze ceva de genul... “am băgat suma X în dotări, iar studenţii care au beneficiat de ele au adus profitul Y în economia britanică”...

Dar, să presupunem că ceva că profitabil tot o fi întrucâtva. Greu de crezut să se fi investit atâta în condiţii de studiu, iar rezultatul să nu se vadă.

Deşi nu pot predinte că am termen de comparaţie (căci facultăţile româneşti nu pot fi termen de comparaţie, iar prin University of California in San Diego şi Pace University of New York am fost doar în trecere, aşijderea pe la Sorbonna), această University of Sussex (US) mi-a părut extem de bine dotată.

Nu ca pe la noi prin România, să ai o singură sală bună, iar la aceea numai unii privilegiaţi să aibă acces mai des, ci fiecare sală este perfect echipată aici.

Table obişnuite (pentru cretă), proiector şi tablă albă rabatabilă pentru proiectarea imaginilor (plus perdeluţe la ferestre, ca să se poată vedea bine), altă tablă pe care să poţi scrie cu markere, televizor, DVD player, computer, difuzoare... toate ca echipamente standard în fiecare sală de curs.

Cu totul, cred că minimum £ 6-7,000 costă toate (poate sunt prea optimist), fără a lua în considerare mesele şi scaunele.

Apoi, să nu-şi închipuie cineva că am văzut vreodată în vreo sală de la US (mă rog, cu excepţia barurilor în anumite momente :-), unde să fie buluc de oameni.

Nicidecum, căci de toate dotările acesta nu am văzut să beneficieze grupe de studenţi mai mari de 12-15 oameni la vreo oră de curs şi, adesea, poate nici nu treceau de zece.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Chestii d-astea, numai la britanici (17) [Things like these, only at the Brits]

Mai că aş putea începe un blog întreg dedicate toaletelor din lume prin care am trecut şi am făcut poze… căci subiectul (demn de toată atenţia unor organisme planetare) pare inepuizabil. Practic, eu aş începe câte un blog despre multe teme, dar cum de-abia mă mai ţin de acesta, iată o chestie drăguţă dintr-o toaletă publică din Brighton.

Nu-i aşa că sunt frumoase aceste desene, alăturate unei mese rabatabile unde tăticii responsabili pot schimba scutecele pruncilor? Dar mai mult decât atât, vrejul dintre cele două uscătaore de mâini, pe care este încolăcit şarpele, serveşte pentru a măsura (atât în inci, cât şi în centimetri) înălţimea copiilor.

Să nu mai zic că, în multe locuri din lume străbătute de mine, toaletele publice aveau cel puţin câte un locşor de urinat adaptat înălţimii puştilor mai mari de oliţă, dar totuşi nu suficient de înalţi sau îndemânatici încât să nu se stropească pe pantalonaşi.

Interesant cum se gândeşte acest Nanny State la toate şi, totuşi, copiii britanici sunt cei mai nefericiţi din civilizaţia occidentală – vezi aici, aici, aici, aici sau aici…

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la /For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Studentul nostru, stăpânul nostru (9) [Our student, our master]

Chiar dacă nimeni altcineva n-ar fi curios, cred că am cel puţin o potenţială cititoare – care mă va succeda ca Chevening Fellow la SEI – căreia s-ar putea să-i folosească aceste imagini, pentru a-şi face o idee despre cum arată campusul uneia dintre primele 30 de universităţi britanice.

Desigur, este vorba de o universitate din generaţia new wave, cele care au prea puţin de-a face cu celebrele universităţi istorice (Oxford, Cambridge sau cele scoţiene din Edinburgh, Glasgow şi St. Andrews – de la acestea trei din urmă am imagini de postat :-)

În niciun caz nu seamănă din punct de vedere arhitectonic, însă bănuiesc că nici la nivelul fandoselilor – studenţii nu-s atât de upper class, nu există tradiţii de secole, n-am auzit de ritualuri de iniţiere, iar profesorimea este considerată a avea vederi mai liberale faţă de cine predă în universităţi mai tradiţionale.

Cât despre prietenia studenţilor (70% studente!) cu alcoolul, asta nu cred că ar trebui să fie cam aceeaşi în întreg mediul universitar din UK :-)

Oricum, pentru cine este obişnuit cu Universitatea din Bucureşti, cu locaţii răspândite în tot oraşul, majoritatea clădiri vechi, altele – ceva mai noi (dar nu nai noi de anii 1970), această University of Sussex sigur va fi o experienţă interesantă. În prima săptămână, ai impresia că ai fost paraşutat într-un campus uriaş, dar el va deveni tot mai mic pe măsură ce-l înveţi.

După ce te vei dezmetici din primele impresii pozitive – de genul “aici chiar totul este centrat pe confortul studentului” – desigur că vei găsi o gramadă de cusururi... legate, de pildă, de designul ciudat al unor clădiri, calitatea mâncării disponibile în campus.

Totuşi, orice nemulţumire ai avea, ea nu poate fi analizată decât păstrând termenii comparaţiei – dacă ai mai avut de-a face cu universităţi occidentale/britanice, are rost o discuţie; dacă nu – orice comparaţie cu România nu-şi are locul.

