Femeile în UK (25) [Women in the UK]

La imaginea proastă a britanicelor s-a nimerit de mai multe ori să mă refer, deşi scopul declarat al serialului acesta era să pun în evidenţă lucrurile bune (câteva doar: aici, aici, aici sau aici), nu pe cele rele.

În acord cu schimbarea de politică editorială pe care o anticipam acum ceva vreme – de a face din MunteanUK mai degrabă un fotoblog – se vrea a fi şi postarea de faţă: să postez două imagini fără prea multe comentarii (de m-oi putea abţine :-)

O adolescentă cântă pe stradă (parcă amicele ei doar se amuzau, fără să fie şi ele mici artiste), pentru un bănuţ cinstit, într-o ţară unde aceast hobby rămâne hobby, adică o ocupaţie temporară, privită ca una pe deplin respectabilă.

Nu este asociată cu cerşetoria, precum în alte ţări, mai de prin părţile răsăritene ale UE. Decât atunci când, din păcate, anumiţi est-europeni vin să transforme acest obicei onorabil într-o agasantă modalitate de a-şi câştiga existenţa.

Ca simplu hobby, este vorba de easy money (bani uşor obţinuţi), căci trebuie să fie uşor şi plăcut să câştigi ceva de pe urma unui talent de la Dumnezeu. Pentru rezultate mai mari decât aplauze şi bănuţi pe stradă, probabil că trebuie mai multă muncă.

Nu ar trebui să conteze cât de mult poţi câştiga; mai importante sunt experienţa, depăşirea tracului, interacţiunea cu publicul… Din cealaltă perspectivă, a cerşetorilor, ştim bine că doar banii contează, nu şi calitatea interpretării.

Ceea ce nu înseamnă că trebuie să fi neapărat cerşetor pentru a ajunge la acoperirea unor cheltuieli sau să faci economii, îmi spunea cineva care a practicat aşa ceva într-o metropolă din Australia, în timp ce urma o facultate de drept.

Toată aprecierea pentru acest tip de ocupaţie (street busking) şi pentru feţele normale ale tinerelor din poze, dar în spatele lor se vede alt tip de imagine, a femeii-obiect, femeia-zeiţă a erei noastre consumiste. Că aşa-i în viaţă, unii cu munca, alţii cu succesul…

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Chestii d-astea, numai la britanici (33) [Things like these, only at the Brits]

Deşi m-am fript (la propriu, nu la figurat :-) folosind apa din mai multe chiuveţici din diverse colţuri din UK, trebuie să admit că am dat şi peste un loc unde salvarea mâinilor era la fel de importantă precum ‘salvarea’ (de fapt economisirea) apei.

Am găsit avertismentul într-o toaletă dintr-una dintre clădirile City Corporation, autoritatea care conduce City of London.

Gazdele lipiseră pe oglinda din faţa chiuvetei (de altfel una normală, ca în restul UE) un avertisment care ar putea fi luat în râs în alte colţuri ale lumii: “ATENŢIE! APĂ FIERBINTE”.

Poate că, în ţări unde apa caldă la toalete publice (inclusiv din instituţii publice) nu există, avertismentul ar părea ridicol. Dar într-o ţară ca UK, unde, efectiv nu am dat nicicând peste apă clăduţă, punerea în gardă a fost binevenită.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

[EN] Worth trying in the UK / [RO] Merită încercat în UK (23)

[EN] It’s definitely not worth it in Romania, where prices are outrageous and the products far from being the best. [RO] Clar nu merită în România, unde preţurile sunt scandaloase, iar produsele departe de a fi cele mai bune.

[EN] But when in the UK, do as wise shoppers from all over Europe do and visit a Marks & Spencer clothing store! [RO] Dar când eşti în UK, fă precum alţi cumpărători isteţi din întreaga Europă şi vizitează un magazin de haine Marks & Spencer!

[EN] One can buy quality stuff at reasonable prices, especially where there are sales. [RO] Oricine poate cumpăra lucruri de calitate la preţuri rezonabile, în special  când sunt reduceri.

