The end of toys?! [Sfârşitul jucăriilor?!]

Among so many ‘blessings’ of contemporary civilisation, one is the steady suprimation of the beautiful toys of yore.

Children are pushed into a forever incomplete growth, and the toys they wish for are but soulless consumer goods.

They are not the little treasures they once were, cherished along the years and passed on to younger siblings or to grandchildren.

On the one hand, the replacement of healthy toys made of wood or clay with plastic versions (often but not exclusively ‘made in China’), has been taken place for decades.

Who remembers the lovely Matchbox little diecast vehicles ‘made in England’, now found only on eBay, in toy museums or in rare personal collections?

On the other hand, there’s an accelerated process of removing toys altogether from childhood and replacing them with all sorts of gadgets and video games.

Instead of simple instruments for stirring creativity and fostering intelligence, children are taught to yearn for objects that rush them into a false adulthood.

Most fashionable toys of today are devices that need electricity to work. Unplug them, and they’re a bunch of useless electronic junk!

A child can rarely break such gadgets and repair them. All that the brat can to is to cry and drive the parents mad, so that they buy another device of a newer generation.

They also run on softwares that impose prefabricated universes on children and impede their creative thinking.

Inventing new games and putting imagination at work are no longer at hand, as children are mesmerized with gadgets that apparently do everything by themselves.

It’s good to know that at least Lego is not doing too bad… But can the family owned company from Denmark reverse the tide that is taking toys out of childhood?

[For all the posts on this blog go to/Pentru toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

UK’s motor vanity fair (27) [Bâlciul deşertăciunilor cu motor din UK]

We’re all more or less familiar, from countless Hollywood productions, with how American police cars look like.

Who wouldn’t remember the TV series (especially of the 1970s, 1980s and 1990s) in which ‘good guys’ were chasing the ‘bad guys’ in cars like these?

It often took incredibly many police cars – crashed into one another, blown up, thrown over bridges etc – to catch the ‘bad guys’, didn’t it?

Actually, there have been so many movies (+ video games), that I bet we could find enough fan(atic)s able to identify which car is which without ever setting foot in America.

How about British police cars? Well, these few pictures can offer a glimpse on how they look like to anyone interested.

Not that there wouldn’t exist (here’s an example), but I personally don’t remember any British film with police cars involved in chasing criminals. James Bond movies are a different matter…

Therefore, I had no particular expectations in regard to British police cars, although I had seen with my own eyes that in New York, these vehicles really do look like in movies!

To be honest, I found these Brit cars completely unspectacular and somehow incapable of conveying the same impression of authority that American police cars bear.

Maybe there’s a political correctness directive that imposes police cars to look friendlier (like a plumber’s car or an ice cream van?!), instead of looking too intimidating?!

[For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to/Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

Chestii d-astea, numai la britanici (35) [Things like these, only at the Brits]

Cică “hrănirea porumbeilor nu este permisă”, avertiza un sobru panou din Kensington Gardens (Londra), unul dintre cele opt parcuri administrate de Royal Parks.

Ba mai şi avertiza că vandalizarea panoului este un delict...

Dar porumbeii nu arătau deloc flămânzi, iar copii (sau părinţi) sancţionaţi pentru încălcarea interdicţiei nu am văzut.

Nu că n-or fi fost, căci ori este posibil în Statul dădacă.

Royal Parks merită toată lauda pentru îngrijirea parcurilor, dar interacţiunea copil-porumbel parcă este o ultimă fărâmă de firesc în lumea noastră artificială.

Şi sunt tot mai puţini copiii ce lasă jocurile video pentru parcuri...

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Când locomotivele stabileau ‘standarde’ de viteză... [When locomotives set speed ‘standards’…]

…parcă lumea nu era atât de grăbită, călătoriile erau mai bine pregătite, destinaţiile – mai îndelung aşteptate, gările – mai elegante, vremurile – mai domoale, iar oamenii – mai blânzi şi mai înţelegători unii cu alţii.

Nu era rival al trenului pe pământ (sau pe cer), nici nu existau atâtea jucărele electronice (gadgets) cu care oamenii să-şi care pseudoviaţa de pe Facebook până şi în tren.

Călătoria pe liniile de fier era prilej de socializare autentică. Şi aş zice că încă mai este, în comparaţie chiar şi cu avioanele – care, inclusiv la business class, sunt suficient de incomode pentru a stingheri conversaţiile.

Nu gonea trenul ca gândul, dar măcar îţi dădea prilej de aşezare a gândurilor – care nu mai erau păstrate în împrăştiere, cu ‘ajutorul’ tehnologiei informaţiei.

Călătoria era un răgaz, fie de a sta doar cu tine privind pe geam (aveai ce vedea, că nu erau trenuri-glonţ), fie de interacţiune cu alţii – poate plăcută, poate forţată de vreun pasager agasant de vorbăreţ.

