Ipocriţi bine-informaţi [Well-informed hypocrites]

Că toate lucrurile pe lumea aceasta merg din rău în mai rău, am mai scris pe MunteanUK, după mintea şi constatările mele sau i-am citat pe alţii (pe Soljeniţîn, acum un an), mai iscusiţi în a descrie aceste triste evidenţe.

Dar ce uşor este să constaţi răul din mersul lumii şi cât de greu este să vezi şi altceva ori să te pui de-a curmezişul acestei prăvăliri!

Se înţelege că nu este sfânt în ceruri care să nu fi văzut nenumărate rele (care au existat în toate vremurile, încă de la facerea lumii) şi să nu le fi deplâns ori chiar să le fi mustrat fără cruţare. Totuşi, niciunul nu s-a oprit acolo.

Vedem şi noi relele, le dezprobăm – în sinea noastră sau, uneori, prin felurite şi discutabile forme de protest exterior – şi, adesea, chiar ne dor.

Din păcate, mulţi ne oprim aici. Cădem în amăgirea că, devreme ce sincer suferim pentru atâtea rele din jur, cumva-cumva tot om fi buni creştini. Sau măcar nu chiar atât de răi precum alţii – cei ale căror rele, chipurile, le plângem.

Toată ziua ne informăm despre mersul lumii, toată ziua vrem să aflăm câte ceva şi părem a fi mai dependenţi de ştiri (luate de oriunde: TV, ziare, Facebook etc) decât de aer.

Facem rechizitorii împotriva lumii, adunând evidenţe despre relele sale. Poate ni le explicăm. Sau rămânem muţi în faţa lor. Ne pare că ne dezicem de ele, dar cu o nesătulă poftă le căutăm iarăşi şi iarăşi, le împărtăşim pe bloguri, le disecăm...

Contabilizăm rele lumii, dar nu vom putea niciodată să le ducem în spinare, pe Golgota, cum a făcut Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Atunci, la ce bun să le măsurăm toate?

Iar pentru că lumea este aşa cum este – rea, desigur – ne găsim (pe negândite, fără să ne dăm seama!) scuza ideală pentru a ne slăbănogi şi noi duhovniceşte, astfel încât nu mai găsim puterea de a ne dori noi să fim nici mai buni, nici mai altfel decât lumea.

Ne este suficient să arătăm cu degetul şi socotim acest păcat drept virtute care ne-ar deschide porţile Împărăţiei veşnice.

Unii, neştiind de altă lume, o iubesc pătimaş pe cea materială în care cred că făcându-şi voia cu vârf şi îndesat, ating fericirea, după care va veni moartea, adică nu mai vine nimic.

Aşa cred ei. Alţii, zicându-ne creştini, credem că o urâm pe cea văzută şi că, nefiind precum ceilalţi, aceasta ar înseamna că o iubim pe cea nevăzută. Cel mai probabil, nu o cunoaştem nici pe una, nici pe cealaltă.

Jalnic este că, de fapt, nu ştim nimic din ceea ce credem că ştim. Demersurile de informare, care ne-au devenit reflexe, nu ne duc nicăieri.

Ştim, dar la ce ne ajută că ştim? Cu ce rămânem dincolo de voluptatea de a deschide un ziar sau o pagină web, sub a cărei vrajă mă aflu şi eu (+ destui alţi internauţi, poate chiar cititori de MunteanUK)?

Oare aveam nevoie de opinii ştiinţifice despre suprasolicitarea creierului? Nu vedem ce roade ne aduce (supra)informarea, ce puţin spre deloc ne ajută în deciziile fundamentale ale vieţii?

Ca să nu mai vorbim de starea de spirit, care nu poate fi decât rea, din moment ce suntem conectaţi permanent la relele lumii. Să fim sinceri cu noi înşine: cine stă lipit de televizor sau monitor pentru a citi ştiri bune?

A nu înţelege careva că aş subscrie unei viziuni extremiste de genul “informare = rău”, respectiv “neinformare = bine”...

