Goodbye, rightist hypocrite! Welcome, leftist hypocrite! [La revedere, ipocrit de dreapta! Bun venit, ipocrit de stânga!]

Another swellhead hypocrite – who is convinced of having saved France as much as Gordon Clown dreamt of having saved the world – exits the stage. To no one’s surpise, not even his…

The promised surprise in the run-off election didn’t happen. Thus, Nicolas Sarkozy must step down, leaving his conterparts in the USA, EU, and NATO wondering about the future.

How and to what extent would France change under a ‘Mr Normal’ type of president, as François Hollande describes himself?

Under Sarko ‘the extravagant’, things worked out pretty well for the American (+ NATO) and German (+ EU) interests. Or, at least, everything was predictable.

On the one hand, Sarkozy indebted the country as no other before him – both as minister for Budget (1993-1995) and as President (2007-2012).

On the one other hand, he prescribed the same inane panacea – austerity. In mild doses for France, in deadly doses for Greece.

There’s nothing unusual about this hypocrisy. Excessive spending followed by excessive austerity are irrational only from the perspective of the taxpayer.

For those who decide them and their wealthy friends (from Paris or elsewhere), these apparently irreconcible policies surely have profitable reasons.

And here comes Hollande, a kind of accidental president. As lacklustre as John Kerry in the US presidential election of 2004, yet certainly luckier than him.

Dominique Strauss-Kahn’s philandering made François Hollande the new president of France. Only fanatical leftists could outline other merits of his.

As for wacky promises, he’s as good at selling them as others. He said he would tax by 75% all incomes over 1 million euros a year.

That’s second only to the 100% tax on incomes over 360,000 euros envisaged by Jean-Luc Mélenchon, the Trotskyst candidate.

It’s possible that this is but typical electoral campaign crap, however, does Hollande have any viable solutions to back up his ‘no more austerity’ slogan?!

[For all the posts on this blog go to/Pentru toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

Aşteptând încă revoluţia mondială... (9) [Still waiting for the world revolution...]

N-or putea măsura vreodată statisticile câţi or fi fost aceia care, acum 22 de ani, aşteptau zorii libertăţii de a-L putea mărturisi pe Cel Care revoluţionează conştinţele de două mii de ani încoace şi oferă adevărata libertate...

În schimb, este sigur că la un alt fel de revoluţie şi alt fel de libertate se aşteptau majoritatea românilor – să se ‘dea drumul’ la cumpărături, să ai cu ce, dar şi ce să cumperi.

După decenii de dezumanizare – brutală mai întâi, apoi mai rafinată, cu destule ‘părţi bune’ de sub spoiala cărora mulţi nu îşi mai pot aminti nonsensurile şi relele – în ‘paradisul comunist’, puhoaiele de neterminaţi oameni noi nu mai aveau decât aspiraţii de sorginte materială.

Libertatea nu putea fi concepută ca însemnând a fi liber, ci a avea. A deţine, a cumpăra, a folosi sau adesea doar a etala bunuri de tot soiul era expresia supremei libertăţi.

Dacă şi eu, la nici zece ani, eram contaminat – visând să am jucării ca în Germania :-) – ce alte aşteptări puteau să aibă cei abrutizaţi de lipsa de perspectivă, cu mintea trecută fără de încetare prin râşniţa sloganurilor ideologice?

Puţini spre niciunii or mai fi fost aceia care să creadă în posibilitatea de îndeplinire a falselor promisiuni de înfăptuire a paradisului comunist.

Utopia îşi arătase hidoasa neputinţă de multă vreme. Mai degrabă ar fi făcut plopul pere şi răchita micşunele decât să iasă ceva bun din fantasmagoria comunistă.  Probabil că şi cei mai fanatici comunişti (de or mai fi fost vreunii?!) înţelegeau aceasta.

Totuşi, evidenţa eşecului nu era suficientă pentru a aduce eliberarea de credinţa că raiul pe pământ se poate înfăptui. Ba chiar că acesta ar şi exista deja, dincolo de Cortina de Fier.