[EN] I’d make a shopping trip to London or Edinburgh every 2-3 years, only to never enter a Romanian store! [RO] Aş face o excursie de shopping la Londra sau Edinburgh la fiecare 2-3 ani, doar să nu mai intru într-un magazin românesc vreodată!

[For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to/Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

Din raidurile mele prin inima Scoţiei (22) [From my forays into Scotland's heartland]

Unora, poate că le-o părea încă o postare trivială, despre bani făcuţi uşor (easy money) pe spinarea turiştilor. Dar dacă altora le va da o idee de aplicat şi în România?!

Nu-s specifice exclusiv Scoţiei (văd că în SUA sunt şi mai cunoscute: aici, aici, aici), dar acolo (la Edinburgh şi Inverness) am dat eu peste aceste maşinării de... produs suveniruri pe loc.

Introduci o monedă un penny într-o fantă, printr-una de alături plăteşti costul operaţiunii (50 pence), presezi un buton sau o manetă şi, în câteva secunde...

...obţii o plăcuţă inscripţionată (pozele 2, 4, 6). Instant, valoarea (emoţională, ca suvenir) piesei de metal creşte peste cât ar valora să colecţionezi un penny, cea mai mică diviziune a lirei (GBP).

Operaţiunea este mai sigură, iar valoarea estetică a monedei presate este mai mare decât în cazul unui hobby similar pe care îl aveau puştii în România anilor 1980.

Pe atunci, monede de un leu erau puse pe şinele de tramvai, apoi culese cu chiote – fie de bucurie copilărească, fie de usturime, pentru că bucăţile de metal se încingeau teribil.

Ce ar fi să presezi monede cu chipul politicienilor ‘preferaţi’, bune de agăţat la zgarda câinelui? Sau să faci etichete pentru chei cu sigla hotelului?

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/ For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Chestii d-astea, numai la britanici (30) [Things like these, only at the Brits]

Între lucurile care mi-au fost de folos prin UK se numără aceste inscripţii ‘Suitable for Vegetarians’ (adecvat pentru vegetarieni), plasate lângă felurile de mâncare puse la diferite evenimente sociale.

Desigur, chiar aşa frumos, cu câte un mic abţibild (sau o simplă bulină verde), era mai degrabă prin locurile elegante pe unde ne-a plimbat FCO.

Totuşi, în destul de multe alte împrejurări şi locuri am întâlnit grija gazdelor de a pune deoparte câte ceva şi pentru vegetarieni, de parcă de când lumea lucrurile ar fi stat aşa – să existe oameni care să mănânce altfel decât restul.

După statistici, aceşti oameni cu obiceiuri de alimentaţie mai altfel nu sunt mai mult de 7% din totalul locuitorilor din UK, dar îşi găsesc colţişorul lor în (aproape) fiecare meniu.

Poate nu chiar în toate chioşcurile fast food să găseşti ceva vegetarian, însă la orice eveniment monden care ţine cât de cât la blazonul său.

Aceasta chiar dacă cele rezervate lor nu sunt întotdeauna delicioase precum un veggie burger, ci de multe ori searbede – ceva de rumegat, de amăgit foamea.

Şi cred că se întâmplă să fie aşa nu din reaua voinţă a cuiva sau din lipsă de expertiză în gătit pentru vegetarieni. Pur şi simplu, în era agriculturii industrializate, legumele şi fructele nu au gustul pe care le au cele  ‘cumpărate de la ţărani’ în România.

Bineînţeles, pe lângă doza de British Civility (+ corectitudine politică, ce impune o hiper-sensibilitate faţă de minorităţi, inclusiv cele culinare :-), s-a făcut şi multă reclamă dietelor vegetariene şi ‘salvării planetei’ prin renunţarea la carne.

Fără a face vreo echivalare dintre ‘ideologia vegetariană’ şi ce înseamnă ‘a ţine post’, potrivit rânduielilor Bisericii Ortodoxe, admit că sunt de folos etichete precum cea din imagini, atunci când eşti într-o ţară hipnotizată de consumism, care nu ştie ce este acela post.

