[EN] A few wonders from the UK / [RO] Câteva minunăţii din UK (25)

[EN] For some, it’s the home of the British democracy, which is seen as a role model in our (Western) civilisation. [RO] Pentru unii, este casa democraţiei britanice, care este văzută drept un model de urmat în civilizaţia noastră (vestică).

[EN] For others it’s but a sham, meant to disguise the fact that Great Britain is run by successive elected dictatorships. [RO] Pentru alţii, este doar o amăgeală, menită să mascheze faptul că Marea Britanie este condusă de dictaturi elective succesive.

[EN] For most ‘apolitical’ visitors of London, it’s just a magnificent tourist attraction, which can’t be skipped. [RO] Pentru cei mai mulţi vizitatori ‘apolitici’ ai Londrei, este doar o magnifică atracţie turistică, ce nu poate fi omisă.

[EN] This is the new (built after 1834) Westminster Palace, which hosts both houses of the British Parliament. [RO] Acesta este noul (construit după 1834) Westminster Palace, care găzduieşte ambele camere ale Parlamentului britanic.

[EN] It lies on the north (left) bank on the Thames, close to the complex of government buildings on Whitehall. [RO] E situat pe malul de nord (stâng) al Tamisei, aproape de complexul de clădiri guvernamentale de pe Whitehall.

[EN] With its Big Ben, the palace makes an iconic brand of the UK, not to be dethroned  by the London Eye any time soon. [RO] Cu al său Big Ben, palatul este un brand iconic al UK, ce nu poate fi detronat curând de London Eye.

[For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to/Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

Witty bits from what I learned in the UK (17) [Vorbe de duh din ce am învăţat în UK]

Here’s another bit of sad truth, not only about Britain, but concerning any other ‘civilised nation’ in the EU.

I would come across it at HM Treasury, on Horse Guards Road, Westminster, close to Whitehall, the famous London street packed with British government offices running from the UK Parliament to Trafalgar Square.

.

The following message was written on a wall in the men’s toilet inside the Treasury building:

“Are you water wise? In the UK, every person uses on average 155 liters of water a day, compared to developing countries that only use 20 liters.”

Do such wise people, as I assume those working for Her Majesty’s Treasury are, need such pieces of advice that the photoholic I couldn’t miss?

And if even they are ‘water unwise’ what about the rest of us?! I wonder who truly understands that these ‘little mistakes’ we make, such as leaving the tap running for a minutes at a time, are costlier than our ‘carbon footprint’.

.

It is it pretty hypocritical that people everywhere are concerned with global problems, yet remain unable to solve ‘little problems’ like saving water.

[For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to/Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

Studentul nostru, stăpânul nostru (11) [Our student, our master]

Când am început serialul de faţă, mă aflam sub influenţa foarte bunei impresii despre învăţământul superior britanic. Ulterior, cum şade bine oricărui blogger, am mai fost şi cârcotaş.

S-or mai fi nuanţat părerile iniţiale, dar buna impresie nu mi-a dispărut. Senzaţia mea limpede a fost că studentul (britanic sau străin) care învaţă în UK este stăpân, adică pus în centrul politicilor de educaţie.

Tânărul sau mai puţin tânărul care vrea să înveţe într-o universitate britanică nu este doar o rotiţă într-un sistem, o cantitate neglijabilă, nici o vacă de muls – de taxe de studii, bani de cărţi, taxe de restanţe, şpăgi etc.

Desigur, aş putea fi acuzat că, fiind Chevening Fellow nici nu puteam avea o altă părere decât una superlativă. Admit că în mod sigur am fost privilegiat şi ferit de orice dificultăţi cu care se confruntă studenţii.

Însă şi experienţa personală, şi părerile altora, şi statisticile veneau toate să confirme calitatea învăţământului universitar din UK. De până acum. Căci despre ce va fi după tăierile bugetare + creşterea taxelor încolo sunt mulţi care se îngrijorează.

Şi nu mă refer doar la cei care au ieşit la cafteală cu nu foarte eficienţii poliţişti britanici, care şi-or fi ieşit din mână în ultimii 20 de ani trecuţi de la mişcările sociale din vremea premierului Margaret Thatcher.

