Thursday, 30 April 2009

About public transport in the UK (7) [Despre transportul în comun în UK]

I don’t know if I’ve grown tired of keeping this blog – in spite of having little stories to tell + photos for at least 100 other posts :-) – or whether my thirst for vainglory is upset with having so few readers (one notable exception though!), but I think my words are not as important as sharing pictures from the UK.

Moreover, little photostories were the main purpose of the current series, as I am not particularly fond of techical aspects of motor vehicles. I just want to share some images you can’t regularily find on British city streets anymore, since these ‘classicaldouble-decker buses are no longer being produced.

It’s too bad that even most city sight seeing buses are more modern versions :-(, nevertheless, in London tourists can still travel with such a bus on London Route 9 and London Route 15 – two ‘heritage routes’.

The original double decker (AEC Routemaster) remains a symbol of London, after decades of service (1956-2005). Beyond looking good – like steam locomotives looked good, didn’t they? – of course that there are various aspects worth considering whether these buses were really among the best solutions for public transport in the world or not.

Anyone interested in an extensive history of these buses – click here. For more (and better than mine!) pictures of these lovely Routemasters – click here, while for seeing dozens of models of double-deckers derived from the original AEC Routemaster – click here or click here.

For diecast metal or plastic scale models (hopefully some of them not ‘made in China’ but in the UK), for magnets, postcards etc – I recommend patiently investigating through souvenir shops in London. At first glance, a tourist could feel overwhelmed with the ‘same things’, but nice surprises (higher quality little toys) are alwyas possible.

[For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to/Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

Monday, 27 April 2009

[EN] A few wonders from the UK / [RO] Câteva minunăţii din UK (7)

[EN] I don’t know about my scarce readers, but I really love this mostly photographic series, as it offers me the change to remember places and dear people (athough they don’t appear in these pictures :-) from the UK. [RO] Nu ştiu despre puţinii mei cititori, dar mie chiar îmi place acest serial mai mult fotografic, căci îmi oferă şansa să îmi amintesc locuri şi oameni dragi (chiar dacă nu apar în aceste poze :-) din UK.

[EN] Then, this series gives me the chance to express my gratitude to God for the wonders He showed to me. How could I thank Him, if I didn’t share with the world these images? [RO] Apoi, acest serial îmi dă şansa să-mi exprim gratitudinea faţă de Dumnezeu pentru minunăţiile pe care mi le-a arătat. Cum I-aş putea mulţumi, dacă n-aş împărtăşi lumii aceste imagini?

[EN] That’s the least I can do, following the example of other bloggers who are by no means as lazy as I am at posting pictures from wonderful places they’ve been to. [RO] Acesta este cel mai mic lucru pe care l-aş putea face, urmând exemplul altor bloggeri care nu-s deloc aşa de leneşi ca mine la a posta imagini din locurile minunate prin care au fost.

[EN] Apart from the episodes so far – if the Lord helps me maintain this blog – I’d have at least a dozen more wonders from the UK to show. For now, the pictures which I hope you will like... [RO] În afara episoadelor de până acum – dacă e voia Domnului să menţin acest blog – am cel puţin o duzină alte minunăţii din UK de arătat. Pentru acum, imaginile despre care sper că vă plac...

[EN] …show the highest peak in the British Isles – Ben Nevis. Its 1,344 meters are not that impressive, but I consider the ambience of the place, and the spectacular (Typically Scottish :-) clouds worth sharing to others. [RO] ...arată cel mai înalt vârf din Insulele britanice – Ben Nevis. Cei 1,344 metri ai si nu sunt atât de impresionanţi, dar consider că ambianţa locului şi norii spectaculoşi (tipic scoţieni :-) merită împărtăşiţi altora.

[EN] The pictures in this seventh episode were taken across… [RO] Fotografiile din acest al şaptelea episod au fost făcute de-a lungul… – Glen Nevis, Scotland.

[For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to/Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

Wednesday, 22 April 2009

The good news that never grows old [Vestea bună care nu îmbătrâneşte niciodată]

Christ is risen!, I am gladly saying to all those who are reading my posts written in English, assuming that most of you are Orthodox brothers in England and Scotland, who browse through my blog accidentaly or constantly, with genuine interest or only when disturbed by an annoying promotional e-mails (I’m sorry for being unable to send personal messages to anyone I’d like to) from my part.

