Cum se face whisky-ul [How is whisky made]

În afară de o prescurtată istorie a acestei băuturi, de pe un site cu atât de numeroase referiri la Scoţia precum este MunteanUK, parcă n-ar trebui să lipsească un răspuns la întrebarea: cum se face whisky-ul?

Ocazie cu care, punând între paranteze cuvintele, fac încă o (foarte dragă mie :-) lecţie de lexic al limbii engleze. Poate că or fi de folos aceşti termeni, cândva, cine-ştie-cui…

Producerea nobilei licori, cu o mare însemnătate în istoria Scoţiei din ultimele veacuri, dar şi în economia scoţiană de astăzi, începe de la lanurile de orz – ingredientul principal.

Plantă uşor adaptabilă unui climat sucit (nu excesiv de friguros, dar adesea lipsit de razele soarelui), orzul (barley) este cultivat în imediata apropiere a distileriilor sau cumpărat de producătorii de whisky de la fermieri locali.

În afara culturilor de orz (poza 2) asemănătoare celor din East Lothian (3), un whisky de calitate mai are nevoie şi de o apă bună (4) de care aceste meleaguri nu duc lipsă.

Se preferă orzul de primăvară (cultivat în martie-aprilie şi recoltat în iulie-august), iar odată strâns de pe câmp, este adus în distilerii, precum cea de la Glenkinchie (5), situată în East Lothian, la vreo 25 km SE faţă de Edinburgh.

Amestecat cu apă vreo 2-3 zile, orzul îmbibat este apoi întins pe o suprafaţă plană (de piatră), pentru a germina circa o săptămână. În urma acestui proces (malting), se obţine malţul (malt).

Deşi orzul ud a fost vânturat permanent, uscarea lui propriu-zisă urmează a se face într-un cuptor (kiln), cel mai adesea încălzit cu turbă (peat), ceea ce îi dă un iz specific – de pământ şi de fum.

Într-o moară, malţul este măcinat până se face făină (grist), iar aceasta va fi amestecată cu apă fierbinte (la 63-68 grade Celsius), devenind un soi de terci (mash).

În această etapă, terciul din cazane (imaginile 7, 8) mi-a părut că miroase foarte îmbietor, ca o fiertură delicioasă, în care ai fi tentat să te înfigi imediat. Din amestecul fierbinte va rezulta un lichid plin de zaharuri (wort).

Pasul următor este punerea la fermentare, prin adăugarea drojdiei de bere (yeast) şi răcirea la 20-25 de grade Celsius a compoziţiei, care începe să duhnească (9, 10).

Fermentarea transformă zaharurile în alcool, care va fi captat prin distilare (11, 12, 13) sub formă de aburi condensaţi (low wine). Ce rămâne (pot ale) pe fundul cazanului de cupru este folosit ca furaj sau, în viitor, drept combustibil ecologic.

După o distilare dublă (sau triplă la Glenkinchie), whisky-ul (total incolor, dar care îşi capătă culoarea specifică ulterior) este gata de pus la învechit (maturation sau aging) în butoaie, de regulă de stejar, adesea aduse din SUA.

Dacă butoaiele au ţinut anterior alte băuturi (sherry, vin), ele vor îmbogăţi aroma whisky-ului, din care 0.5-2% (angels’ share) se evaporă anual. Legea scoţiană prevede ca Scotch să nu fie numit whisky decât cel maturat minimum 3 ani. 

[Pentru toate postările de pe acest blog mergi la/For all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Alcoolul ăsta, prietenul cel mai bun al britanicului? (19) [This alcohol, a Brit's best friend?]

Născocită în Mesopotamia, distilarea băuturilor a pătruns în actuala Marea Britanie pe la sfârşitul primului mileniu creştin. Este doar o supoziţie, nimeni nu poate şti exact.

Se cunoaşte doar că acest meşteşug a venit dinspre Irlanda – de unde a venit şi creştinismul, cumva a doua oară şi cu o vigoare mai mare decât când Britania era provincie romană.

Cum obiceiurile rele au mai mare vitalitate de propagare decât virtuţiile, prepararea acestor băuturi tari s-a extins în întreaga Scoţie, apoi (poate chiar concomintent!) în Anglia.