Anarhiştilor (să nu fi fost şi troţkiştii pe acolo?!) prea puţin le pasă de taxele de studii. Însă ei nu-şi puteau face reprezentaţia dacă nu ieşeau pe străzi zeci de mii de tineri cu adevărat îngrijoraţi că un an de studii îi va costa de trei ori mai mult.

Îngrijorarea lor s-a auzit (din păcate, fără urmări) şi în Camera Lorzilor. Oricât de hulit ar fi acest corp legislativ neales, tocmai faptul că nu depinde de isteriile electorale, îl face o adevărată voce a raţiunii în Marea Britanie.

Majoritatea (273) ‘nobililor lorzi’ au votat în favoarea dureroaselor măsuri, dar din rândul celor (200) care s-au opus legii s-au ridicat întrebări care, mai mult ca sigur, îi frământă şi pe David Cameron şi Nick Clegg.

Nu cumva creşterea taxelor va duce la o creştere cu 300% a datoriilor studenţilor (student debt)? Oare nu se putea tăia bugetul mai prudent, mai chibzuit? Vor mai putea vreodată cei mai săraci dintre britanici să spere la studii universitare?

N-aş crede că Guvernul de coaliţie nu a cântărit bine chestiunile acestea. Dar, foarte probabil, nu mai este astă soluţie. Datoria publică a UK este sufocantă. Altfel cum ar fi fost Nick Clegg de acord cu o propunere sinucigaşă pentru partidul său?!

Pe de altă parte, mă întreb cum de îşi închipuie cineva că foştii studenţi îşi vor putea plăti vreodată datoriile? Şi ce va fi cu cei 60-70% dintre studenţii, veniţi din state UE, care studiază în UK graţie unui student loan, apoi nu mai rambursează nimic?

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Din viaţa studenţească (11) – Un ‘apartheid’ împotriva tinerilor englezi [Student life – An ‘apartheid’ against English youngsters]

Creşterea taxelor universitare de la £ 3,290 la £ 6,000 şi până la £ 9,000 pentru studenţii din Anglia se anunţa deja o decizie (încă nevotată în Parlamentul de la Londra) greu de digerat de tineri şi tocmai de aceea au ieşit în stradă în toamna aceasta.

Noua taxă pe un singur an ar fi de trei ori mai mare decât costă trei ani de studii (durata medie a studiilor universitare) potrivit taxelor în vigoare acum. Din 2012, trei ani de studii ar urma să coste chiar şi £27,000.

Însă, ceea ce pune sare pe rană – sau, potrivit unei zicale din limba engleză: “add insult to injury” – este faptul că numai tinerii englezi vor urma să suporte creşterea. Pentru cei scoţieni, studiile universitare vor rămâne gratuite.

Cei din Ţara Galilor vor plăti taxele de acum. Inclusiv studenţii din statele UE vor beneficia de taxele zero din Scoţia sau cele menţinute la nivelul actual pentru galezi. Doar studenţii din afara UE se vor alătura ‘fazanilor’ englezi.

Aceasta dacă merg la studii în Anglia, căci în Scoţia vor învăţa tot gratis. Apoi, fie şi mărite, taxele vor rămâne convenabile pentru studenţii americani şi un adevărat chilipir pentru odraslele de miliardari saudiţi, indieni sau ruşi.

Pentru englezii de rând, costul a trei ani de studii s-ar putea dovedi un o prea grea povară financiară. Mai ales în condiţiile actualei crize economice, care a revelat cât de împovăraţi de datorii sunt britanicii.

Cine s-ar mai încumeta să pornească în viaţă cu aşa un handicap – un credit de studii de 2-3 ori mai mare decât acum? Oare mişcările de stradă violente ale studenţilor vor deveni şi în UK la fel de obişnuite precum în alte ţări europene?

Ar fi foarte trist ca lucrurile bune despre universităţile britanice, scrise pe acest blog, să fie dezminţite în anii următori. Poate nu se va ajunge la un exod al studenţilor englezi, dar tot ar fi rău ca situaţia din UK să fie comparabilă cu cea din Franţa.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la /For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

How differently England and Scotland voted [Cât de diferit au votat Anglia şi Scoţia]

It is not for me to explain here what a ‘hung parliament’ is, as long as so many specialists have been doing this since the historical UK Elections of 2010 of last Thursday.