Comunismul murea, dar efectul său otrăvitor abia avea să se desăvârşească. Majoritatea oamenilor erau robiţi de aceeaşi iluzie pe care o constata Sf. Apostol Pavel: “Dacă morţii nu înviază, să bem şi să mâncăm, căci mâine vom muri!”.

Robii lui ‘aici şi acum’ nu se puteau elibera de comunism decât spre a preschimba lanţurile sclaviei anterioare cu altele mai sclipitoare şi – doar aparent! – mai uşor de purtat.

Din lacul cu rumeguş ideologic al comunismului s-a sărit în puţul consumismului, într-o mocirlă călduţă. Ca de carton putred, sloganurile comuniste erau tot mai greu de ros, dar şi mai greu de digerat. Le-au înlocuit cele de marketing, parcă mai crocante şi apetisante.

Sufletelor constipate de o cvasiabsolută lipsă a opţiunilor, 22 de ani de ‘libertate’ le-au adus o permanentă cufureală, ca urmare a chiolhanului de alegeri care le sunt puse înainte.

Cine nu cumpără nu este şi n-ar putea fi fericit, sugerează – chiar dacă nu explicit – lozincile vremurilor noastre. Cine nu consumă, nu contează (pentru progresul economiei). Cine nu are, nu este (nimic pe lumea aceasta). Acestea sunt proclamatele noi adevăruri.

Şi nici nu s-ar putea numi post-revoluţionare, căci mereu se anunţă noi revoluţii în comerţ, în tehnologie sau economie, başca în politică.

Aşa cum troţkiştii vorbesc despre o revoluţie permanentă, şi în paradisul consumist se tot succed revoluţii – ale preţurilor, ofertelor, bonusurilor, chilipirurilor… Nimic nu stagnează, totul se schimbă. Oare în mai bine?!

Culmea este când negustori din ţara Revoluţiei Culturale a lui Mao Zedong, vin să ne promită  o revoluţie a comerţului (potrivit imaginilor de faţă).

Aşa fraieri să fi fost?! La peste două decenii de ‘libertate’, pare-se că n-am învăţat cât de fericiţi putem fi cheltuind mai puţin, dar cumpărând mai mult. Nici nu vrem mai mult de atât, nici că ni se oferă altceva.

Ca ţară creştin-ortodoxă (oare?!) s-ar fi cuvenit să căutăm mai mult nepreţuitele – pace, bucurie, iubire, blândeţe, compasiune, răbdare…

Bine ne-ar fi fost să nu ne fi scobit de miez sufletele, pentru a le umple cu biete consumabile, prin care îşi închipuie rostul sute de milioane de oameni din lumea aşa-zis dezvoltată sau în care îşi caută eliberarea miliardele de chinezi şi de indieni.

Din păcate, şi românii se leagănă letargic  pe pânza de păianjen a amăgirii că suntem ceea ce avem şi avem ceea ce putem cumpăra – iar aceasta ar fi o condiţie absolut necesară a fericirii.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Aşteptând încă revoluţia mondială... (8) [Still waiting for the world revolution…]

Indiferent de cum s-o fi văzând el însuşi, s-au găsit destui care să îl considere ‘erou’ (al luptei pentru accesul la informaţii), ‘deschizător de drumuri’ (înspre o altă lume, în care guvernele să fie obligate la mai multă transparenţă), un ‘revoluţionar’, un ‘vizionar’…

….ba poate chiar un viitor ‘martir’, dacă ar fi să le dăm crezare avocaţiilor săi, care se tem că, odată ajuns în mâinile Unchiului Sam, clientul lor ar fi torturat, executat sau ucis mişeleşte în puşcărie.

Acesta este Julian Assange*** – hackerul australian ale cărei furtuni în pahare cu apă, oricâtă rezonanţă planetară or fi părând să aibă în această epocă a tehnologiei informaţiei, tot nu au stârnit adevărate revoluţii.