When I entered the office yesterday, my greeting was answered with a typical atheist joke: “How do you know? Did you check from two sources?”. Moreover, ever since the wonderful night of Pascha, I have encountered many Romanians (part of a so-called Orthodox nation :-( utterly indifferent to this truth, that is to Him – the Truth.

Heart-breakingly indifferent I’d say… It really hurts to witness how far apart from the Light we have grown as a nation, and how irreversible this process seems to be. It may be sure that, for the time being, secularism, moral relativity, and the devastating effects of a fanatical atheist outlook on life are not as strong as in the UK. However, consumerism, materialism, and promiscuity are growing at least as fast as in Britain.

Sometimes I’m realizing that Orthodoxy is becoming a sect (like during the Holy Apostles times) in Romania, and I’m feeling (without having any strong evidence***) that this is the case also in Russia, Serbia, Bulgaria, Georgia, Ukraine… everywhere, in fact. I’m afraid that not even Greece is an exception.

The percentage of Orthodox people taking part in the Divine Liturgy regulary is less than 10% in any of these once-called Orthodox nations, dropping to around 4% in Romania or 2% in Russia.

I am sorry to say this – and I wish my readers would disagree with me, and try to convince me of the opposite!!! – but I tend to believe that there are no Orthodox nations anymore. It’s just the universal New Israel (the worldwide Orthodox nation, the One Church that will never perish), but I’m not seeing any Orthodox (ethnical) nation left intact in our age of Apostasy.

It’s not worth looking at statistics which hierarchs or civil authorities may boast with, about millions of Orthodox believers! After all, when did numbers as such had any value for the Lord? Only our atheist contemporaries – and especially the Brits; click here to see how many famous British scientists are or were atheists :-( – is obsessed with figures, scores, charts, statistics; the Lord doesn’t need all these, because He knows each of our hearts!

The sad truth is that true believers (and I don’t want to claim that a true believer is necessarily less of a sinner, let’s not confuse the terms!) are rarer and rarer… And one doesn’t need statistics as evidence for that; it’s enough to look around in the world, and see how cold people’s hearts have become, how many fellow human beings are suffering, and the whole Creation (the ‘environment’, the forests, the seas, the animals etc) along with them!

I admit that I may be writing under the influence of being a little exhausted with witnessing so many religiously indiferent people around (some easier to love, as they are ‘nice people’; others harder to bear), and that’s why I may sound so pesimistic. However, what part of the sad reality around can take aware from me the joy of being aware of Christ’s Resurrection?

Indeed, I miss Scotland where I could hang around only with people whom I wanted to spend my time with, those sharing the faith in our Lord Jesus Christ! However – in order to express my joy, and praise the Lord –, I am dedicating to my fellow Orthodox brothers, as well as to all people who may browse though my blog, the following text.

It’s surely the most extensive quotation I’ve been posting on my blog so far, and I really hope everyone will feel it was worth reading it:

It is striking that the disciples did not recognize Christ when He was next to them. Their physical eyes did not help them to see the risen God. But with the inner eyes of their soul they recognized Him. As soon as they knew this, He became invisible to them, for physical sight is not necessary when the heart is alive with faith.

That is what happened and happens to Christians when they come to believe in God. They have not seen Him, but their hearts are aflame with love for Him. Christ spoke about such people when He said: ‘Blessed are those who have not seen and yet believe’ (Jn. 20:29). They are blessed, for they did not seek logical proofs, but the fire which God places in people’s hearts.

We believe in the resurrection of Christ not because somebody convinced us of it, but because we ourselves have come to know the Risen Christ through our inner experience. We have come to believe not because we saw God, but because we have felt His real presence in our hearts.

The skeptical mind of contemporary man says: ‘Unless I see I will not believe’. But we say: ‘I believe even though I do not see’. If everything in religion were visible, tangible and provable, why and in what would we need to believe? If there were not any mysteries in religion, how would it be different from everything else in our earthly life?

When we begin our lives as Christians, we challenge the world around us which demands from us a logical justification of our faith. Moreover, we challenge our own reasoning, which often doubts the existence of God. Setting sail on the ship of Christian faith, we put much at risk.

For anyone interested, and patient enough to read this whole sermon (which is not too long, I promise! :-), please click on this link. Anyone interested in knowing more about the author, please click here: Bishop Hilarion Alfeyev.

*** NOTE: I don’t know how relevant they are, but I found two links with statistics about worldwide church attendance, which I assume are using the same statistical research: here and here.