Nu vreau decât să constat cu tristeţe că, oamenii simpli, primitivi (adesea dispreţuiţi de noi, bine-informaţii lumii de azi) au învăţat, fie şi de-a lungul veacurilor, să se adapteze la condiţiile de mediu, indiferent cât de potrivnice ar fi fost.

Noi, oamenii moderni (complicaţi, sofisticaţi) nu am reuşit încă – şi oare o vom face vreodată?! – să ne adaptăm avalanşei informaţionale din jur.

De peste o sută de ani, ceea ce observa Oscar Wilde este valabil şi astăzi, pentru toţi ipocriţii (între care mă tem că sunt cel dintâi!) – atât creştini, cât şi nereligioşi:

“Omul bine informat – acesta este idealul modern. Iar mintea unui om bine informat este ceva înfiorător. Este ca un magazin de vechituri, numai monştri şi praf, cu toate articolele preţuite deasupra valorii lor”.

[Pentru toate postările de pe acest blog mergi la/For all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

A message to Big Brother: We’re photographers, not terrorists! [Un mesaj către Big Brother: Suntem fotografi, nu terorişti!]

One of the oddities of our troubled times is the fact that, the more people expose themselves without any moral boundaries, the more restrictions are imposed on taking pictures.

In the free and so-called civilised patch of the world where we were born, everyone is free to wear tattoes, to turn themselves into walking bilboards, to fall drunk on the pavement, to undress for ‘good causes’ and sometimes to walk naked on the streets.

Then, people can exert the liberty to dispose of their own image, even by giving up the rights over their pics (+ here, here) when they post them on Facebook.

Nevertheless, it seems that everyone – from amateur photoholics to professional photojournalists – should be aware of growing inconveniences, restrictions and risks. Taking pics is no longer as free as it was five or ten years ago.

Anyone carrying a camera in Britain (but not only there!) can be stopped, have his pictures ‘checked’ and even have his memory cards seized or erased.

Such situations occur here, in our self-proclaimed democratic world, not in Iran, North Korea or China – where policemen were persistently looking at me everywhere I was taking pics, yet none of them approached me in a big city like Shanghai.

In the UK, photographers have put their outcry on this issue on a website taking attitude:

“Photography is under attack. Across the country it that seems anyone with a camera is being targeted as a potential terrorist, whether amateur or professional, whether landscape, architectural or street photographer.”

The threat to press freedom should be obvious to anyone, but if this crackdown on picture taking goes on, a greater risk looms ahead:

“Not only is it corrosive of press freedom but creation of the collective visual history of our country is extinguished by anti-terrorist legislation designed to protect the heritage it prevents us recording.”

They may be exaggerating, as everyone in our age of Information Technology does it, in order to ehnance the receptivity of a message in a world overwhelmed with stories.

Since most readable stories that have an impact today are about risks, threats, dangers, hazards and so forth, I can’t blame anyone for considering the limitations imposed on photographers as unwelcome constrains on our democratic societies.

As a matter of fact, I do believe that this is a risk. And may I have the right to speak in defence of democratic principles, not of my photoholism :-)

I’m aware that taking pictures often proves to be intruding, annoying and unnecessary for the immediate welfare of society. But it’s a (little, bearable, tolerable) distress that democratic societies should learn to cope with.

Apart from some legitimate privacy concerns, why is taking pictures in shopping centres forbidden in many parts of the world, thus some of my images*** are illegal?

What about Big Brother’s monopoly on taking pics?  Isn’t it strange that nothing can be limited today because of public morality, whilst almost anything can be restricted on grounds of public security?

*** NOTE: Pic 2 – from inside the Churchill Square Shopping Centre, Brighton; pic 4 – from inside the Pentagon City Mall, on the outskirts of Washington D.C., near the Pentagon.

[For all the posts on this blog go to/Pentru toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

Novlimbă: pot oamenii să-şi ‘reîncarce’ bateriile şi să fie ‘deştepţi’ precum computerele? [Newspeak: can people ‘recharge’ their batteries and be ‘smart’ like computers?]