Zicea Andy Warhol că, “în viitor, oricine va fi faimos pentru 15 minute”, iar acel viitor pe care îl trăim noi acum părea să se confirme şi în cazul lui Assange. Iată, totuşi, că ‘faima’ acestuia a ţinut ceva mai mult, cam cât iarna 2010/2011.

Au venit revoluţiile arabe, cutremurul din Japonia, războiul din Libia, astfel că despre  ‘martirul’ de la Londra s-au auzit tot mai puţine. Aura lui revoluţionară păleşte cu fiecare zi petrecută în vila cu zece dormitoare...

Revoluţionarului – celui de modă veche vreau să zic, de secol 19 şi 20 – îi şade bine cu chinul, cu hăituiala, cu clandestinitatea, cu austeritatea şi asceza chiar, ci nu cu reşedinţele de lux.

Ceea ce nu i-a împiedicat pe fani să atragă atenţia, când s-au împlinit şase luni de arest, asupra “condiţiilor excesive şi dezumanizante de detenţie” şi să se plângă că eroul lor este vânat de camere de supraveghere (CCTV), ceea ce avea să se dovedească o exagerare.

Erau doar camere de monitorizare a traficului. Însă nicio exagerare nu-i de lepădat în aceste vremuri, când nimic, oricât de gogonat ar fi, reuşeşte să scoată oamenii din lumea revoluţiilor virtuale, în cea a revoluţiilor cu distrugeri şi moarte.

Revoluţionar mondial şi violator (încă neconfirmat în ambele privinţe), un (aparent) paria cu prieteni bogaţi (care i-au plătit cauţiunea), cinic şi narcisist, hedonist şi amoral, idealist şi calculat – pentru care unii ar face moarte de om, pe când alţii au cerut asasinarea lui.

Nicidecum imaculat, dar nici vrednic de a fi dat în mâinile Unchiului Sam, în fruntea unei entităţi nedemocratice (WikiLeaks) care serveşte idealuri democratice (?!)... cu mii de poveşti pe seama lui, care mai de care mai năstruşnice.

Nicicând nu se poate spera la o revoluţie mondială (fie ea definită troţkist sau altcumva) fără exagerări şi minciuni. Oricât de adânci ar fi cauzele reale ale revoluţiilor (definite ulterior de istorici) fără ‘scântei de exagerare’ nu se poate face vreo revoluţie.

Dezvăluirile WikiLeaks s-au dovedit a fi o făsâială. În urma căreia, Uncle Sam n-a ieşit prea şifonat. Ba chiar este demn de admirat: n-ar fi bine ca şi România să aibă diplomaţi atât de talentaţi în a trage de limbă pe toată lumea din jur şi a descrie atât de plastic evenimente şi personaje?

Şi atât de mare a fost făsâiala aceasta, încât mă gândesc că scopul lor nu are legătură cu dezvăluirile în sine, ci cu propulsarea lui Assange la rolul de ‘revoluţionar mondial’, pentru care destui fanatici ar fi gata să arunce lumea (internetului şi nu numai) în haos.

Închis sau liber, dar cu siguranţă în carne şi oase, autentic, acest Assange – pe care unii să-l adore, iar alţii să-l urască, la fel ca pe Osama bin Laden – este un ‘activ de mare valoare’ în zilele noastre când oricine poate fi ‘revoluţionar’, dar arareori pentru mai mult de 15 minute.

Pentru cine şi pentru ce va servi (conştient sau nu) Assange– să-i las pe cititorii mei (care şi câţi or mai fi) să îşi dea cu părerea. Eu doar îmi exprim scepticismul ca atâta tam-tam cu WikiLeaks nu se prea poate să fi fost creat doar pentru fâsâiala de până acum.

*** NOTĂ: Am creat imaginea cu ajutorul acestui site.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Aşteptând încă revoluţia mondială... (7) [Still waiting for the world revolution...]