Nici când, nici cum s-a născut băutura spirtuasă atât de cunoscută – whisky (în engleza scoţiană), respectiv whiskey în engleza irlandeză şi americană – nu se ştie exact.

Totuşi, probabil că trecuseră sute de ani de când începuse să fie fermentată, distilată şi băută până la prima atestare documentară (Irlanda, 1405).

S-ar putea scrie tratate întregi despre cauzele pentru care s-a inventat whisky-ul şi motivele care au dus la râspândirea sa. Remarc câteva – două mai evidente, altul mai bizar.

În primul rând, lipsa vinului. Clima insulelor britanice nu prea favoriza creşterea viţei de vie, iar nici comerţul de masă cu o astfel de delicatesă timp îndelungat.

Secole întregi, vinul nu se afla decât în biserici şi pe mesele nobililor lorzi, dar nicidecum nu era atât de accesibil precum în societatea de consum de azi.

Un alt motiv al răspândirii meşteşugului a fost desfiinţarea monahismului în Anglia, în timpul Reformei lui Henric al VIII-lea.

Daţi afară din mănăstiri, călugării au răspândit în lume tehnologia de preparare a acestei licori obţinute din fementarea cerealelor, asupra căreia avuseseră monopolul.

Să ne mirăm că Reforma şi Protestantismul au prins atât de repede pe meleaguri britanice, dacă monahii aveau astfel de preocupări neduhovniceşti?!

În fine, cred că cel mai important motiv de răspândire a whisky-ului a fost inventarea alambicului (1826).

De atunci, industria scoţiană a whisky-ului a continuat să crească, lăudându-se cu miliarde de £ (GDP) aduse la bugetul UK, ba chiar şi cu angajaţi mai productivi decât cei ai băncilor.

Greu de zis dacă de la whisky se trag cele 4% din cazurile de cancer cauzat de alcool în UK, dar alcoolul pare încă o afacere de succes în Scoţia, deşi contestată de unii.

Profitabilă, dar pe cale să devină o victimă a independenţei Scoţiei, căci avertismenul de la Londra este limpede – prin FCO nu s-ar mai promova pe gratis băutura!

Oare or mai rămâne la fel de productivi lucrătorii scoţieni care scot produse (sticle de 750-1,000 ml) cu o valoare medie de £ 20-160?

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Alcoolul ăsta, prietenul cel mai bun al britanicului? (17) [This alcohol, a Brit's best friend?]

De departe, din stereotipuri care au făcut înconjurul lumii, Anglia reiese a fi ţara berii şi (poate şi) a cidrului. Fanaticii suporteri ai fotbalului mereu apar cu bere în faţă.

Iar Scoţia – ţara whisky-ului, băutură a cărei producţie asigură 30,000 locuri de muncă. Plus venituri de ordinul miliardelor de GBP an de an.

Se produce şi ceva vin în Marea Britanie, încă de pe vremea romanilor, dar în mod clar se bea mult mai mult. Viile din Anglia şi Ţara Galilor de-abia acoperă 1% din cât vin beau britanicii.

Acasă, în restaurante, sau în aşa-numite ‘wine bars’ (localuri cărora văd că le zice la fel în România), precum cel înfăţişat în prima imagine din Brighton).

Despre cum este vinul englezesc sau galez – cică vin britanic (British wine) ar însemna licoarea fermentată din suc de struguri de import – nu am ce experienţe să împărtăşesc.

N-am gustat, dar poate că (1) voi avea ocazia cândva sau (2) s-o găsi vreun cititor care să ne povestească aici cum este vinul făcut pe teritoriul UK, din struguri băştinaşi.

Tot ceea ce pot eu povesti este o altă scurtă discuţie (chat) cu o britanică într-un supermarket, unde mă plimbam uimit de rafturile cu vin din Franţa, Chile, Africa de Sud, Australia...

...Spania, SUA (mai ales din California) şi alte ţări, între care nu se număra şi România :-(, în ciuda pălăvrăgelii la care am tras cu urechea în Edinburgh.

La întrebările mele „unde găsesc vin produs în UK?” şi „cât de bun este vinul britanic?” aveam să primesc următorul răspuns.

O grimasă, cu precizarea: „Mai bine nu ai încerca.” Să fi fost doar fiţele interlocutoarei? Nu ştiu, căci prin ce magazine am intrat, eu n-au zărit vin ‘made in UK’.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]