“Dacă nu am avea vicii, am fi nişte roboţi”, încuviinţa cineva vorba de duh a unui amic pe un oarecare blog – căruia nu aş avea de ce să-i fac reclamă.  

După o asemenea mostră de înţelepciune a vremurilor noastre, n-ar trebui să fie de mirare  ce venea scris în rândurile ulterioare. Bloggeru’ îşi cam mângâia cu vorbe dulci viciile (cafeaua, fumatul, dependenţa de net), ca pe nişte foarte dragi, nespus de paşnice şi complet nevinovate pisicuţe…

Cu toţii avem astfel de animale de companie, mult mai vinovate decât ne închipuim, dar n-aş vrea să intru acum în detalii despre vicii şi păcate. Mai ales că de dependenţa de net – mai puţin aceea de Facebook, ceea ce nu poate fi circumstanţă atenuantă :-) – sufăr şi eu.

Aş vrea numai să strâng puţin de buba acestor exprimări foarte curente în ultima vreme, care compară omul cu neînsufleţite creaţii de-ale sale.

S-a umplut lumea de exemple ale acestei orwelliene novlimbi (Newspeak). Ori că ne referim la română, ori la engleză (cele două limbi cu statut oficial egal pe MunteanUK :-), din ce în ce mai des observ cum măsura omenescului a devenit prestaţia unei maşinării.

Tot omul obosit vrea să ‘îşi reîncarce bateriile’, iar de se găseşte vreunul care îşi mai pune mintea la contribuţie – fără ca doar să regurgiteze ceva din informaţiile preasamblate şi preambalate cu care s-a îmbibat, inevitabil, din lumea din jur – se zice că este ‘deştept precum un computer’.

Iar despre un prichindel care era pe calea înfiripării unei culturi generale, deşi nu ajunseze nici măcar în clasa a patra, colegii mi-au spus că “el este Google-ul clasei”.

A crede că Google poate avea vreun soi de virtute în sine, pentru că ‘ştie’ multe,  a socoti că un computer, oricât de performant, este ‘deştept’ de unul singur îmi pare la fel de stupid precum a crede că un om poate trăi numai din ‘reîncărcări’ ca o maşinărie.

A compara omul cu aceste născociri neputincioase (de nu ar fi puse în funcţiune tot de voinţa omului şi de nu s-ar fi creat prin strădaniile sale, dar mai ales cu îngăduinţa Făcătorului tuturor celor văzute şi nevăzute) este lipsit de sens.

Fiecare om este infinit mai mult decât un robot şi ceea ce îl umanizează nu sunt viciile (ci dimpotrivă: răstignirea lor!), iar ceea ce ne încarcă nu sunt cele la care râvnesc cei mai mulţi dintre pământenii zilelor noastre…

…mai mult somn, mai multă şi mai bună mâncare şi băutură, mai mulţi bani, mai multă faimă, mai mulţi prieteni (pe Facebook?!), mai multe cărţi citite, mai multe filme văzute, mai multe călătorii, nenumărate tipuri de distracţii şi plăceri ori alte felurite ‘experienţe’ irelevante în veşnicie.

Orice baterie reîncărcabilă (acumulator) are un ciclu de viaţă, la capătul căruia nu mai este posibilă vreo reîncărcare. Nouă, tocmai când ni se opreşte maşinăria (trupul – singurul în ale cărui pofte şi în a cărui bunăstare am investit), ni se vădeşte omul din noi.

De-abia când bateriile (burdihanele, urechile nesătule, ochii mereu doritori să vădă, dar şi cotloanele cu gânduri şi amintiri din creier) se golesc definitiv, omul este liber să fie el însuşi.

Dar mulţi n-or mai putea să fie, nu pentru că ar exista ‘nefiinţa’ unde se duc morţii (cum pretinde altă odraslă a novlimbii), ci pentru că bateriile sufletului, cele cu care trecem dincolo de moarte, vor fi goale.

Mai toate dintre ‘hainele care îl fac pe om’ – după cum zice o proastă vorbă omenească mai veche de inventarea bateriilor, a roboţilor sau a computerelor – vor cădea atunci de pe noi ca frunzele uscate de pe arbori.

