Ca mare iubitor de hărţi ce sunt (pe care m-a învrednicit Domnul, de la o vreme, să nu le mai străbat numai pe aripile gândului şi cu vârful creionului, cum făceam în adolescenţă), n-am găsit o modalitate mai potrivită de a-mi semnala revenirea la un blogging relativ constant decât folosind două hărţi ca pretext pentru cele înşirate mai jos. La trei luni de când postam o primă hartă mâzgălită cu itinerariul
unui fascinat raid de patru zile prin Scoţia, mai adaug una, care să reflecte totalitatea călătoriilor mele prin această parte a lumii. Şi sper să fie evident, din punctele marcate cu verde (daţi click pe imagine pentru o rezoluţie mai bună) – care reprezintă de la locurile unde am poposit puţintel, preţ de câteva fotografii, până la cele unde am dormit mai multe nopţi –, că acum m-aş afla întrucâtva î
n cunoştinţă de cauză în a-mi da cu părerea despre
Scoţia.
Deşi le-am colindat cât de cât, unele locuri nici nu au numele trecut pe hartă, cum ar fi: cel mai sudic punct verde –
Melrose; unul la sud de
Inverness –
Abriachan, respectiv la nord –
Alness;
Kilmahog, la nord de
Callander. Apoi imediat sub
Edinburgh –
Roslin, ceva mai la SW –
Glenkinchie, iar la NW –
Queensferry. Altele, nici nu le-am marcat, pentru că că am trecut fugar prin/pe lângă ele şi am socotit că ar fi incorect să le numesc “
vizitate” – între acestea:
Auchtermuchty, localitatea de baştină a trupei
The Proclaimers,
Lower Largo (de unde se trage
Alexander Selkirk, versiunea reală a personajului
Robinson Crusoe) sau
Kirkcaldy, unde a copilărit actualul premier
Gordon Brown.
După cum se vede, am văzut o mare parte a Scoţiei, am un total de peste 2,100 de fotografii de acolo, la care se adaugă
desagile memoriei, pline cu impresii şi poveşti. Însă şi părţile acestui ţinut care lipsesc din experienţa mea –
Aberdeenshire (NE), coasta de E şi jumătatea de SW a
Scottish Borders,
Dumfries and Galloway (SW), nordul extrem al
The Highlands,
Western Isles (dintre care o destinaţie obligatorie este
Isle of Skye) plus
Orkney Islands – ascund minunăţii, încât ţi-ar trebui o vacanţă separată pentru fiecare din ele.
La acestea adaug şi
Glasgow (±
Loch Lomond şi zona muntoasă
The Trossachs) care ar merita mult mai mult timp decât cel avut de mine la dispoziţie. Negreşit, mai sunt şi locuri din zone pe unde am fost, dar tot am ratat nişte obiective, precum: castelele
Falkirk şi
Stirling, apoi
Dundee (al patrulea mare oraş al Scoţiei) sau
Gleneagles, un loc demn de vizitat pentru peisajele fantastice, nu pentru că-i o staţiune de bogătani, cum este orăşelul universitar
St. Andrews, pe care am apucat să-l văd. Despre
Dunblane, pe lângă care am trecut de câteva ori, nu ştiu decât că are o
comunitate ortodoxă care, probabil, s-ar bucura de oaspeţi :), precum altele din Scoţia. Pe harta de mai jos, am marcat o parte din locurile despre care am auzit că ar merita vizitate, deşi – de ar fi să mă mai poarte Dumnezeu vreodată prin Scoţia – prioritare nu-mi vor fi
locurile nevizitate, ci revederea
oamenilor dragi mie. Singurul punct verde care care nu are o denumire alături este
insuliţa Iona de la vest de
Isle of Mull, considerată locul de unde a început răspândirea creştinismului (prin
Sf. Columba) între neamurile celtice din partea de lume ce avea să devină Scoţia de astăzi.
Apoi, mi se pare fair play să admit că, tocmai pentru că am pretenţia că deja cunosc în bună măsură Scoţia, n-aş cuteza să spun acelaşi lucru despre Anglia. Cât am văzut eu (East Sussex, Essex şi mai degrabă City of London şi City of Westminster decât prea mult din Greater London) reprezintă doar părticica sud-estică a acestei ţări, ceea ce, proporţional vorbind, nu echivalează nici pe departe cu tot atâta la sută cât am văzut din Scoţia. Mai mult, trebuie să recunosc că, locuri frumoase (Sal Island – Capul Verde, Cascais – Portugalia, Mont Saint Michel – Franţa) sau cool (Coronado Island – San Diego, La Rambla – Barcelona, Times Square – New York) oi mai fi văzut eu, dar ceea ce face specială Scoţia în inima mea sunt fraţii ortodocşi cunoscuţi acolo...
...pe care aşa i-a picurat Mântuitorul nostru Iisus Hristos în inima mea, de unde nimic nu-i mai poate scoate. Şi poate că, povestind despre ei online (nu în aceeaşi măsură detaliată ca despre Dionysios, a cărui aprobare expresă în acest am avut-o de la primul episod) vor înţelege şi aceia din prea multele alte vieţi paralele în care trăiesc eu (în afara vieţii adevărate, singura care contează pentru mine!) de ce am tot mai puţine să le comunic... Practic, nu numai că locul lor din inima mea nu s-ar fi stins cumva (ba chiar s-a aprins şi mai şi!), dar constat tot mai mult că nu am nimic a le spune în cuvinte omeneşti. Tuturor acestora – să aibă puţintica răbdare în a citi cele nouă paragrafe scurte de la linkul acesta sau, măcar, să sară direct la ultimul, doar-doar vor înţelege “Că oricine cere ia; şi cel ce caută găseşte, şi celui ce bate i se va deschide” (Evanghelia după Sf. Apostol Luca – 11;10).