.

I only like to draw attention to how severely split the vote was, and to how the Tories appear to be ‘forbidden’ in Scotland.

.

The fact that the Scots (as well as people of Northern Ireland and Wales) have so different preferences than the English should be worrisome.

.

Few other countries offer similar examples, and I would note the Ukrainian presidential elections (January 2010) and the Iraqi parlamentary elections (March 2010).

.

These are both rather disfunctional democracies, and as a ‘fan of Britain’, I’d certainly not want to see the British democracy take that rather secessionist path.

Therefore, I dare asking here: is such a split vote the sign that the union between England and Scotland is about to crack? Do the 2010 Elections boost the chances of an independent Scotland?

[For all the posts on this blog go to/Pentru toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

Are there ‘Christian values’ left in the UK? [Mai sunt ‘valori creştine’ rămase în UK?]

The former (that’s another typically British weirdness, isn’t it?) Archbishop of Canterbury, Lord Carey, believes that unless the immigration of non-Christians is capped, Britain “is going to be in deep trouble and this is going to foster social unrest.”

Like a whole bunch of other ‘wisemen’ in this country, Lord Carey is obsessed with the ‘danger’ of the UK having a population of 70 million by 2029. That’s at least as scary as carbon dioxide, isn’t it?

It is not only the sheer number of people what troubles the Lord’s sleep, but the prospect of them not understanding the Christian heritage (which some try to revive) of Britain. Here’s what he says:

“What I think we must call for is an understanding on the part of those who come into our country that they are coming into one which values parliamentary democracy, which is built upon our Christian heritage.”

A former ‘chief bishop’ of the Church of England (as the British Monarch remains this institution’s ‘head’) doesn’t even bother to think that foreigners should share the ‘Christian values’ of Britain, but a mere ‘heritage’.

Well, maybe not even the heritage itself matters as much as the parlimentary democracy – the idol born out of the Anglican heresy, as well as from a myriad of other heresies, of attempts to find a meaning of life, stepping astray of Christ’s only way.

Lord Carey may be full of good intentions, yet I can’t help noticing his hypocrisy, albeit rather typical of the Perfidious Albion. Why should immigrants try to understand a heritage which most contemporary Brits don’t want to know about?

Are there any Christian values left in the UK? Yes, they are – buried six feet under the ground, in graveyards, or cast in the stones of countless barren Christian monuments, which seem meaningless to passers-by.

They walk past restaurated churches or abbeys in ruins like Egyptian bedouins drive their camels near the Pyramids. Today’s inhabitants of the UK have nothing in common with the wacky people who erected those uselessly beautiful constructions.

Fewer and fewer Britons know anything not only about the Lord, but also the their once-so-precious parliamentary democracy. Fewer and fewer even care about this Christian heritage which is not worth treasuring.

Why would anyone cherish such a burdening heritage? Most Christian values – be them so disfigured by Protestant heresies – stand against the ‘(non)values’ bred by the parliamentary democracy, and against what most Brits find comfortable.

Christ’s Kingdom stands against the disintegration of traditional (normal!!!) families, and the promotion of ‘alternative’ ones, against mindless partying, widespread promiscuity, celebrity culture turned into surrogate religion for many, hedonistic shopping, abortionist impulses…

Ripped from the Body of the Church (long before separating from Rome) what became the Church of England and the Church of Scotland (+ a few others) gave birth to a British version of humanism, a new religion allowing everyone to make gods of themselves.

The supreme value of humanism is not the man, as it claims; it’s the “I do what I please”, the right to decide about everything, be it in an ordered (parliamentary) manner. Having become hoplessly anthropocentric for the past centuries, the Brits feel compelled to decide on His behalf.

Like any other civilised and irreligious nations, Britons can’t put their Maker in the center of their lives. Few things would be as absurd in their view as giving up their pride. They see themselves entitled to be in complete control of their lives.

Sadly, this is a suicidal path, which led to losing all control. From the waste of public money to divorces, abortions, poor performance of pupils, binge drinking, obesity – everything appears to be spiraling out of control in the UK.