Despuiaţi de amăgitorul frunziş, cei acum mereu grijulii să nu ne lăsăm bateriile neîncărcate vom spune şi noi “mă tem, căci sunt gol”, precum odinioară Adam. Însă teama de atunci a celor trăitori în netemere de Dumnezeu în vremea acestei vieţi nu va mai fi de vreun folos.

[Pentru toate postările de pe acest blog mergi la/For all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Când locomotivele stabileau ‘standarde’ de viteză... [When locomotives set speed ‘standards’…]

…parcă lumea nu era atât de grăbită, călătoriile erau mai bine pregătite, destinaţiile – mai îndelung aşteptate, gările – mai elegante, vremurile – mai domoale, iar oamenii – mai blânzi şi mai înţelegători unii cu alţii.

Nu era rival al trenului pe pământ (sau pe cer), nici nu existau atâtea jucărele electronice (gadgets) cu care oamenii să-şi care pseudoviaţa de pe Facebook până şi în tren.

Călătoria pe liniile de fier era prilej de socializare autentică. Şi aş zice că încă mai este, în comparaţie chiar şi cu avioanele – care, inclusiv la business class, sunt suficient de incomode pentru a stingheri conversaţiile.

Nu gonea trenul ca gândul, dar măcar îţi dădea prilej de aşezare a gândurilor – care nu mai erau păstrate în împrăştiere, cu ‘ajutorul’ tehnologiei informaţiei.

Călătoria era un răgaz, fie de a sta doar cu tine privind pe geam (aveai ce vedea, că nu erau trenuri-glonţ), fie de interacţiune cu alţii – poate plăcută, poate forţată de vreun pasager agasant de vorbăreţ.

Astăzi, nu doar că totul se desfăşoară mult mai repede, dar nici măcar în interiorul acestei repeziciuni nu mai găseşti clipe doar pentru sufletul tău.

Tot timpul, omul vremurilor noastre este cu ochii într-un ecran (foto), cu căşti în urechi şi cu degetele încleştate până la durere şi deformare pe butoanele unui joc video sau pe minuscule tastaturi.

Într-o astfel de lume, oricâte puteri virtuale ţi-ar da sloganurile ideologice sau publicitare din jur, nu controlezi nicidecum lumea; nu ea este a ta, ci tu al ei.

În acest paradis al nebunilor se trăieşte (sau către el se tinde) în lumea aşa-zis civilizată, unde se oamenii nu doar că mânâncă, ci şi gândesc, visează ori se joacă prefabricat. Puţini mai facem ceva liber; mai toţi răspundem la o ofertă.

Nu există niciun control asupra realităţii reale – pe care doar Dumnezeu îl poate avea, oricât se amăgesc unii că pot stăpâni lumea – dar nici al realităţilor fictive.

Visăm şi ne jucăm cu ce prefabricate (sau pre-rumegate) ni se oferă – în schimbul banilor sau a altor jertfe aduse de noi idolului ‘economie’. Avem o tot mai mică reală libertate, cu cât avem mai multe alegeri.

O frântură de iluzie că mai poţi construi o lume de vis care să îţi rămână doar a ta o mai au pasionaţii de trenuleţe – de la nepoţi la străbunici.

Este tot o deturnare a omului dinspre cele către care ar trebui să tindă, dar parcă – aş zice eu şi cred că şi cititorul meu Mihai Gociu (care mi-a oferit pozele 2, 4, 7) – dar cumva mai benignă.

O graniţă între un sănătos hobby şi o dăunătoare patimă trebuie să existe şi orice pasionat poate risca să treacă dincolo de ceea ce îi este de folos, după cum arăta Sf. Apostol Pavel.

Totuşi, aş zice că într-o lume atât de înnebunitoare precum cea în care trăim, un hobby poate avea un important rol profilactic. Dar puţini sunt cei care au răbdarea unui hobby, care este altceva mult decât prea căutata şi lipsita de sens distracţie...

