Femeile în UK (24) [Women in the UK]

Nu se îmbracă (sau ar fi trebuit să spun dezgolesc?! – că aceasta se petrece cu atâtea alte fete, inclusiv în România) pentru a atrage atenţia unor amorezi, fie ei şi unii pasageri.

Nici nu se vopsesc sau poartă bijuterii (sau poate nu e un nume potrivit pentru chestiile acelea?!) care să aibă, măcar la o primă vedere, vreun efect de înfrumuseţare.

De fapt, parcă scopul ar fi cu totul altul – să scandalizeze. Numai că efectul nu se mai produce în UK, unde aproape nimeni nu se mai miră de ciudăţenii, nu mai întoarce capul, nu mai strâmbă din nas, darămite să şuşotească ceva.

Că o fi un soi de politeţe (British Civility) a celor care îşi văd de treaba lor (mind their own business) sau o atotcuprinzătoare diferenţă – nu ştiu. Dar aş fi curios să aflu :-)

Este imposibil să nu remarci cât de indiferentă rămâne lumea pe străzi la mesajele vizuale pe care vor să le transmită unele adolescente din UK, care n-ar avea nicio şansă de a rămâne neremarcate în România.

De la un “Uite-o şi p-aia...” până la “Vai, tinerii din ziua de azi…” ori “Aşa ceva, pe vremea mea…”, fluierături, priviri încruntate sau zeci de capete întoarse, efectul ar fi garantat la noi.

O veritabilă atragere a atenţiei s-ar produce în România, faţă de Marea Britanie, însă tot nu ar însemna ceva care să merite efortul celor care or fi investit timp, bani, răbdare etc în a-şi modifica înfăţişarea în felul respectiv.

Mă rog, poate unii (unele) poate chiar aceasta vor să primească – aversiune – şi să consume drept hrană a sentimentului “da, chiar sunt altfel, am ceva de spus” toate privirile şi gesturile dezaprobatoare primite când ies în lume.

Din păcate, aproape nimeni şi aproape niciodată nu stă de vorbă cu ciudaţii, pentru a afla dacă au ceva de spus, cum or crede mulţi despre ei înşişi. Înfăţişarea este al lor Speakers’ Corner.

De câteva ori – din curiozitate tipic românească, jurnalistică sau pur şi simplu ca defect personal – m-am angajat în câte o mică pălăvrăgeală (chat) cu astfel de personaje.

De fiecare dată am înţeles că, dincolo de înfăţişarea scandaloasă, persoanele respective voiau să transmită ceva, căutau ceva, deşi nu ştiau ce anume. Şi ciudăţenia aspectului exterior nu este neapărat un semn de instabilitate psihică sau devianţă socială, cum adesea socotim.

Ba dimpotrivă. De mai multe ori am văzut tinere cu aparenţă de fete respectabile moarte de bete sau care te lăsau mut de cât de inteligente :-) erau. În acelaşi timp, cu astfel de ciudate, parcă aveai ce vorbi.

Iar gheaţa se sparge simplu. În loc de o grimasă (care uneori îţi vine involuntar), pune-ţi pe faţă un zâmbet (numai la filmări cu încetinitorul se pot face diferenţieri între zâmbetele sincere şi cele forţate!) şi spune ceva de genul:

“Ce culoare [ori altă chestie] interesantă!”, sau “Cum ţi-ai făcut părul aşa?”, sau “Ce vrea să reprezinte…?” sau “Împotriva a ce protestezi?”.

Aproape sigur şi aproape mereu vei avea parte de răspunsuri. În primul rând, chipul aparent fioros (din cauza decoraţiunilor bizare) din faţa ta se va însenina, uimit de întrebare şi de faptul că cineva chiar vrea să audă mesajul pe care – repet! – nici persoana respectivă nu-l ştie, nu şi l-a structurat încă în minte.