Sadder still it’s the way one of the best tools of humanism (parliamentary democracy) has been used to relativize everything, to decide when human life starts, what marriage is, what countries should be bombed, and so forth...

There’s still plenty of common sense, wit, decency, and civility left among the Brits. Yet there’s growing ignorance about Who Jesus Christ is, and about the British democratic system. Today’s Brits don’t know where they come from, nor where they are going to.

Christ and His One Church are the only chance for all people, including the irreligious Brits. Parliamentary democracy could have been a good instrument for social surgery, to cure the ills of Britain. But no successful operations can be performed by those ignorant of their Maker.

[For all the posts on this blog go to/Pentru toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

An independent Scotland: a stupid dream or a chance for better? [O Scoţie independentă: un vis stupid sau o şansă de mai bine?]

On Scotland’s Day, the Scottish National Party (SNP) probably thought of making a ‘pleasant surprise’ to the people of this country. The Scottish Executive anounced that, by next November 30, a referendum for independence will be held.

The two politicians in charge of the devolved Scottish Government – both with rather ‘fishy’ names: Alex Salmond (First Minister), and Nicola Sturgeon (Deputy First Minister) – seemed delighted to give the news to the country.

These two leaders – whose biographies show they are decent ‘provincial politicians’, with a ‘big plus’ for Salmond, who seems to be a staunch anti-abortionist (part of the ever shrinking group of pro-life political leaders in Britain) – appear so satisfied with their decision…

…as if all problems of the people living in Scotland could be miraculosuly solved in an independent country!

…as if the ‘chains’ which keep Scotland ‘enslaved’ by the Westminster Parliament and Government is the first and foremost concern of the Scots!

…as if the last obstacle staying in front of this dream coming true was merely the cost of the referendum – £ 9 million!

Unworthy of trust as polls can be, there’s a recent one claiming that only 20% of the Scots want to live in an independent country, while 32% want it to remain part of the UK.

Interestingly, 46% want increased powers for the Scottish Executive, therefore, given a well-ochestrated campaign, the Scots could (hypotetically) say YES to independence.

Although I met at least two people (with an age difference of some 55 years between them !) who would agree with independence, for most other Scots whom I talked to such a decision wouldn’t make sense.

In my view, only if a Tory Government would push the UK out of the EU or I-don’t-know-what kind of economic catastrophe struck England (but Scotland couldn’t be immune to that, could it?), would the Scots vote for independence.

One of the pro-independence lobby's arguments states that if Scotland received its geographical share of Norh Sea oil revenues, it would have a budget surplus of £ 800 million, unlike the budget deficit it has to deal with these days.

More money at one’s disposal often brings only bigger problems, and no genuine solutions. Does Scotland have better politicians than those whom the entire Britain sent to the Westminster Parliament?

[For all the posts on this blog go to/Pentru toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

Witty bits from what I learned in the UK (11) [Vorbe de duh din ce am învăţat în UK]

I don’t know how true the next statement is, but I’ve been planning to write something on this issue ever since I heard that the House of Commons has only 450 seats in the debate chamber, although there are currently 646 mandates. Therefore, first and foremost, I humbly ask my readers to confirm as plain truth or deny as malicious myth the above piece of information. I didn’t find supporting evidence online, nor did I – to my shame! :-( – use the opportunity to verify this when I had the chance (as Chevening Fellow).

Taking the risk of this episode being rather a ‘silly bit’ than a ‘witty bit’, in case that the above information is false, I’ve still got another serious aspect to refer to. The total number of Members of Parliament (MPs) in the UK is absolutely huge, when compared to all ‘big democracies’ of the world, whilst being the greatest in the EU!

With a population of 309 million people in 2009, the USA has a Congress made up of 435 representatives, and 100 senators (+ 1, the Vicepresident).

All members of the House of Representatives are changed every two years, and a third of senators are changed every three years (although a senator stays six years in office), I personally believe it’s a pretty good parliamentary system.

Undeniably, there are voices complaining that today’s American citizens are underrepresented in their Congress, but what could the Indians say then?! There are only 802 (552 + 250) MPs elected to the Parliament of India, for a population of 1,198 billion people.