Apoi, aflându-te la 7-10 minute (cu autobuzul) de Brighton sau 8 minute (cu trenul, care circulă de vreo 3 ori pe oră în cel mai rău caz, altfel şi de vreo 20, probabil), nu poţi spune că acest campus duce lipsă de ceva.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

[EN] A few wonders from the UK / [RO] Câteva minunăţii din UK (4)

[EN] I don’t know how pleasant is to live in these red houses, nor how expensive, yet I really find them very nice. And also… so typically British. [RO] Nu ştiu cât de plăcut este să locuieşti în aceste case roşii, nici cât de plăcută, dar le găsesc foarte drăguţe. Şi de asemenea... atât de tipic britanice.

[EN] The pictures in this fourth episode were taken in... [RO] Fotografiile din acest al patrulea episod au fost făcute în... – Hove, Brighton & Hove (East Sussex).

[For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to/Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

Chestii d-astea, numai la britanici (14) [Things like these, only at the Brits]

Cu tot riscul ca cititorii mei să dobândească aceeaşi curiozitate precum un coleg de Chevening Fellowship, nu mă pot abţine să nu postez cam tot ce am găsit demn de fotografit înafara şi înăuntrul toaletelor din UK.

“Eşti un excrementalist?”, am fost întrebat, pentru că, în ultimele luni, eu până şi acolo m-am învăţat să-mi iau camera foto. Nu, nu cred că sunt (dacă definiţia termenului s-o referi la ceva naşpa, cum bănuiesc eu :-), însă mi se pare că, pentru a măsura gradul de civilizaţie al unei societăţi, toaletele, băile, spălătoriile etc sunt un foarte bun indicator.

Prin umare, un exemplu bun de urmat din UK mi s-a părut această toaletă din St. Andrew’s Square (Edinburgh), cu instrucţiunile inscripţionate şi în alfabetul Braille, pentru ca şi nevăzătorii să poată folosi acest serviciu public. Intrarea face 20 pence, dar bănuiesc că – cel puţin după cum arată pe dinafară – face toţi banii, faţă de condiţiile nu prea grozave la care m-am referit cu alt prilej. Oricum, acesta este unul dintre puţinele aspecte pozitive ale corectitudinii politice duse la extrem în UK – faptul că şi persoanele dezavantajate pot avea o viaţă socială, un subiect despre care neapărat ar trebui să mai scriu.

Dreptul la o toaletă decentă mi se pare a fi cu adevărat un drept al omului, care ar trebui să aibă prioritate faţă de alte aberaţii asimilate unor drepturi. Nu vreau să zic că toate-s grozave în UK din acest punct de vedere, căci iată cum se plâng tocmai britanicii de ce anume s-ar putea mai bine (aici sau aici).

Însă faptul că Big Brother, care se ocupă de atâtea tâmpenii, se gândeşte şi la acest aspect, merită menţionat drept un lucru bun. Cât despre faptul că aici sau aici poţi trimite un SMS, pentru ca apoi să ţi se indice unde poţi găsi cel mai aproape de coordonatele date o toaletă publică, ce să mai zic? Cu totul altă lume faţă de plaiurile dâmboviţene, nu?

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Chestii d-astea, numai la britanici (11) [Things like these, only at the Brits]

Nu pot pretinde în mod absolut că, dacă nu am văzut eu altundeva prin lume, numai prin UK s-o găsi aşa ceva, însă simt că trebuie neapărat să semnalez o genială invenţie britanică, care aparţine unei firme din Wiltshire (sud-vestul Angliei). Este vorba despre ceea ce compania producătoare anunţă drept cel mai rapid şi mai igienic uscător de mâini.

Fără să apeşi pe nimic, îţi introduci palmele umede în aceste incinte şi un curent de aer cald începe să sufle din ambele direcţii asupra lor până se usucă. În ciuda senzaţiei că o să te trezeşti cu mâinile lipite de unul din pereţii fierbinţi ai maşinăriei, aerul este pompat cu atâta putere, încât un atare accident pare exclus.

Da, parcă durează ceva mai puţin, dar nu-s în măsură să mă pronunţ asupra altor performanţe – dacă, într-adevăr, aerul este curăţat de bacterii (nu reciclat, cum ar face alte uscătoare) şi se reduce consumul de electricitate cu 83 la sută decât în cazul altor aparate similare.

Însă recomand oricui să testeze această mostră de inventivitate britanică, ori că s-ar afla în Gara Victoria din Londra (unde accesul te costă 20 pence şi mai eşti şi fimat :-) sau în centrul comercial etalon al Brighton-ului, Churchill Square Shopping Centre.

Iar dacă disputa privind cine a inventat ceea ce în România numim veceu (water closet) probabil că nu se va tranşa niciodată între englezi şi chinezi, în ziua de azi, cu toate reglementătile privind brevetele de invenţii, este clar că cei care au inventat uscătorul acesta au pus-o de o afacere de milioane.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]