Cu Osama bin Laden executat – fie şi cu dovezi privind moartea lui la fel de solide precum cele privind aselenizarea – Barack Hussein Obama şi întreaga ‘lume liberă’ rămân fără un convenabil antierou.

Cei socotiţi ‘conspiraţionişti’ vor specula că, foarte rapid, “va fi inventat un altul”, în timp ce restul ‘lumii libere’ n-are decât să dea curs îndemnului obamian că sfârşitul lui bin Laden trebuie “salutat de toţi cei care cred în pace şi demnitate umană”.

Poate că revoluţia mondială nu mai are nevoie de bin Laden şi era vremea să intre în cărţile de istorie. Eventual să ‘reapară’ numai fictiv, ca Elvis sau Michael Jackson.

Dar de ceea ce au încă nevoie americanii este de un soi de ‘spirit al lui 11 septembrie’, definit astfel de Obama: “în acea zi, indiferent de unde veneam, indiferent cărui dumnezeu ne rugăm (?!?!?!), indiferent de etnie şi culoare, am fost uniţi ca o familie americană”.

În paralel cu vânarea lui bin Laden, ultimul deceniu a marcat o accentuată americanizare a planetei (graţie noilor tehnologii ale informaţiei). Treptat, toată ‘lumea liberă’ a împărtăşit temerile şi frustrările americanilor şi a contribuit la plata oalelelor sparte.

Ne putem doar consola cu ideea că Lumea Veche a marcat un ‘gol de onoare’. Lichidarea lui bin Laden a fost sărbătorită în SUA aşa cum europenii ies pe străzi să sărbătorească trofee fotbalistice.

Al-Qaida a început războiul, zice Obama, la fel ca predecesorii săi (Bush + Clinton). Şi nimeni nu îl poate contrazice.  Ce om sănătos la cap ar ţine cu Al-Qaida şi nu cu SUA?

Totuşi, felul în care războiul global antiterorist a devenit o luptă a întregii ‘lumi libere’ (încă neîncheiată, avertizează acelaşi Obama) prea seamănă cu ‘lupta întregului popor’ la care erau chemaţi nefericiţii băştinaşi din fostul lagăr socialist.

În lipsa ‘antieroului planetar’, omenirea dresată să reacţioneze în bloc – indiferent cărui dumnezeu se roagă (sau mai degrabă nu se mai roagă!) – are nevoie de un alt duşman.

Şi încă este o nevoie ca de aer. Mai ales la vremuri de criză economică, un duşman comun, este mai uşor de suportat decât un ideal comun. În caz contrar, ‘lumea liberă’ nu va mai putea trăi fără o revoluţie.

Poate n-o fi aceea aşteptată de troţkiştii din UK care mi-au inspirat acest serial, dar o revoluţie tot va fi. Cu siguranţă, nu va fi una ‘a binelui’, a ‘bunului simţ’, ‘a reformei clase politice’ (cum se visează în România), nici a lui ‘da, putem’ (Yes We Can) promis de Obama.

Nu va fi un trist carnaval cu coşciuge precum în decembrie 1989, încheiat în doar câteva zile şi pus în scenă cât să întineze primul Crăciun liber după 45 de ani – printr-o execuţie stalinistă, (re)liberalizarea avorturilor şi asasinarea a sute de tineri.

Ci vor fi râuri de sânge, la fel ca în Revoluţia Franceză sau cea Bolşevică. Care vor curge multă vreme după ce vor fi scăpărat primele ‘scântei revoluţionare’ (1789, respectiv 1917).

Apoi, întocmai ca la amintitele revoluţii – aprinse de duşmani ai lui Dumnezeu, nu de rugători sau temători de vreun oarecare dumnezeu – mai mulţi morţi vor cădea după dobândirea libertăţilor respective, decât în lupta pentru cucerirea lor.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

A royal irrelevance [O irelevanţă regală]

Is an event about which over two billion people (from all over, even the remotes corners of the world) talk about these days really relevant?