Măcar găseşti ceva de mâncat. Cu amendamentul că uneori nu-s toate de post, cum nici în România, multe produse pe care scrie ‘de post’ nu-s. În produsele aşa-zis ‘adecvate pentru vegetarieni’ mai pot fi puse lapte, brânză, ouă sau derivate din acestea.

Prin urmare, 100% de post nu sunt decât produsele ‘vegan’.  A nu se înţelege că n-or fi şi produse vegetariene de post, ci doar că este nevoie de o lectură atentă a etichetelor sau, dacă este posibil, să întrebi pe cineva de compoziţie.

Dacă într-o ţară unde religia este consumismul mai găseşti şi mâncare de post, de mult mai puţine ori am întâlnit ‘ceva de post’ la diferite evenimente din România, fie ele ţinute în zile de miercuri sau vineri, ba chiar în timpul posturilor.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Din raidurile mele prin inima Scoţiei (21) [From my forays into Scotland's heartland]

Cu mintea încărcată de clişee acumulate de la cele mai fragede vârste, plecăm adesea în lumea largă cu idei de genul ‘Franţa = mâncare bună’ sau ‘UK = mâncare proastă’, nu-i aşa?

Aşadar, de n-ar fi fost titlul explicit al acestui serial, probabil că n-ar fi exclus ca mulţi să poziţioneze eronat prăvălia de faţă – nicidecum pe tărâm britanic.

E drept că numele firmei pune pe gânduri… Cum ar putea să fie vorba de Franţa, o ţară cu o strictă politică lingvistică?! Dar ar putea fi Belgia sau Elveţia, să zicem.

Oare nu sunt franţuzeşti aceste cuvinte de pe umbreluţa de la intrare: chocolaterie, confiserie, boulangerie şi patisserie?

De fapt, sunt tot atât de franţuzeşti pe cât sunt şi englezeşti, că nu degeaba este privită limba engleză drept având cel mai bogat vocabular din lume (+ o părere contrarie) .

Este mult mai tolerantă şi înghite mai uşor (rumegate sau nu) cuvinte din alte limbi. La fel cum bucătăria britanică (sărăcăcioasă – ar zice unii :-) adoptă orice, de oriunde.

Chiar de or fi britanicii mai neiscusiţi într-ale mâncărurilor, ei rămân foarte receptivi la a importa lucruri gustoase – după cum am mai arătat (aici sau aici).

Este şi acesta un mare atu al britanicilor, care au deja câteva secole de răspândire în toate zările şi între toate naţiile lumii, de unde au învăţat câte ceva.

În schimb, le cam lipseşte această diversitate în farfurie românilor de rând (nu mă refer la maeştri bucătari!), care au obiceiuri culinare foarte regionalizate.

Această Fisher and Donaldson, o afacere de familie la a patra generaţie, pare un bun exemplu britanic de import culinar, adaptat Scoţiei.

Magazinul este deschis în St Andrews (Fife), orăşel unde s-au cunoscut William şi Kate şi  cunoscut drept destinaţie favorită a pasionaţilor de golf.

Aşadar, este un loc cu pretenţii, unde bomboanele de ciocolată, turtiţele, prăjiturile, tartele, torturile etc trebuie să fie măcar la fel de bune ca în alte locuri de pe Continent.

Şi unde aceste deserturi de inspiraţie franceză (şi nu numai) se obţin din ingrediente scoţiene, se fac manual şi se alătură unor produse cu specific scoţian (de pildă scones).

De la plăcinţele de 90 pence până la torturi de nuntă de £ 420 oferta e variată şi cred că toate merită încercate – în St Andrews, în Cupar sau în Dundee.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Chestii d-astea, numai la britanici (29) [Things like these, only at the Brits]

Că nu prea te poţi pierde în UK, sau măcar nu în zonele turistice, am mai scris deja, dar iată încă o formă de ajutor – astfel de... automate de hărţi.

Poate să fie în plină noapte, poate să şi plouă înverşunat (cum se vede în prima imagine, din Edinburgh), dar dacă ai o singură liră sterlină (1 GBP) la tine... eşti salvat.