Astăzi, nu doar că totul se desfăşoară mult mai repede, dar nici măcar în interiorul acestei repeziciuni nu mai găseşti clipe doar pentru sufletul tău.

Tot timpul, omul vremurilor noastre este cu ochii într-un ecran (foto), cu căşti în urechi şi cu degetele încleştate până la durere şi deformare pe butoanele unui joc video sau pe minuscule tastaturi.

Într-o astfel de lume, oricâte puteri virtuale ţi-ar da sloganurile ideologice sau publicitare din jur, nu controlezi nicidecum lumea; nu ea este a ta, ci tu al ei.

În acest paradis al nebunilor se trăieşte (sau către el se tinde) în lumea aşa-zis civilizată, unde se oamenii nu doar că mânâncă, ci şi gândesc, visează ori se joacă prefabricat. Puţini mai facem ceva liber; mai toţi răspundem la o ofertă.

Nu există niciun control asupra realităţii reale – pe care doar Dumnezeu îl poate avea, oricât se amăgesc unii că pot stăpâni lumea – dar nici al realităţilor fictive.

Visăm şi ne jucăm cu ce prefabricate (sau pre-rumegate) ni se oferă – în schimbul banilor sau a altor jertfe aduse de noi idolului ‘economie’. Avem o tot mai mică reală libertate, cu cât avem mai multe alegeri.

O frântură de iluzie că mai poţi construi o lume de vis care să îţi rămână doar a ta o mai au pasionaţii de trenuleţe – de la nepoţi la străbunici.

Este tot o deturnare a omului dinspre cele către care ar trebui să tindă, dar parcă – aş zice eu şi cred că şi cititorul meu Mihai Gociu (care mi-a oferit pozele 2, 4, 7) – dar cumva mai benignă.

O graniţă între un sănătos hobby şi o dăunătoare patimă trebuie să existe şi orice pasionat poate risca să treacă dincolo de ceea ce îi este de folos, după cum arăta Sf. Apostol Pavel.

Totuşi, aş zice că într-o lume atât de înnebunitoare precum cea în care trăim, un hobby poate avea un important rol profilactic. Dar puţini sunt cei care au răbdarea unui hobby, care este altceva mult decât prea căutata şi lipsita de sens distracţie...

Mulţi ar zice că sunt bani aruncaţi. În magazinele din UK – poate or fi mai ieftine în talciocuri (flea markets) – preţurile dădeau dureri de cap.

N-am văzut locomotivă mai ieftină de £ 80, vagoanele erau vreo £ 15-20 şi o singură cabină telefonică tipic britanică făcea £ 4. Două cutii poştale, iarăşi tipic britanice, făceau £  2.75, iar casele (cam vile, nu căsuţe) erau cam £ 16-25.

Două containere cu deşeuri le luai la £ 5.50 – cam cât era (£ 5.52) salariul minim pe oră la vremea când am ajuns eu în UK.

Pe de altă parte, a construi o lume virtuală a trenuleţelor îţi exersează răbdarea, atenţia şi perseverenţa şi îţi mai îngăduie să visezi. Şi să-ţi pui mintea la contribuţie. Doar colecţionarii foarte bogaţi îşi cumpără (de aici, aici sau aici) chiar toate accesorile, în timp ce mulţi şi le fac singuri.

În afara motoarelor de locomotivă (engines) şi a şineleor (tracks) cam orice altceva se poate construi de către pasionaţi, din resturi provenite de la te-miri-ce.

Nici eu n-aş da nici cel-mai-ultra-nu-ştiu-cum joc video sau gadget pe astfel de jucării pe care să le poţi atinge şi îmbunătăţi. Îţi construieşti lumea aceasta virtuală cum vrei, unde orice dezastru feroviar este reversibil.

Pe când, într-un joc video – să-i recunoaştem meritul de a fi mai interactiv decât holbatul la televizor – cine poate schimba scenariul?

Cine poate schimba regulile jocului la jucăriile electronice ale zilelor noastre? Nimeni, căci orice preferinţe nu pot fi exprimate decât optând pentru lucruri presetate de creatori. Pe când, rolul creator în construcţia dioramelor nu îţi este ştirbit.

Poate este o iluzie, dar îmi vine a crede că pasionaţii de trenuleţe (nu cunosc personal niciunul) sunt oameni (ceva mai) buni şi ştiu exact ce cadouri vor de Crăciun :-)

[Pentru toate postările de pe acest blog mergi la/For all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Halloween – o periculoasă trivializare a morţii [Halloween – a dangerous trivialisation of death]

Pare-mi-se că, şi cu mai mult elan decât în alţi ani, anul acesta tot mai mulţi români au sărbătorit – ori au marcat cumva, căci a sărbători o fi fiind prea mult spus) acest lipsit de sens Halloween.

