Odată ce am văzut
de unde (din credinţe eretice de veacuri, din ateism) şi
pe ce cale vin (seduşi de Hristos, nu de vreo maşinărie de propagandă) oamenii la credinţa adevărată,
din pustietăţile sufleteşti ale Scoţiei – unde 19 la sută dintre locuitori se declară atei, 32 la sută “
nu sunt siguri că cred în Dumnezeu”, iar majoritatea celorlaţi 49 la sută au legături mai degrabă formale cu
Church of Scotland,
Free Church of Scotland, şi alte
aşa-zise biserici metodiste, baptiste, luterane, plus cea papistăşească – eu nu mai pot găsi nicio justificare acestei imense
rătăciri ecumeniste.
Nu că mi s-ar fi părut cumva justificabilă înainte de a cunoaşte
Ortodoxia între scoţieni, dar, după acest moment din viaţa mea, efectiv, nu doar mintea mea o condamnă,
la nivel teoretic să-i zicem, dar şi inima mea simte monstruozitatea oricărei idei că
Biserica noastră Una, Sfântă, Apostolească şi Sobornicească ar putea fi
soră cu oricare alta dintre toate
aceste aşa-zise…
Şi inima mea simte aceasta văzând cu câtă dragoste i-a adunat la El Mântuitorul Iisus Hristos pe nişte oameni atât de fragili în credinţa lor simplă, care foarte uşor ar fi putut cădea în capcanele
aşa-ziselor ăstora care se vând pe ele însele, agăţate de imaginea lui Hristos, care mai răzbate în diferite
strategii de marketing. Dar nu
propovăduiesc nimic, căci asta doar Duhul Sfânt o poate face!
Pe lângă indiscutabilul lor merit personal, care nu va rămâne nerăsplătit la
Înfricoşătoarea Judecată (unde ne vor face de râs pe noi aceştia,
născuţii ortodocşi, dar care nu ne-am preţuit darurile), mi-e limpede că numai Hristos i-a adus la El pe Cei care-L căutau, înainte să-L ştie, pe Dumnezeul Cel adevărat,
Căruia să I se închine în duh şi adevăr (
Evanghelia după Sf. Apostol Ioan – 4;23).
Prin aceşti fraţi în Hristos din Scoţia, poate că pentru prima oară în viaţă am fost pus şi în faţa altei viziuni despre România, în afara celei desprinse din întrebări precum se pun multor români, de genul “
Şi aveţi frigidere acolo? Oau! Şi Internet?”. Ei, poate or fi fost şi d’astea, însă ceea ce m-a impresionat pe mine a fost imaginea unei Românii admirate ca tărâm unde există
viaţă în Hristos.
O Românie admirată nu pentru
geniiile driblingului, nici pentru frumuseţile naturale, nici pentru înfăţişarea femeilor (apreciată şi de păgâni până la urmă), ci pentru oamenii credincioşi de aici. “
Mi-ar plăcea să vin acolo, pentru că sunt mulţi tineri care se duc la Biserică”, mi-a spus cineva... Acum, mă tem să nu mă trezesc prin vreun e-mail cu întrebări sfioase: “
Cum, în România, un episcop ortodox s-a împărtăşit cu ereticii? Şi chiar mai este încă episcop?...”
Sincer, habar n-am ce aş putea să răspund la o asemenea întrebare, ca să nu par nici că apăr o asemenea erezie (ceea ce mi-ar fi cu totul imposibil!), dar nici că îi judec pe cei pentru care mă rog la fiecare Sfântă Liturghie, să-i lumineze Domnul în a păstori turma credincioşilor după voia Lui. Problema este într-adevăr gravă, dar (cel puţin momentan şi să dea Domnul să rămână aşa!) strict pe umerii celor cărora a pus Hristos îngrijirea turmei Sale, nu pe ai celor ca noi, care avem datoria să ne rugăm pentru mai-marii noştri.
Singurul lucru de care pot fi eu sigur este că, dacă toţi – mai ales cei mai vrednici de a le fi ascultată rugăciunea decât mie – ne vom ruga simplu “
Doamne, luminează-i pe ierarhii noştri să păzească poruncile Tale, să umeze adevărului întru toate”, Dumnezeu nu ne va lăsa.
Din păcate, prea adesea văd online sau aud etichete de genul “
ecumenistul – masonul – securistul ăsta” ataşate cutărui sau cutărui ierarh. Aşadar, şi dacă ar fi, şi dacă nu ar fi (astfel cum îi judecăm noi că sunt), asta nu ne scuză păcatul. Noi avem datoria să ne rugăm pentru un ierarh, fie el
deja ecumenist, pentru ca
să se întoarcă şi să fie viu (
Iezechiel – 18;23), căci, de ne socotim fii ai Tatălui ceresc, ce altceva putem dori semenilor noştri?!... fie ca
să nu devină ecumenist!
Evident, pentru un ierarh căzut în erezie niciun canon al Sfinţilor Părinţi nu cred că mai cere să ne rugam
ca pentru un ierarh, dar rămâne potrivit inimii fiecăruia să se mai roage inclusiv pentru acela
ca pentru un om păcătos, care are tot atâta nevoie de mila lui Dumnezeu precum cel care se roagă pentru el.