Cu minima condiţie de a şti să citeşti o hartă şi a căuta răbdător tăbliţele cu numele străzilor, care nu-s atât de ascunse cum se întâmplă prin Bucureşti uneori.

Cred că mulţi turişti ar fi gata să introducă 5 lei ( = £ 1) într-un automat, pentru a primi o astfel de hartă.

Ar scuti o sumă mult mai mare pe care să o dea unui taximetrist, care – şi nu este ceva tipic românesc, în multe locuri din UE chiar e la fel! – să-l plimbe inutil.

Iar dacă în UK găseşti mai peste tot şi hărţi gratuite, la Bucureşti, automatele acestea devin o necesitate. Dacă nu eşti într-un hotel, nu ai de unde găsi o hartă.

Totuşi, necesitate ar fi dacă ar exista turişti. De-abia atunci s-ar găsi investitori (cu prieteni la primărie, să ia micul spaţiu public pe nimic :-) care ar pune automate.

Dar, cum într-un an nu vin la Bucureşti câţi turişti vor fi la Edinburgh International Festival, în august, sau câţi am văzut la Istanbul, investiţia nu-şi are rostul.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Femeile în UK (22) [Women in the UK]

Mânat de impulsuri fotoholice, adesea nu ajung în cele mai interesante (sau mai bine cotate) obiective turistice dintr-un oraş.

Ceea ce caut eu este cel mai înalt loc posibil, la cel mai bun preţ posibil (sau gratuit :-), de unde să fac fotografii. Unora le place în vârf de munte şi, nu că nu mi-ar placea şi acolo, dar mai des m-am văzut în vârf de... metropolă.

O astfel de căutare avea să mă ducă în The Lighthouse, centru de arhitectură din Glasgow şi un soi de muzeu/expoziţie de design, în care incultul de mine desigur că nu am avut ce mare lucru să văd. Obiectivul meu era să ajung sus pe clădire.

Adică să urc pe strâmta scară spiralată către o platformă de unde era promis (pe net, în broşuri pentru turişti, la centrele de informare turistică etc) accesul la o “panoramă uimitoare a oraşului”.

Eram cu un alt Chevening Fellow, am intrat, am plătit biletul de intrare (doar câteva, sub 3-4 GBP) şi am trecut rapid pe la fiecare etaj, complet neimpresionat (poza 2) de chestiile de design (nu ştiu cum să le zic) expuse.

Toate mi-au părut nedemne de Charles Rennie Makintosh, un celebru arhitect din Glasgow a cărui amprentă creativă se regăseşte în tot ceea ce are mai ‘cool’ cel mai mare oraş al Scoţiei.

De fapt, obiectivul la care voiam să ajung chiar este denumit în cinstea arhitectului şi se cheamă Makintosh Tower, fiind situat undeva aproape de mereu aglomerata arteră comercială Buchanan Street.

Urcuşul meu către vârful clădirii a fost oprit de către ultimul custode dinaintea mult-lăudatului turn – o simpatică scoţiană prin adopţie, fiind la origine pe jumătate englezoaică, pe jumătate poloneză (poza 1).

“Starea vremii nu permite deschiderea platformei”, mi-a spus. Deşi de pe stradă n-aş fi zis deloc că este un vânt teribil (precum constatasem la Edinburgh), cică rafalele erau prea puternice pentru a permite accesul turiştilor în turn.

Aşa era avertismentul meteo, într-o ţară unde Statul Dădacă ştie întotdeauna mai bine, aşa că nu aveam ce face. 

Aparent tristă – nu am cum să ştiu cât era un sentiment sincer sau unul adesea exersat ca obligaţie profesională – că un vizitator trebuie să plece atât de dezamăgit din The Lighthouse, custodele a cedat doar la insistenţele mele de a o chema pe ‘şefa’ ei.