Nu că pentru distracţie ar trebui să existe un rost, vreun motiv, temei... Cu sau fără vreun pretext, consumismul şi hedonismul zilelor noastre rămân tot forme de demonizare.

Mă îndoiesc că aceste satanice celebrări (cu petreceri încă de la grădiniţă!) ale vrăjitorilor, strigoilor şi altor arătări ale demonilor contribuie masiv la sălbăticirea copiilor.

Neîndoielnic, au şi ele rolul lor. Totuşi, ar fi prea simplu să punem pe Halloween o vinovăţie mai mare decât cea a întregii societăţi, care îi aruncă pe copii în ghearele demonilor.

Fie că vin nedoriţi, fie doriţi pe lume, copiilor nu le este pus înainte orizontul vieţii veşnice, adevărate, ci primesc doar lanţurile lumii materiale, înrobirea în ‘aici şi acum’.

Despre lumea de dincolo nu li se arată decât poveştile acestea cu monştri, de parcă nimeni nu s-ar mai fi întors vreodată de acolo, să le poată confirma sau infirma. Pe Cine S-a întors de dincolo, nu vor să-L creadă. 

Căci, mai sigură decât arătările demonilor – înfricoşătoare (dar nici pe departe cât de urâte or fi în realitate) sau mai prietenoase (de show-biz) – este certitudinea că Hristos a înviat!

Un adevăr despre care mai nimeni dintre cei care petrec de Halloween nu au auzit… Căci, din păcate, mai populare decât lumânările de Înviere ajung rânjetele luminate ale dovlecilor.

Şi, măcar de-ar fi ca moartea – supremul nonsens şi opusul de nereconciliat cu sensul adus de Hristos –  ar fi arătată în adevărata ei lumină, în toată hidoşenia ei.

Adică, în aşa fel încât oamenii să se teamă de moarte şi să înceapă a-şi pune întrebări precum: de unde vin?... spre ce mă duc?...  de ce trăiesc?... ce rost are totul?

În loc de aşa ceva, moartea este banalizată, trivializată (la fel şi Semnul Crucii, pus alături de demoni), devenind asemenea unui joc video în care jucătorii se distrează.

Fără o sănătoasă frică de moarte şi fără a-şi chinui sufletul cu întrebări fundamentale, căci oricând, prin iscusinţa la joc, ei îşi pot câştiga mai multe vieţi.

Or, indiferent cât am fi amăgiţi, robiţi în paradisuri-temniţe cu orizonturi seculare, viaţa fiecăruia nu este decât una, cu un singur şi irevocabil game over.

Zice-se că cine râde la urmă râde mai bine, iar mulţi dintre demonii luaţi în râs de Halloween or râde cu poftă de cei care au râs de ei şi au luat în râs moartea.

[Pentru toate postările de pe acest blog mergi la/For all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Into a fairytale realm of wooden toys [Într-un tărâm de basm al jucăriilor din lemn]

In the first day of the summer, I was writing about the death throes of the Eurozone, and I fear this dismal topic will be recurrent in the following months.

An insane autumn, at least as frenzied as the one of 2008, is awaiting us – there are fewer and fewer doubts about it :-(

Today, in the last day of 2011’s summer, “let’s get away, just for one day,” like a dear song of Depeche Mode invites us, into a a fairytale realm of wooden toys.

This is a series of photos, that the photoholic I took during my second raid into Scotland’s heartland.

The fact that I was in a store in Inverness, waiting for a 12-hour night bus journey to London, is the only connection with Scotland or Great Britain.

These lovely toys were – as I thought when I was a child, that the world’s best toys come from there :-) – made in Germany.

I couldn’t help taking pictures, because, apart from being a such a photoholic, I guess I’ve never grew out of love with toys.

Some blog posts (here + here) have already proven it, while unknown to most people visiting MunteanUK, I hold a collection of diecast military vehicles.

At 19, I was no longer a child when I started collecting, and there was a time when I even wanted to start up a website (like this one) about diecast toys.

Eventually, my passion waned, although it never become extinct; it’s somehow always with me, without being a compulsion.

In the meantime, wherever I find a toy store – be it a ‘megastore’ in London or a little shop in a Romanian provincial town – I enter.

So I did in Inverness, where I found these toys, theoretically destined to smaller (age 3 to 10 I guess) kids… Yet some children are ageless, aren’t they?

Some grown-ups may like playing cards or playing video games, and could end up being addicted to those activities; I never stopped liking ‘old fashioned’ toys.

No electronic gadget, nor other sophisticated devices could ever leave me mesmerized as simple toys could…

Even simplistic wooden toys like these can be likeable for me, so maybe this photoholic blog post could be a little emotional haven for others as well.

However, let us not forget that no fairytale refuge, nor other illusions we may cling on to – but only faith in the Lord – could help us through hard times!

[For all the posts on this blog go to/Pentru toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]