There’s no doubt that a massive hysteria has engulfed the country (a funny approach to it in The Independent) for the past months, but let’s assume this is not necessarily something bad. 

As long as Americans feed on the ‘presidential myth’ (resuscitated by Obamania in 2008), why shouldn’t the Brits have their own ‘royal myth’ revived?

Nevertheless, I dare ask: will this royal wedding boast British national pride, will it help weave back the national fabric torn by decades of multiculturalism? Will it change anything for the better for this nation? 

Is Great Britain’s Monarchy “a public relations stunt for British capitalism,” as the Trotskyists from The Socialist Worker claim?

To what extent is the Royal Family an asset or a burdening liability? Will the royal subjects feel duped when the news of a royal divorce will break? 

Would anyone invoke the cost of the ceremony – tens of millions of pounds, taken from HM Treasury’s (the taxpayers’) coffers, not from Her Majesty’s purse – if the country were to sink deeper into the economic crisis it has endured for the past years?

There’s hardly any doubt that a royal ceremony is an astonishing thing to watch – worth exploiting as a ‘great show’. Yet how relevant it actually is for today’s Britain?

May the Lord – Whose name was often invoked by Anglican wedding ceremony – bless Prince William and his wife Catherine! ...but I’m afraid no blessing ever comes from such ‘great shows’.

Especially if the ‘blessing’ was given by a dying institution (the Church of England) which is so far from truly knowing the Lord Whom the last Orthodox kings of England (before 1066) were serving.

[For all the posts on this blog go to/Pentru toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

Studentul nostru, stăpânul nostru (11) [Our student, our master]

Când am început serialul de faţă, mă aflam sub influenţa foarte bunei impresii despre învăţământul superior britanic. Ulterior, cum şade bine oricărui blogger, am mai fost şi cârcotaş.

S-or mai fi nuanţat părerile iniţiale, dar buna impresie nu mi-a dispărut. Senzaţia mea limpede a fost că studentul (britanic sau străin) care învaţă în UK este stăpân, adică pus în centrul politicilor de educaţie.

Tânărul sau mai puţin tânărul care vrea să înveţe într-o universitate britanică nu este doar o rotiţă într-un sistem, o cantitate neglijabilă, nici o vacă de muls – de taxe de studii, bani de cărţi, taxe de restanţe, şpăgi etc.

Desigur, aş putea fi acuzat că, fiind Chevening Fellow nici nu puteam avea o altă părere decât una superlativă. Admit că în mod sigur am fost privilegiat şi ferit de orice dificultăţi cu care se confruntă studenţii.

Însă şi experienţa personală, şi părerile altora, şi statisticile veneau toate să confirme calitatea învăţământului universitar din UK. De până acum. Căci despre ce va fi după tăierile bugetare + creşterea taxelor încolo sunt mulţi care se îngrijorează.

Şi nu mă refer doar la cei care au ieşit la cafteală cu nu foarte eficienţii poliţişti britanici, care şi-or fi ieşit din mână în ultimii 20 de ani trecuţi de la mişcările sociale din vremea premierului Margaret Thatcher.

Anarhiştilor (să nu fi fost şi troţkiştii pe acolo?!) prea puţin le pasă de taxele de studii. Însă ei nu-şi puteau face reprezentaţia dacă nu ieşeau pe străzi zeci de mii de tineri cu adevărat îngrijoraţi că un an de studii îi va costa de trei ori mai mult.

Îngrijorarea lor s-a auzit (din păcate, fără urmări) şi în Camera Lorzilor. Oricât de hulit ar fi acest corp legislativ neales, tocmai faptul că nu depinde de isteriile electorale, îl face o adevărată voce a raţiunii în Marea Britanie.

Majoritatea (273) ‘nobililor lorzi’ au votat în favoarea dureroaselor măsuri, dar din rândul celor (200) care s-au opus legii s-au ridicat întrebări care, mai mult ca sigur, îi frământă şi pe David Cameron şi Nick Clegg.