[For all the posts on this blog go to/Pentru toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

Thursday, 16 April 2009

Biserica cu două altare din Londra [The church with two altars from London]

Pentru a trimite gândurile mele bune de Sfintele Paşti tuturor – prieteni, vechi şi noi, colegi şi cunoştinţe, colaboratori în diverse împrejurări, celor care intră des sau arareori pe acest blog, celor care o fac cu drag sau bruscaţi de vreun link trimis de mine (căci nu mai pot trimite puzderia de mesaje personale de odinioară) – mă folosesc de încă o ciudăţenie din UK.

După cum se poate întrezări din aceste (nu prea grozave, recunosc :-( fotografii de-ale mele, astfel arată Biserica ortodoxă românească din Londra. Nu doar că este plasată pe celebra Fleet Street din City of London şi are nişte uşi de fortăreaţă, dar această biserică este specială (oare şi unică?!) prin alăturarea a două altare. Unul ortodox şi unul anglican.

De ce s-a ajuns la acest compromis sau care ar fi eventualele probleme canonice ridicate de această stranie alăturare – nu ştiu. Şi nici nu cred că are prea mare importanţă. Ceea ce contează este că, în inima Londrei, ai posibilitatea să simţi Ortodoxia, în particularitatea ei românească.

Evident, doar aruncând o privire asupra celor două altare şi, având în vedere avansul zdrobitor al secularismului, sincretismului religios şi păgânismului în UK, mulţi – adică mai toţi, că nu o dată orice credincios ortodox va fi fost chinuit de demonul acela care te îndeamnă a te crede “mai ortodox decât ceilalţi ortodocşi” – ar putea să judece greşit acest lăcaş. Că doar nimic nu e mai uşor decât a zări paiul din ochiul celui de lângă noi, rămânând orbi faţă de bârna ce ne întunecă propria privire...

Însă eu mărturisesc, din câte am putut vedea, că Biserica românească din Londra este exact ceea ce ar trebui să fie toate bisericile ortodoxe – un spital pentru păcătoşi. Nu vreun edificiu cultural, nu o oarecare instituţie cu utilitate socială.

Există uneori impresia că, aruncate în teascul secularismului din Europa ocidentală, bisericile ortodoxe îşi pierd identitatea şi devin mai degrabă locuri de întâlnirea ale unor sufletele pribege cum sunt, în cea mai mare parte cele protestante din UK. Apoi, inclusiv aşa-zisele biserici protestante care pe Hristos Îl caută, nu satisfacerea unor necesităţi psihologice de comuniune ale omului, tot nu au ce să ofere sufletului omenesc, căci Biserica Lui este numai Una.

Da, pentru unii chiar aşa este – o biserică nu-i mai mult decât un loc de întâlnire sau, cel mult, de împlinire a unor necesităţi ceva mai speciale decât cele care se pot satisface la supermarket, la cinema, la restaurant... Destui ortodocşi doar cu numele – din aceia care nu calcă pe biserică decât la botezuri, nunţi şi înmormântări (de nu chiar şi atunci stau mai departe, de unde să poată trage din ţigară :-( – intră într-un asemenea loc doar pentru a auzi vorbindu-se româneşte.
Intrând aşa, destul de româneşte, oarecumva la plezneală, nici nu ştiu cărui fericit risc se expun – acela de a fi pescuiţi de Domnul. Aşadar, niciodată să nu-i osândim (că mulţi astfel de creştini teoretici vom întâlni în Noaptea de Înviere)! Să nu-l osândim nici pe cel care stă pe margine, darămite pe cel care intră, fie el şi fără habar de reguli minime pe care trebuie să le respecte cel intră în biserică!
Dintre aceştia din urmă, unii ajung să fie pescuţi de Hristos, căci pescuirea minunată încă nu s-a curmat. “Mulţi L-au găsit pe Hristos în străinătate, ca emigranţi”– ceva în genul acesta îmi spunea Parintele acestei biserici, care de un sfert de veac slujeşte în UK. Era uimit Părintele că până şi în Marea Britanie de azi l-a fericit Dumnezeu să vadă călcând pragul bisericii oameni care trăiesc cu Hristos – sau, oricât departe s-ar afla de El, măcar ştiu sigur că pe El îl doresc.