Well, if you asked Britons about their confidence in Parliament, I’m sure you’d get many people saying they feel ‘unrepresented’. Nevertheless, the figures would disagree with them, as merely feeling unrepresented cannot deny the fact that the Brits are better represented than other (most?!) nations of the world.

There are 646 MPs in the House of Commons + 757 (unelected!!!) members of the House of Lords. This makes a total of 1,403 parliamentarians having a great time on the recession stricken taxpayers’ expense :-(

I find it useless to add any of my comments, as long as I can quote some data, illustrating that there are considerably more MPs in the UK than in any other ‘big democracy’ of the EU. For instance, in Germany, the Bundestag has only 611 members, not 646 like the House of Commons!

Moreover, there are only 69 unelected members in Germany’s Bundersrat, a federal council with some (but not all!) characteristics of an upper house. In the UK’s House of Lords, there’s no limitation on the number of peers who can be part of it!

Let us not forget that Germany’s population is 82,1 million, not 61,1 million like the population of the UK. This means that there is one MP for every 121,000 German citizens, while one British MP (at least theoretically) ‘represents’ 43,500 inhabitans.

[For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to/Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

Witty bits from what I learned in the UK (9) [Vorbe de duh din ce am învăţat în UK]

A Scottish friend of mine correctly notes that today’s atheist Great Britain is living according to a bunch of unwritten (yet widely and often unquestionably accepted) ‘articles of faith’ – probably all of them being worth a separate blog post from my part. I will just stick to one of them now – my friend’s sixth, which states that “We have a two party democracy” – and try to expain how I remained with a very different idea from my stay in the UK.

Q: There’s hardly any doubt that, at least until recently, Britain has been governed by a very efficient political machinery (and I mean efficient from the point of view of politicians, not the one of citizens; see a summary of the latest scandal here :-)... But is the UK really a two party democracy?

A: “No, it’s an elected dictatorship,” I was once offered an answer by a professor who, instead of brainwashing us, the (possibly naive) Chevening Fellows, always seemed to express his views sincerely.

.

No matter what ‘democratic guarantees’ may be in place, the truth is that, during a certain legislature, the party which forms the government in the UK is in almost ‘complete control’ of the country.

The Prime Minister (PM) not only controls his cabinet, but also the ruling party, whose members are often puppets in his hands. Every now and then, a few mavericks may appear, nevertheless, the rule of the PM is rarely challenged.

Removing Margaret Thatcher or Tony Blair was no easy task, as neither getting rid of Gordon Brown appears to be these days. He seemes doomed to face an electoral disaster next year, but I don’t know whether he’d be replaced as head of Labour.

Theoretically, there are some institutions meant to offer ‘checks and balances’ in the Wesminster parliamentary system. Practically, nothing can be done to sack an unpopular government until the next elections. See here, and here two critical views on the Westminster system.

He may not be as strong as the Lord Protector of the Commonwealth was 350 years ago, nevertheless, today’s PM of the UK is a little dictator. This allowed Thatcher to proceed to massive privatisations, Blair – to go to war in Iraq, and Brown – to ‘save the world’ by throwing billions of pounds to the banks whose recklessness took them on the brink of bankruptcy.

It’s really not worth trying to compare the British and American systems of government, because of countless historical, ethnical, demographical, political, economic etc differences.

.

Or, if I were to name only one essential difference which makes the two hardly comparable is the fact that the USA is a federation... which functions incomparably better than many unitary states.

I’d dare to say that the American President can be more effectively ‘checked’ by the Congress (especially by the 50 states represented in the Senate) or the Supreme Court than the British PM can be ‘controlled’ by anyone in the UK. The only thing that voters can do every five years is to choose another dictator :-(

[For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to/Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

Femeile în UK (9) [Women in the UK]

Cine sunt mici (excepţie – foto 2 stânga, cam baschetbalistă pentru naţia respectivă!), cu părul întodeauna cât mai negru, chicotesc mereu, poartă cel puţin un aparat foto de gât, umblă de obicei două câte două, le găseşti peste tot prin lumea largă, başca nu fac nazuri dacă le ceri să se lase fotografiate? Evident – ori japoneze (foto 1 :-), ori chinezoaice (foto 2 :-), ori nişte tinere din nu-ştiu-care ţară asiatică (foto 3).