Nu cumva creşterea taxelor va duce la o creştere cu 300% a datoriilor studenţilor (student debt)? Oare nu se putea tăia bugetul mai prudent, mai chibzuit? Vor mai putea vreodată cei mai săraci dintre britanici să spere la studii universitare?

N-aş crede că Guvernul de coaliţie nu a cântărit bine chestiunile acestea. Dar, foarte probabil, nu mai este astă soluţie. Datoria publică a UK este sufocantă. Altfel cum ar fi fost Nick Clegg de acord cu o propunere sinucigaşă pentru partidul său?!

Pe de altă parte, mă întreb cum de îşi închipuie cineva că foştii studenţi îşi vor putea plăti vreodată datoriile? Şi ce va fi cu cei 60-70% dintre studenţii, veniţi din state UE, care studiază în UK graţie unui student loan, apoi nu mai rambursează nimic?

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Aşteptând încă revoluţia mondială... (4) [Still waiting for the world revolution...]

Când am început acest serial – dedicat pateticilor comunişti troţkişti întâlniţi în UK –, în mod sigur nu conştientizam cât de aproape eram de a fi martorul unei isterii planetare, cu tot atâta fundament logic şi moral cât au şi visele utopice ale acestor triste personaje.

Nici nu am în seamă mai mult decât ca pe o curiozitate anunţul de mai sus (pentru mobilizarea electoratului american din UK) pe care l-am fotografiat când de-abia se încingea lupta pentru nominalizare în interiorul Partidului Democrat...

Iată cum ajung acum – şi pentru a câta oară?! – să constat că viaţa bate filmul şi că Obamania (care începuse să se manifeste şi prin UK mai demult) chiar a pus stăpânire pe o bună parte a celor din lumea civilizată (?!). Evident, nu şi pe necivilizatul de mine…

Pur şi simplu, orice mi-ai face, nu pot să pun botul la nicio ideologie contemporană, nici care ne avertizează despre sfârşitul lumii, care nu de la surplusul de dioxid de carbon din atmosferă va veni (Global Warming Hysteria), ci de la păcatele noastre, nici care ne promite o societate ideală, un comunism pur, troţkist (cum cred bolnavii aceştia de la SWP), însă, nici nu pot crede că schimbarea a venit odată cu Obamania…

Sau, mai degrabă – dacă Omul negru a venit :-) – înseamnă că schimbarea a venit la rândul ei, dar în niciun caz schimbarea în mai bine. În mai rău – da, încă este loc cât cuprinde pentru desăvâşirea în rău a civilizaţiei umane, însă mai binele din punct de vedere economic, social şi duhovnicesc (nu că hedoniştii ar pune preţ pe nevoile sufletului lor, slujindu-şi doar idolul trup) nu va veni.

.

Oare nu le-au ajuns civilizaţilor occidentali (britanici şi nu numai) câteva decenii în care s-a experimentat erezia prosperităţii, încât să se lămurească că mai binele nu poate veni nicidecum ca rezultat al progresului economic?

Dintre toate popoarele cuprinse de Obamanie, nici nu mă miră că, după zecile de milioane de americani contaminaţi de această boală, britanicii sunt în primele rânduri de alţi isterici, doar pe meleagurile lor s-a născut isteria legată de Prinţesa Diana…

.

O naţiune redusă, treptat, la o turmă de consumatori supravegheaţi permanent, de burţi amorale şi nereligioase întinse în faţa televizoarelor, nu poate decât să aştepte o revoluţie mondială (poate nu tocmai aceea aşteptată de către comuniştii britanici, dar, oricum, o revoluţie)… o mântuire, o eliberare din nonsensul hedonismului...

Aşa cum l-am văzut şi auzit eu pe acest Obama (în imaginea de mai sus), el are un singur lucru altfel faţă de tagma politicienilor de pe toate meleagurile – ştie să vorbească altfel decât în limba de lemn. Nu toţi vorbesc că ne aduc mai binele, nu toţi ne promit oportunităţi, progresul, bunăstarea, fericirea? Dar tot mai puţini au puterea de convingere a lui Obama, cum puţini au avut şarmul lui Tony Blair la vremea lui.