Care a venit rapid să vadă care este problema. A ascultat răbdătoare mica doleanţă, dar a rămas la fel de intransigentă: nu poate fi încălcat avertismentul meteorologic, care interzice urcarea în Makintosh Tower, dacă vântul depăşeşte o anumită intensitate. Cum se măsoară ‘pericolul’ acesta nu mi s-a explicat.

“Dacă sunteţi nemulţumiţi de experienţa avută la The Lighthouse, dacă nu aţi găsit ceea ce căutaţi, vă putem returna preţul biletelor de intrare”, ne-a spus ‘şefa’.

Am spus că m-aş mulţumi doar să putem face poze personalului :-), dar şi această cerere a fost îndeplinită parţial (poza 6), pentru că foarte prezentabila ‘şefă’ a refuzat să se lase fotografiată.

Cât despre “panorama uimitoare” promisă, nu am rămas decât cu câteva imagini (pozele 3, 4, 5), de la ultimul etaj înainte de Makintosh Tower.

Făcute prin geamuri nicidecum perfect curate şi cam de la acelaşi nivel cu acoperişurile din jur, imaginile nu prea surprind :-( cât de interesant este oraşul Glasgow.

Poate ca postarea mea o surpinde cât de amabile pot fi măcar unele britanice şi, ca bun exemplu britanic, faza cu returnarea banilor clientului nemulţumit de o ‘experienţă culturală’, pe care n-am mai întâlnit-o nicăieri în lume.

Totuşi, nici cele mai simpatice angajate nu par dispuse, de dragul amabilităţii, să facă excepţii de la strictele reguli impuse de Statul Dădacă.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

[EN] No comment / [RO] Fără comentarii (10) – Buying Ice Cream / Cumpărând îngheţată

[EN] According to my reader C.L., ice cream vans are not unfamiliar in the Romanian city of Bacău. [RO] Potrivit cititoarei mele C.L., dubiţele de îngheţată nu sunt neobişnuite nici în oraşul românesc Bacău.

[EN] There is at least one, promising (surprinsingly or not?!)… Londonese icecream :-) [RO] Există cel puţin una, care promite (surprinzător sau nu?!)… îngheţată londoneză :-)

[For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to/Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

Parcuri prietenoase, un motiv pentru a-ţi fi dor de Londra [Friendly parks, a reason to miss London]

Deşi cu punerea în aplicare (enforcement) a reglementărilor stricte de orice fel nu stăm prea bine şi mai sunt destule fericite excepţii, în mai toate parcurile din marile oraşe ale României atingerea ierbii face obiectul unei interdicţii (ban/prohibition). 

Ca un absurd tabu (taboo), asemănător celor păstrate din generaţie în generaţie de aborigenii din Australia sau alte popoare din Oceania sau Africa), nu ai voie să calci iarba, deşi nimeni nu ar putea explica exact de ce. 

Ori găseşti scris “Nu călcaţi iarba!” (Don’t walk on the grass!), ori există gardieni, paznici, vistavoi, caralii etc care să îţi spună, mai politicos sau bădărăneşte, că “nu e voie” (it’s not allowed to). 

În mod stupid ridicaţi la rang de ‘badigarzi’ (bodyguards) în limba română vorbită a zilelor noastre, personajele acestea nu au un echivalent prin parcurile din Londra. 

Acolo este fixaţia de dată recentă cu ‘fără poze ale poliţiştilor’ (No photos of Bobbies), dar iarba este la… liber. 

Nu, desigur că nu iarba de fumat (pot, grass, weed), ci aceea de... călcat cu tălpile, spinarea sau pulpele întinse la soare.   

Cum vine primăvara, chiar de nu este prea mult soare (ar fi stupid să-l aştepţi într-o ţară ca în UK), britanicii ies la/pe...iarbă.

Lipsite de interdicţii mi-au părut şi parcurile din Roma, dar fenomenul este ‘de masă’ în Londra, deci şi unul dintre motivele pentru care să-ţi placă această metropolă. 

Poate de aceea, melancolic fiind, oi şi fi simţit nevoia unei mici lecţii de limba engleză în paranteze, precum în altă postare :-)

[Pentru toate postările de pe acest blog mergi la/For all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]