Mulţi ar zice că sunt bani aruncaţi. În magazinele din UK – poate or fi mai ieftine în talciocuri (flea markets) – preţurile dădeau dureri de cap.

N-am văzut locomotivă mai ieftină de £ 80, vagoanele erau vreo £ 15-20 şi o singură cabină telefonică tipic britanică făcea £ 4. Două cutii poştale, iarăşi tipic britanice, făceau £  2.75, iar casele (cam vile, nu căsuţe) erau cam £ 16-25.

Două containere cu deşeuri le luai la £ 5.50 – cam cât era (£ 5.52) salariul minim pe oră la vremea când am ajuns eu în UK.

Pe de altă parte, a construi o lume virtuală a trenuleţelor îţi exersează răbdarea, atenţia şi perseverenţa şi îţi mai îngăduie să visezi. Şi să-ţi pui mintea la contribuţie. Doar colecţionarii foarte bogaţi îşi cumpără (de aici, aici sau aici) chiar toate accesorile, în timp ce mulţi şi le fac singuri.

În afara motoarelor de locomotivă (engines) şi a şineleor (tracks) cam orice altceva se poate construi de către pasionaţi, din resturi provenite de la te-miri-ce.

Nici eu n-aş da nici cel-mai-ultra-nu-ştiu-cum joc video sau gadget pe astfel de jucării pe care să le poţi atinge şi îmbunătăţi. Îţi construieşti lumea aceasta virtuală cum vrei, unde orice dezastru feroviar este reversibil.

Pe când, într-un joc video – să-i recunoaştem meritul de a fi mai interactiv decât holbatul la televizor – cine poate schimba scenariul?

Cine poate schimba regulile jocului la jucăriile electronice ale zilelor noastre? Nimeni, căci orice preferinţe nu pot fi exprimate decât optând pentru lucruri presetate de creatori. Pe când, rolul creator în construcţia dioramelor nu îţi este ştirbit.

Poate este o iluzie, dar îmi vine a crede că pasionaţii de trenuleţe (nu cunosc personal niciunul) sunt oameni (ceva mai) buni şi ştiu exact ce cadouri vor de Crăciun :-)

[Pentru toate postările de pe acest blog mergi la/For all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

[EN] No comment / [RO] Fără comentarii (18) – War and peace / Război şi pace

[EN] The so-called ‘war to end all wars’ finished 93 years ago – at the 11th hour, of the 11th day, of the 11th month of 1918.  [RO] Aşa-zisul ‘război pentru a sfârşi toate războaiele’ s-a încheiat acum 93 de ani – la a 11-a oră, a celei de-a 11-a zi, a celei de-a 11 luni a lui 1918.

[EN] The whole world would change a lot, yet wars didn’t come to an end. [RO] Lumea întreagă avea să se schimbe mult, dar războialele nu s-au sfârşit.

[EN] Is the illusion that made soldiers charging senselessly towards certain death, over and over again, still present today ? [EN] Este această iluzie care i-a făcut pe soldaţi să şarjeze fără sens către moarte sigură, iarăşi şi iarăşi, încă prezentă azi?

[EN] I guess so; there are even more blood thirsty pacifists in our times as in 1914… [RO] Cred că da; sunt chiar mai mulţi pacifişti însetaţi de sânge în zilele noastre decât în 1914…

[EN] Aren’t peace activists very agggressive in our times? Can peace be preached with clenched fists and riots? [RO] Nu sunt activiştii pentru pace foarte de agresivi în vremurile noastre? Poate fi pacea predicată cu pumnii încleştaţi şi răzmeriţe?

[EN] Today – armed with iPods, smartphones, skilled with information technology. [RO] Azi – înarmaţi cu iPod-uri, smartphones, iscusiţi într-ale tehnologiei informaţiei.

[EN] Tomorrow – cannon fodder, ‘knowing’ death from horror movies, unaware of and unprepared for eternity. [RO] Mâine – carne de tun, ‘ştiind’ moartea din filme de groază, neştiutori şi nepregătiţi de eternitate.