Nu cred însă în genialitatea niciunuia dintre ei! După opt ani de George W. Bush, respectiv 18 ani de Margaret Thatcher + John Major, şi Obama, şi Blair, doar au prins valul, însă niciunul nu are substanţă, nici vreo inteligenţă ieşită din comun (nu că aceasta ar fi o valoare în sine!) şi cu atât mai puţin vreo statură morală – sunt doar nişte animale de pradă de succes în jungla politicii.

.

Nu mă interesează cât de puţin populară este afirmaţia mea (cum tare a mai fost combătută deja :-), însă eu zic că nimeni altul decât Bush nu l-a adus pe Obama la Casa Albă, la fel şi cum pe Bush desfrânarea lui Clinton l-a dus în Biroul Oval şi nu vreun merit personal!

.

După părerea mea, nici Barack Obama nu va aduce ceva bun lumii, măcar să nu facă şi mai mult rău! Uitaţi-vă la Marea Britanie post-Blair, cu economie în prăbuşire, promiscuitate cât cuprinde, distrugerea familiei, şi ochi de-ai lui Big Brother peste tot! Măcar de ar arăta la fel de bine America post-Obama, dar s-ar putea să arate chiar mai rău de atât!

Orice ar zice istericii de pretutindeni, eu am convingerea că mai binele nu va veni, nici de la Obama, nici de la orice alt lider planetar! Acest mai bine nu ar putea veni decât de la Cel pe Care lumea nu-L vrea, deşi are aşa de mare nevoie de El, nu de la cei pe care lumea îi adoră.

.

Şi cum ar putea veni de la aşa un preşedinte pro-avort, mai ceva decât libidinosul Bill Clinton? Cum nu a venit nici în UK, de pe urma lui Blair, un avorţionist filo-catolic, care a îmbrăţişat până la urmă pe faţă credinţa papistaşă…

Orice ar crede ateii din jurul meu, mai binele nu va veni niciodată de la nişte lideri avorţionişti! Şi n-au decât să-i dea înainte toţi înţelepţii lumii aceştia cu ideologiile lor demonice şi să se chinuie să ne explice că, din cauza excesului de dioxid de carbon (între altele, cauzat, chipurile, şi de creşterea populaţiei care ar trebui redusă cu orice preţ!), ne merge mai rău…

.

Slavă Domnului, încă mai sunt destui oameni care se străduiesc să creadă în Cine trebuie, nu în miracolele, schimbările, revoluţiile pe care le propovăduiesc ei!

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Aşteptând încă revoluţia mondială... (3) [Still waiting for the world revolution...]

De câtă vreme sunt prin UK n-am văzut încă nicio manifestare publică de-a laburiştilor, de-a conservatorilor sau de-a liberal-democraţilor. În schimb, iată că dau (pentru a treia oară!!!) peste aceşti bolnavi visători – troţkişti (cum se autointitula primul cu care am vorbit), socialişti (cum zice numele partidului lor) sau comunişti (cum scrie pe drapelul din imagine).

De data asta, chiar că nu m-a mai interesat să schimb vreo vorbă cu ei, nici despre eliberarea teritoriilor palestiniene, nici despre fanatismul lor în promovarea dreptului la avort (cred că prea puţine ţări din lume or fi tot atât de pro-ucidere precum UK - vezi aici, aici, aici sau aici), nici despre Guvernul care fură clasa muncitoare.

M-am mulţumit doar cu o poză de-a steagului de tristă amintire, nu să mai fotografiez şi înfăţişarea patetică a personajelor, cam între 30 şi 55 de ani, dar semănând foarte mult cu cei care se adună să-l pupe pe Iliescu ori să îl plângă pe Ceauşescu.