Deşi – în afara acestui blog – , am tot mai puţine cuvinte de spus tot mai multora, mă straduiesc să am tot mai multă răbdare faţă de toţi, că Domnul a avut răbdare cel puţin 15 ani (de nu chiar 26!) cu mine, ba încă mă rabdă în fiece clipă. Mai mult, sigur ar fi util şi articolul acesta, pentru cine ar vrea să înţeleagă viziunea despre lume la care subscriu întru totul, chiar dacă încă sunt foarte departe de a se vedea adeziunea mea la aceasta în fiece clipă a vieţii.
Pe de altă parte, profit de această postare, să imi definesc crezul blogăresc pentru următoarea perioadă. Dacă va fi şi voia Domnului precum voiesc eu acum, poate aşa, cam la 7-8 postări pe lună aş putea scrie mulţi ani de acum încolo despre viaţa în UK şi legăturile mele cu această ţară. Totuşi, am să o iau mai uşor, căci mai degrabă mă interesează să-mi identific un public-ţintă, cu care să poată fi vorba şi de interacţiune şi amendare a părerilor mele. Am depăşit faza narcisistă de a mă citi singur şi a mă minuna de ce bine am mai scris-o şi p’asta şi p’ailaltă şi nici nu mă mai aflu sub necesitatea a da de ştire lumii ce mai fac (în loc de a scrie acelaşi lucru în zeci de e-mailuri). Cât despre a scrie, dacă nu pentru bani, măcar pentru glorie deşartă, ar trebui să-mi fie de ajuns actualul loc de muncă – Gândul.info. Prin urmare, mă voi strădui ca acest MunteanUK să rămână un proiect cât mai relaxant pentru mine (autorul său) şi, poate, cele scrise şi ilustrate aici îi vor fi folositoare cuiva interesat de cum stau lucrurile prin UK.
Aşadar, cel puţin din acest punct de vedere al blogging-ului, pot fi siguri cei care mi-au oferit privilegiul unui Chevening Fellowship (dar şi colegii mei Chevening Alumni din România) că relaţia mea cu UK va rămâne pentru toată viaţa, însă nici nu-mi trece prin cap să ofer vreo garanţie cuiva că am să scriu numai lucruri convernabile, călduţe şi corecte politic :) Cred că s-a văzut destul de limpede că nu a fost vorba să fi evitat teme sensibile nici cât mă aflam în UK. Doar că de-abia de acum înainte, cu mai multă chibzuială şi minuţiozitate (deşi cu mult mai puţin timp la dispoziţie :(, când impresiile s-or mai fi decantat, aş putea să tratez în detaliu anumite chestiuni.
Idee de final pentru acum: neapărat trebuie să exersez în a scrie mai puţin în fiecare postare – căci, decât mult şi fără rost, mai bine puţin şi prost (are cine să ştie la ce mă refer :))) Totuşi, dau asigurări oricui că nu ţin musai să scriu mult, ci aşa îmi iese, pentru că, pe cât este de supraîncărcată postarea de faţă cu linkuri, într-atâta dă pe dinafară de plină memoria mea cu poveşti despre Scoţia. Ba mai mult, cred că la jumătate din cele circa 7,000 de fotografii din UK (aş vrea să le număr exact cândva!) aş găsi vreo 10-15 minute de povestit la fiecare... Desigur toate acestea nu-s ceva a mă plânge, ci să dau slavă lui Dumnezeu pentru toate, căci cele bune numai de la El sunt şi niciodată întâmplătoare!
[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]
Cu tot riscul ca cititorii mei să dobândească aceeaşi curiozitate precum un coleg de Chevening Fellowship, nu mă pot abţine să nu postez cam tot ce am găsit demn de fotografit înafara şi înăuntrul toaletelor din UK. “Eşti un excrementalist?”, am fost întrebat, pentru că, în ultimele luni, eu până şi acolo m-am învăţat să-mi iau camera foto. Nu, nu cred că sunt (dacă definiţia termenului s-o referi la ceva naşpa, cum bănuiesc eu :), însă mi se pare că, pentru a măsura gradul de civilizaţie al unei societăţi, toaletele, băile, spălătoriile etc sunt un foarte bun indicator.
Prin umare, un exemplu bun de urmat din UK mi s-a părut această toaletă din St. Andrew’s Square (Edinburgh), cu instrucţiunile inscripţionate şi în alfabetul Braille, pentru ca şi nevăzătorii să poată folosi acest serviciu public. Intrarea face 20 pence, dar bănuiesc că – cel puţin după cum arată pe dinafară – face toţi banii, faţă de condiţiile nu prea grozave la care m-am referit cu alt prilej. Oricum, acesta este unul dintre puţinele aspecte pozitive ale corectitudinii politice duse la extrem în UK – faptul că şi persoanele dezavantajate pot avea o viaţă socială, un subiect despre care neapărat ar trebui să mai scriu.
|