Cine vrea cele veşnice, nepieritoare, şi a înţeles pentru că acelea îi trebuie strădanie în a se lepăda de sine, Îl găseşte pe Hristos chiar şi în UK, unde se încearcă ştergerea Chipului Său din oameni cu o perseverenţă satanică. Cine nu vrea, nici dacă locuieşte între Sfinţi nu-L va găsi, că doar anturaj mai favorabil mântuirii decât a avut Iuda Iscarioteanul nu ştiu să fi avut alţi Sfinţi de-a lungul veacurilor.

În Biserică, la fel ca în spital, vindecarea nu ţine doar de iscusinţa medicilor (a pescarilor de suflete – preoţilor), ci de voinţa proprie a bolnavului (Credinţa ta te-a mântuit!). În mod fericit, unii chiar vor să se vindece, chiar vor să-L afle pe Hristos pe calea unică ce El ne-a lăsat-o (cea ortodoxă). Şi ajung să-L găsească taman în City of London, unul dintre cele mai improbabile locuri din lume ca cineva să-şi afle mântuirea mântuirea sufletului.

La câţiva metri de Biserica lui Hristos, aici domnesc dumnezii bani, planuri de afaceri, targeturi, obiective, proiecte, succese, realizări, care cer necontenit jerfe de ambiţie şi individualism. Aici nimereşte emigrantul, adesea cu venituri de zeci de ori mai mici decât ale semizeilor din City.
Totuşi, prin definiţie, un emigrant este un om curajos, care deja a avut îndrăzneala să-şi caute altă viaţă. Când îşi schimbă viaţa voită/visată a fi fost mai prosperă în UK decât în România sau altundeva pe viaţa adevărată (în Hristos), atunci acel om chiar că şi-a împlinit menirea.
Un astfel de om poate fi un model pentru mine şi pentru oricine. Căci celelate (anti-)modele pe care uneori le mai vedem în românii de peste hotare (tot felul de reuşite pe care nimeni niciodată nu le va fi luat dincolo de mormânt) mie nu-mi spun nimic.

Afaceri, bani, firme, recorduri, extravaganţe. distracţii, case, maşini, prestigiu, recunoaştere, notorietate – ce altceva decât nimic fără Hristos nu sunt toate acestea?! Dar când, tocmai în sahara spirituală care este Marea Britanie de azi, cineva Îl găseşte pe Hristos, eu nu pot să mă bucur ca pentru oricine care a găsit adevărata fericire.

Desigur, cum scriam aici şi veşnic am s-o spun – mântuirea ţine 99.99999% de harul lui Hristos. Dar fără acel 0.00001% al fiecăruia dintre noi (Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!) nu este posibilă. Noi nu putem fără El, iar nici El nu vrea ceva împotriva voinţei noastre.

Aceştia care şi-au dăruit al lor 0.00001% ori se luptă cu propria îndărătnicie să o facă (război ce poate dura şi o viaţă întreagă), sunt mai de succes în ochii mei decât toţi oamenii pe care moravurile vremurilor ni-i descriu ca fiind de succes. Lor le dedic aceşte rânduri, căci, în bucuria Învierii nu ne-o poate lua nimeni, ne vom întâlni chiar şă fără să ne fi văzut faţă către faţă.

Lor (celor de către*** Lumina lui Hristos), dar şi celorlalţi (celor de către*** Noaptea în care am trăit şi eu peste un sfert de veac), le cer iertare, pentru că, în prea multe privinţe numai vorba iscusită este de mine, dar altfel nu mă ridic la propriile aşteptări: greşesc, risipesc, irit, tulbur, umilesc, trădez, ascund, amăgesc, rănesc, smintesc... Asigur, la rându-mi, de iertarea mea pe oricine simte că-mi va fi greşit.
Celor dintâi (care cunosc drumul spre Acasa veşnică şi se ţin de el), dar şi celor din urmă (“cei care văd în practicarea creştinismului ceva împovărător şi frustrant nu cunosc adevăratul creştinism, care e “clocot, scandal, reţetă de fericire” – Nicolae Steinhardt) le spun singurul lucru pe care îl găsesc demn de crezare în lumea asta nebună, nebună, nebună: Hristos a înviat!

*** NOTĂ: Spun de către, în loc de a spune din, pentru că niciul dintre cei care tragem către Lumină nu suntem deja mântuiţi, precum nici toţi cei aflaţi încă orbecăind în burta Nopţii nu sunt sigur osândiţi”. Să nu uităm aceasta niciodată!