Remarc doar (pentru ultima oară, sper!) politica lor de relaţii publice (public relations): tot aşa cum la Londra îşi pun taraba cu fiţuici şi petiţii, cam o dată pe săptămână, în apropiere de Oxford Street, în Glasgow îşi întind şandramaua pe Buchanan Street, probabil una dintre primele 10-20 artere comerciale ale lumii.

Carevasăzică, demonii ăştia marxiştii încearcă să mai fure câte-o ciosvârtă de la masa demonilor capitalismului consumerist tocmai de la banchetul acestora. Fără sorţi de izbândă, socot eu. Dacă primii or fi făcut o sută de milioane de victime în secolul al 20-lea, cei din urmă probabil că vor trece de pragul miliardului. Este o boală mai lentă, mai plăcută, mai rafinată, mai gustoasă decât indigestul ateism ştiinţific, dar cu siguranţă la fel de mortală.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Aşteptând încă revoluţia mondială... (1) [Still waiting for the world revolution...]

Iată o întâlnire neprevăzută, pe care, mai mult ca sigur, gazdele mele nu s-ar fi gândit să o includă în experienţele de care să am parte în acest Chevening Fellowship. Însă, câtă vreme mă aflu într-o ţară atât de mândră de deschiderea ei democratică, cum mi s-a ivit ocazia, am profitat să văd dacă aceşti indivizi din avantgarda clasei proletare au ori nu faţă umană.

Şi, după ce am vorbit cu tânărul din imagine, aş zice că are nu doar chip de om, ci şi suflet, aşa cum l-a plămădit Creatorul nostru al tuturor, chiar şi al acelora - probabil majoritatea celor 6.000 (zic ei!) de membri ai Partidului Muncitorilor Socialişti din UK (SWP) - care nu vor să-I recunoască paternitatea asupra tuturor celor văzute şi nevăzute.

Omul chiar părea să creadă în ce spune, că o revoluţie mondială este nu doar dezirabilă (pentru ei!), dar şi posibilă sau că ar trebui să se facă ceva urgent pentru îmbunătăţirea soartei locuitorilor din Gaza.

Cu o pasiune în mod clar demnă de o cauză mai bună, acest comunist britanic mi s-a autodefinit drept troţkist şi s-a arătat convins că, atâta vreme cât va exista capitalismul, vor exista şi oameni ca el, care să propună o lume mai bună prin dărâmarea acestui sistem injust.

După ce am stat mai mult de zece minute pe gânduri (deşi omul nici măcar nu insista!), i-am dat şi eu o semnătură pe petiţia care cerea ca Guvernul israelian să renunţe la blocada Fâşiei Gaza.

Eu, cel care sunt categoric proisraelian şi proamerican (na, că m-am făcut singur ţintă pentru Al-Qaida, dar nu pot să nu-mi recunosc convingerile!) am semnat totuşi, în speranţa că adresa mea de e-mail rămâne în baza de date a SWP şi, poate, îmi mai trimit şi mie comunicate despre ce trăznăi mai clocotesc prin mintea socialiştilor din UK. N-ar fi bine să aflu şi eu, măcar cu câteva minute mai devreme, dacă ăştia chiar pornesc revoluţia mondială?

Pe de altă parte, i-am zis clar pasionatului meu partener de dialog: "Strict pentru acest lucru, semnez. Altfel, sunt împotriva a tot ceea ce susţineţi".

Eu nici nu vreau dispariţia Statului Israel (cu actualii israelieni şi arabi locuind într-o unică Palestină - ?! - asta ar fi soluţia în viziunea acestui troţkist), nici nu aştept vreo mare grevă care să paralizeze economia UK, cum se mai întâmplă în Franţa şi Italia (şi pe care interlocutorul meu o dă drept sigură în următorii doi ani!), nici nu pot înghiţi demenţa cu care SWP susţine dreptul la avort (dreptul la alegere - dintotdeauna asasinii au fost buni la găsit eufemisme).

Ba încă nici măcar nu-s de acord cu posterele lor lor anti-Bush, prin care reuşeau, cât de cât, să atragă atenţia trecătorilor.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]