În Biserica noastră au intrat şi tătarii cu caii,
a tras şi Bukow cu tunurile, a dat şi Ceauşescu cu buldozerele, în timp ce destui lupi răpitori în haine arhiereşti or fi încercat să ne sfâşie din interior, în toate vremurile. Iar printre aceştia sunt şi
aşa-zişii eroi, creditaţi a fi salvat românitatea ardeleană acceptând
uniaţia cu Roma…
Biserica nu a pierit prin acestea şi nu va pieri până ce, în interiorul Ei, oamenii se vor mai ruga cu mare nădejde în mila Domnului, ţinând în ei credinţa cea adevărată,
nesmintiţi de cei care cad din ea, fie că le-ar fi acela ierarh, frate, mamă, soţie, fiu, ba chiar duhovnic.
Inima îmi spune
ce ar trebui făcut, dar nu am căderea să mă pronunţ vizavi de această situaţie indiscutabil gravă. Orice
verdict dat de unul ca mine, indiferent ce
bune intenţii aş avea, dar exprimat înainte ca păstorii noştri să se fi pronunţat, nu înseamnă decât cel puţin
neascultare. Totuşi, cutez şi eu a ridica această întrebare (
ce-i de făcut?) din perspectiva unor fraţi ortodocşi de prin Scoţia:
+ Oare ce ar spune un preot ajuns întâi la
Biserica Coptă, abia apoi fiind hirotonit în Biserica Ortodoxă, cea adevărată?
++ Dar un prieten drag care – deşi intrase deja în legătură cu acest preot înainte să fie ortodox – a refuzat să primească botezul de acolo, botezându-se în Biserica Una?
+++ Ba încă şi un alt om, cu care am devenit prieteni din prima clipă când ne-am văzut, ce ar avea de zis? El, care la 65 de ani a renunţat la preoţia
episcopaliană şi a devenit un simplu mirean… dar ortodox?
++++ Mai mult, ce să zică soţia lui, care l-a ameninţat mai întâi că ea divorţează dacă trece la Ortodoxie, dar până la urmă a primit şi ea Botezul Ortodox, iar acum se ţine cu râvna cuvenită de dreapta credinţă?
+++++ Sau ce ar spune soţia slovacă şi
fostă catolică a unui grec (pe care fariseul de mine repede ar fi tentat să-l categorisească drept
nu foarte credincios), dar care îşi creşte fiii în credinţa ortodoxă, fără concesii acordate fostei credinţe romano-catolice?
++++++ Care ar fi părerea unei măicuţe catolice, izolată în nordul Scoţiei şi care ar dori să intre în Biserica Ortodoxă, cea adevărată?
+++++++ Ce ar spune un tânăr obşinuit (ce nu l-ai putea eticheta drept
bisericos la o primă vedere), care întâi s-a îndrăgostit de un sat românesc din Bihor, despre care îmi spune că “
nici nu apare pe hartă”, apoi şi de credinţa localnicilor, cea ortodoxă, în care s-a botezat şi el?
++++++++ Sau ce să zică o fată care participă la slujbele ortodoxe şi catehezele ţinute în interiorul
Comunităţii Ortodoxe Sfântul Andrei din Edinburgh sperând ca, în câteva luni, să se boteze? Oare va renunţa ea la strădania de a dobândi
mărgăritarul de preţ al Ortodoxiei, doar pentru că altundeva în lume, cineva, fie acela oricât de mare în ranguri bisericeşti, se leapădă?
+++++++++ Ce ar spune o fiinţă angelică (englezoaică la origine), care este prima monahie ortodoxă din Coreea de Sud, acolo fiind
acasa ei pământească?
++++++++++ Sau ce ar zice o altă englezoiacă care trăieşte în Scoţia, prietena din copilărie a măicuţei amintite, care îşi creşte alături de soţul ei grec cele două minunate fetiţe aducându-le de mai multe ori pe săptămâna la biserică?
+++++++++++ Ori care ar fi opinia unei scoţience şi a soţul ei, care au trecut de la catolicism la Ortodoxie şi cărora starea materială cu care i-a binecuvântat Dumnezeu le permite să colinde lumea largă, dar care nu se roagă şi nu se împărtăşesc decât într-o biserică ortodoxă?
++++++++++++ În fine, ce ar spune
duhovnicul Scoţiei, un om care a primit adevărata preoţie (ortodoxă!) din tinereţe şi, vreme de decenii, a făcut aproape singur
apostolat pe acolo, încât mi-e greu să cred că există vreun ortodox din Scoţia la a cărui mântuire să nu fi lucrat Domnul, fie şi cu puţin, printr-o faptă sau vorbă de-ale acestui părinte?
Ce ar spune toţi aceştia – care adesea aşteaptă cel puţin până la 2-3 luni până să poată lua parte la o Sfântă Liturghie şi să se împărtăşească, care poate străbat zeci kilometri să găsească o biserică ortodoxă, care nu au nici prea multe cărţi, nici mănăstiri pe care să le viziteze, uneori nici vreun frate în credinţă din aceeaşi localitate, nici duhovnici, încât să se poată spovedi atât de des cât ar simţi nevoia (din şase preoţi ortodocşi din Scoţia, mi-a dat Domnul să-i cunosc pe patru, dintre care unul a plecat în Anglia) – despre
un mitropolit ortodox care se împărtăşeşte cu ereticii?
Iar dacă eu nu mă simt în măsură să-mi dau cu părerea despre ce anume ar trebui să facă mai marii Bisericii noastre vizavi de cele
întâmplate la Timişoara, ştiu că, de s-ar putea cumva să-i
consulte pe aceşti fraţi ai noştri din Scoţia, lor sigur le-ar da Duhul Sfânt unicul răspuns posibil…
[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]
.jpg)
.jpg)
|