Bine, bine, ar putea obiecta cititorii mei (cum am şi fost apostrofat recent de cineva), de ce vorbeşti despre femei din UK şi dai poze cu fete de toate naţionalităţile şi numai când şi când cu britanice?

Păi, din vreo două motive:
1) unul teoretic – pentru că, efectiv ţara aceasta tinde să devină un amalgam de naţionalităţi şi tocmai de aceea mi-am intitulat serialul ‘Femeile în UK’ (nu doar ‘Femeile britanice’)
2) unul pragmatic – britanicele sadea şi în special acelea pe care le vreau eu fotografiate (nu de tip Essex girl, să se lase uşor – chiar şi la altceva... – că d’alea nu mă interesează!) se lasă greu de tot pozate, oricât de simpatice ar fi altfel şi deloc sfioase de conversaţii, chiar şi cu străinii photoholici :-)

Şi mi s-a părut relevant în legătură mai ales cu cele două japoneze (am şi o poză mai luminoasă, dar am zis că-i superb decorul) în trecere prin UK? Că reprezintă, poate fără să ştie, un trist prototip al femeii între 22-30 de ani din ziua de azi...

Ele sunt acelea care îşi iau câte un an sabatic (sabbatical/gap year), doar cu scop să se plimbe, să vadă, să experimenteze, să uite de sine, să amâne pe cât de mult posibil intrarea în rutina societăţii consumeriste de care cele mai multe se tem că oricum nu au cum să scape. Nu este absolut nimic rău în a-ţi lua un an liber, ci răul constă că este doar o amăgire...

Potrivit unei triste realităţi statistice, foarte puţine vor avea parte de căsătorii fericite până la bătrâneţe, fără să scape de cel puţin un divorţ.

Cam la fel de puţine vor scăpa şi de a se trezi, măcar o dată în viaţă, înşelate de soţi ori să-şi fi înşelat alesul. Prea puţine vor putea scăpa de nevoia unui serviciu care le va priva de anii când copiii lor vor avea cea mai mare nevoie de ele.

Şi mai puţine vor scăpa de a se transforma în ucigaşe de prunci, fie prin avort (corect politic aproape peste tot în lume) sau anticoncepţionale (un medicament oarecare zice-se, de către mafia farmaceutică mondială ce nu vrea a le recunoaşte caracterul avortiv sau de către ştiinţa lumii de azi, care nu recunoaşte caracterul de fiinţă mănunchiurilor de celule, fie ele şi de câteva secunde zămislite!).

Poate că este discutabil cât va fi o ucidere cu sau fără ştiinţă, dar în mod clar va fi cu voie – cu voia de a se bucura de ceea ce societatea de azi le-a spus că înseamnă libertatea. Doar bietele chinezoiace vor fi ucigaşe, pentru că aşa impune legea.

Groaznic de tristă mi se pare viaţa femeilor de azi, iar în UK încă şi mai şi decât în alte locuri din lume... Aparent (potrivit înţelepciunii strâmbe a lumii de azi), niciodată nu a fost mai liberă femeia de tirania bărbatului! În realitate (dar asta numai pentru cine vrea să judece drept!), niciodată nu a fost sclavia ei mai cumplită!

Falsa libertate de tirania unui bărbat (promisă de legislaţia ce simplifică divorţul şi sancţionează violul între soţi – prevederi foarte bune în esenţă) ascunde sclavia faţă de mai mulţi – nu doar de cei care te-au avut, dar şi de (sute? mii?), care doar te-au privit...

...căci aşa eşti învăţată că trebuie să intri în rândul lumii, cu hainele care le impun alţii (moda), cu chipul pe care îl vor alţii (industria cosmetică şi chirugiei estetice), cu sufletul murdar, pentru că aşa vor alţii (toţi cei care zic răului – bine, întunericului – lumină, nopţii – zi, care ţi-au băgat pe gât aşa-zisa educaţie sexuală până şi la grădiniţă).