[EN] Many of those dying in 1914-1918 (pic 1) had a warm sense of afterlife… [RO] Mulţi dintre cei care mureau în 1914-1918 (poza 1) aveau un cald simţ al vieţii veşnice…

[EN] Those who will die tomorrow – in wars ending the world, not all wars – are cold as statues (pic 2). [RO] Cei care vor muri mâine – în războaie ce-or sfârşi lumea, nu războaiele – sunt reci ca statuile (poza 2)…

[EN] Will death change anything for those who are already spiritually dead? [RO] Va mai schimba ceva moartea pentru cei care sunt deja morţi spiritual?

[For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to/Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

[EN] No comment / [RO] Fără comentarii (15) – Death on TV / Moartea la TV

[EN] September 11, 2001 – I won’t get into speculations about who (Osama bin Laden or others?!) did it. [RO] 11 septembrie, 2001 – nu voi intra în speculaţii despre cine (Osama bin Laden sau alţii?!) a făcut-o.

[EN] Thanks to explosion of information technology in the past decade, we have had access to all versions of the story. [RO] Datorită exploziei tehnologiei informaţiei în ultimul deceniu, am avut acces la toate versiunile poveştii.

[EN] The official one (here, here, here, here) + the alternative one (here, here, here, here). [RO] Cea oficială (aici, aici, aici, aici) + cea alternativă (aici, aici, aici, aici).

[EN] Adhering to one or the other is more a matter of faith than one of reason: “Having eyes, see ye not?” [RO] A adera la una sau la alta este mai mult o chestiune de credinţă decât de raţiune: “Ochi aveţi şi nu vedeţi?”

[EN] My pics from around Ground Zero have a different aim... [RO] Pozele mele din jurul Ground Zero au alt scop...

[EN] ...to show how Americans know to remember the departed from among them. [RO] ...să arate cum ştiu americanii să-şi amintească de cei plecaţi dintre ei.

[EN] To some, it’s probably ridiculous how Americans use teddy bears and other toys… [RO] Pentru unii, probabil că este ridicol cum americanii folosesc ursuleţi de pluş şi alte jucării…

[EN] I see it as a sort of consumerist requiem – but don’t take it pejoratively! What else could be done in an ultraconsumerist society do?! [RO] Eu o văd ca pe un soi de parastas consumist – dar nu o luaţi în sens peiorativ! Ce altceva s-ar putea într-o societate ultraconsumistă?!

[EN] It’s all so typically American, and so moving after all. [RO] Totul este atât de tipic american şi de mişcător până la urmă.

[EN] So are the pics of the dead on ad hoc memorials – similar to the way Americans adorn their fridges with images of dear ones. [RO] Precum sunt şi pozele celor morţi pe memorialele ad hoc – similare felului în care americanii îşi decorează frigiderele cu imagini ale celor dragi.

[EN] Finally, it’s worth observing how untouched by the tragedy remained the little graveyard across Ground Zero. [RO] În fine, merită observat cât de neatins de tragedie a rămas micul cimitir de vizavi de Ground Zero.

[EN] To the dead, it doesn’t matters who did it, nor do they need ideological explanations about why it happened. [RO] Pentru cei morţi, nu contează cine a făcut-o, nici nu au nevoie de explicaţii ideologice despre de ce s-a întâmplat.

[EN] If only we’d see death on TV remembering that any second we could be next! We’d be on the narrow path to sainthood! [RO] Măcar de-am vedea moartea la TV amintindu-ne că în orice secunde am putea urma! Am fi pe calea strâmtă către sfinţenie!

[EN] From this perspective, we’re the most privileged human beings in history – we see death (our only certitude) every day. [RO] Din această perspectivă, suntem cele mai privilegiate fiinţe umane din istorie – vedem moartea (singura noastră certitudine) în fiecare zi.

[EN] Therefore, how come we the most reckless people that ever lived on the face of the earth? [RO] Aşadar, cum se face că suntem cel mai probabil cei mai nesăbuiţi oameni care au trăit vreodată pe faţa pământului?

[For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to/Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]