[Pentru toate postările de pe acest blog mergi la/For all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Tuesday, 7 April 2009

Chestii d-astea, numai la britanici (19) [Things like these, only at the Brits]

Evident, poate că nici imaginea de mai sus nu surprinde vreo grijă pentru natură exclusiv britanică, ci s-o mai găsi aşa ceva şi pe altundeva prin lumea largă.

Însă eu mărturisesc că, din toate ţările pe care a îngăduit Dumnezeu să el vizitez, doar în UK am întâlnit o asemenea preocupare pentru ondularea gărduleţelor stradale, încât să lase copacii să trăiască.

Nu i-o păsa lui Big Brother de milioanele de copii avortaţi în UK, de falimentul politicii Statului dădacă – care nu a reuşit să-i facă pe britanici mai fericiţi, ci doar mai animalizaţi, iar animalele desigur că au nevoie de ţarcuri :-( – nici de alte lucruri care nu merg deloc înspre mai bine în UK, dar văd că se preocupă de viaţa fiecărui copăcel.

Mai ales în Brighton, atât de înţesat de mijloace de supraveghere, îngrădire şi dirijare a pietonilor (a se vedea aici alt episod), grija aceasta pare foarte vizibilă. Suficient spaţiu lăsat copacului, încât să respire, să se dezvolte, dar şi să fie apărat de golani, nu-i aşa?

Ei, dar să nu iau peste picior, tipic româneşte, tot ceea ce văd ca fiiind altfel prin ţara aceasta! E cazul să mai admit încă un bun exemplu de urmat, mai ales în Bucureşti, unde au fost asasinaţi un milion de copaci din 1989!

Din nefericire, nu ştiu câtor români, la fel de pro sau indiferenţi vizavi de avort (din această tristă privinţă suntem la fel de ‘europeni’ precum britanicii :-( le mai pasă de copaci din moment ce nu le pasă nici de oamenii nenăscuţi...

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Friday, 3 April 2009

God’s place in a humanist society (4) [Locul lui Dumnezeu într-o societate umanistă]

One of the defining features of the irreligious human being (the typical British man or woman of today) is the constant – albeit hidden behind the apparently comfortable life offered by the Welfare State (more about this concept here, here, here or here) – fear for one’s life.

Even worse than in Romania under Ceauşescu, people all over the UK are being put on guard about potential enemies, health hazards, criminals on the prowl, and all sort of risks to their well-being.

If you suspect it, report it! – Big Brother warns you every few hundred meters in British cities. You may have no idea of what this ‘it’ (the danger, the threat, the foe you have to face) actually is, nevertheless, this is of little importance. You may not know what ‘it’ means, but you surely fear for your life.

After centuries of living away from Christ’s One and Only Church, after and accelerated secularisation of society, life of most Brits is emptied of any spiritual dimension. And reaching any firm belief about the meaning of life is of no interest to anyone.

This senseless speeding towards prosperity, achievement, and enjoyment leaves no time for metaphysical introspection... That would be such a waste when there is so much around to do, to see, to earn, to feel, to fight for, to consume... wouldn’t it? It doesn’t matter what life is, but it has to be lived to the full, and nothing is too much of an effort for protecting it as it is.

Therefore, little by little, what was once a despicable deed in Communist Romania – reporting to the authorities what you were suspecting about your neighbours, colleagues, subordinates, students, friends, and even family members – is turning into a civic (I wanted to say patriotic, but that’s tipically American, not British! :-) duty in the UK.

You don’t have to know anything for sure; it’s just enough... to suspect. Nor do you have to assume any responsibility for your allegations – which are supposingly well-intended, but could very often prove malicious, as there’s not much left of the once famous British civility.

You don’t even have to give your name (2nd picture above – a traffic sign pole from Brighton), as your anonymity is guaranteed, in the greater interest of the common welfare, I presume :-)

And on what should people base their assumptions? Big Brother clearly shows this on a billboard (1st picture above – a billboard near a departure gate in Victoria Coach Station, London)... If you see or hear anything suspicious tell our staff or the police immediately. Trust your senses!

Oh, yeah, what could be more trustworthy for the irreligious and hedonist Brits than their senses? Additionally, what could be more convenient for Big Brother’s plans of setting-up a surveillance society that to reduce human beings to animals which couldn’t put their trust in anything else than their own senses, and by no means in the only Saviour of mankind – Jesus Christ?

[For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to/Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]