Atâtea femei (precum aceste două japoneze care de nouă luni se plimbau prin lume, cam ca mine – aici cam râde ruptu’ de cârpit :-), doar că eu nu scriu nimic de râs, ci de plâns) fug instinctual de această cumplită lume de mâine în care vor sfârşi prin a se integra: idolul de luni până vineri numit carieră, plictiseala de sâmbătă unde se înghesuieşte spuza de viaţă socială, prostdispoziţia de duminică (în ceea ce ar trebui, de la Hristos încoace, să fie cea mai frumoasă zi a săptămânii!)...

Este frumos să te pozezi cu The UK Parliament în spate, dar este numai o amăgire, ce nu ţine decât o clipă – oare câte dintre femeile acestea vor scăpa de a-şi umple cu baloane de săpun atragător colorate golul interior pe care numai Duhul Sfânt îl poate plini?

Oare câte or mai putea înţelege că s-au născut pe lume pentru a fi sfinte şi că o mamă din orice amărâtă de ţară africană, cu o duzină de copii ucişi de foamete şi boli este mai fericită, prin împlinirea menirii ei, decât toate ‘zeiţele zilei’ de pe coperţi de revistă?

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

România, în Camera Lorzilor [Romania, in the House of Lords]

România nu este cu desăvârşire absentă din conversaţiile britanicilor, ba chiar poate ajunge să îi preocupe, mai degrabă accidental, până şi pe membrii Camerei Lorzilor. Cu urechile mele am auzit o interpelare în care Guvernul Majestăţii Sale era întrebat ce măsuri ia pentru a preveni exportul de cai pentru sacrificare în Europa.

Nobilele animale - faţă de suferinţa cărora un nobil lord (aşa se adresează ei unul altuia în plen!) nu poate rămâne indiferent - ar fi transportate în condiţii chinuitoare dintr-o ţară UE în alta. România s-ar afla între mai mulţi asemenea exportatori vinovaţi, dar a fost singura nominalizată.

Spre norocul nostru, ministrul care a răspuns la întrebare, a belmejit ceva despre faptul că "toate statele UE respectă normele sanitar-veterinare, bla, bla, bla...". Nu ştiu dacă lorzii au fost convinşi, după ce, acum câţiva ani, au reuşit să impună ca UK să interzică exportul cabalinelor în ţări în care se bănuieşte că aceşti nobili prieteni ai omului vor fi făcuţi salam.

Pe de altă parte, mi se pare demn de remarcat că (cel puţin până acum!) niciunul dintre cei cărora le-am spus că sunt român (şi mă refer la cei pe care i-am întâlnit pe stradă, nu în vreun cadru oficial!) nu părea să facă legătura dintre etnia mea şi cetăţenia celor acuzaţi de toate grozăviile prin ziare, dar pe care, prin zonele curăţele ale Londrei pe unde am umblat, efectiv nu i-am văzut.

Căci la Bruxelles, de pildă, chiar în faţa Parlamentului European, eu unul nu am avut cum să nu-i observ acealşi tip de cerşetori despre care scrie presa britanică, să nu-i aud, ba încă şi să obţin confirmarea, de la o sursă de încredere că "într-adevăr, sunt români".

Sau, mai bine spus, din România, nu români - ca să fim politically correct! Din ce scriu până şi colegii, se pare că îngrijorarea există la nivelul autorităţilor britanice, dar încă nu ştiu cât de întemeiată.

Asta deoarece, după cum este organizat şi supravegheat metroul londonez, mi-e greu să cred că voi auzi şi pe aici cântată Drumurile noastre (acordeon remix :-) ca în Bruxelles. Ceea ce nu exclude să aud - cum mi-a spus o cunoştinţă de la Paris - români vorbind în metrou despre ce pungăşii mai pun la cale.

Multă lume vorbeşte pe aici în hindi, bengali, punjabi, arabă, lituaniană, rusă (plus multă franceză, spaniolă şi italiană - asta da surpriză, că la celelalte limbi mă aşteptam!), cu relaxarea tipică străinilor aflaţi într-un oraş cosmopolit, de parcă nimeni n-ar putea să-i înţeleagă.

Dar tare m-aş mira ca Big Brother-ul ăsta care a instalat milioane de camere să nu fi dus (ori să nu ducă) investiţia până la capăt şi să nu înveţe şi să tragă cu urechea.

[Pentru toate postările de pe acest blog mergi la/For all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]