Pare jalnic ca, în lumea civilizată în care pretindem că trăim, să ai ceva de zis prin culori fistichii în păr ori prin nu doar unul (ci 3-4-5-etc) belciuge în nas, buze, urechi, sprâncene… Adică într-o manieră de comunicare specifică mai degrabă aborigenilor din Australia.

Este încă şi mai dureros că mulţi dintre semenii noştri au nevoi de astfel de caraghioase abţibilduri în a se adresa lumii din jur şi sigur nu ştiu de minunea “Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat”.

Totuşi, poate tocmai ei sunt leproşii cu care ar sta astăzi la masă Mântuitorul (nemascat, nedeghizat, la a Sa Epifanie). Sunt cei care poartă o autoindusă lepră, pe care nimeni nu le-o va da jos cu forţa sau cu predici, ci, poate, cu zâmbete şi curiozitatea de a-i întreba “ce vrei să zici?”.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Alcoolul ăsta, prietenul cel mai bun al britanicului? (17) [This alcohol, a Brit's best friend?]

De departe, din stereotipuri care au făcut înconjurul lumii, Anglia reiese a fi ţara berii şi (poate şi) a cidrului. Fanaticii suporteri ai fotbalului mereu apar cu bere în faţă.

Iar Scoţia – ţara whisky-ului, băutură a cărei producţie asigură 30,000 locuri de muncă. Plus venituri de ordinul miliardelor de GBP an de an.

Se produce şi ceva vin în Marea Britanie, încă de pe vremea romanilor, dar în mod clar se bea mult mai mult. Viile din Anglia şi Ţara Galilor de-abia acoperă 1% din cât vin beau britanicii.

Acasă, în restaurante, sau în aşa-numite ‘wine bars’ (localuri cărora văd că le zice la fel în România), precum cel înfăţişat în prima imagine din Brighton).

Despre cum este vinul englezesc sau galez – cică vin britanic (British wine) ar însemna licoarea fermentată din suc de struguri de import – nu am ce experienţe să împărtăşesc.

N-am gustat, dar poate că (1) voi avea ocazia cândva sau (2) s-o găsi vreun cititor care să ne povestească aici cum este vinul făcut pe teritoriul UK, din struguri băştinaşi.

Tot ceea ce pot eu povesti este o altă scurtă discuţie (chat) cu o britanică într-un supermarket, unde mă plimbam uimit de rafturile cu vin din Franţa, Chile, Africa de Sud, Australia...

...Spania, SUA (mai ales din California) şi alte ţări, între care nu se număra şi România :-(, în ciuda pălăvrăgelii la care am tras cu urechea în Edinburgh.

La întrebările mele „unde găsesc vin produs în UK?” şi „cât de bun este vinul britanic?” aveam să primesc următorul răspuns.

O grimasă, cu precizarea: „Mai bine nu ai încerca.” Să fi fost doar fiţele interlocutoarei? Nu ştiu, căci prin ce magazine am intrat, eu n-au zărit vin ‘made in UK’.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Urme româneşti pe cuprinsul UK (8) [Romanian traces throughout the UK]

Era într-una din desele călătorii între Londra şi Brighton, din primăvara lui 2008. Aveam un loc la geam, pe stânga, în direcţia de mers, şi – ca fotoholic ce eram deja de vreo opt luni :-) – încercam să nu îmi scape nimic: de afară sau din vagon.

La un moment dat, într-o staţie apropiată de London Victoria (să fi fost East Croydon sau Clapham Junction), se aşază lângă mine o tipă între 20 şi 30 de ani. La o fulgerătoare scanare, mi-am dat seama că nu prea am de ce să-mi fugă privirea către dreapta.

Acum este posibil să spun un lucru urât, politically incorrect, poate chiar necreştinesc căci aduce a judecată a seamănului, dar mi s-a părut o femeie urâtă. Ceea ce, de regulă, nu-mi este deloc o piedică pentru o coversaţie interesantă.

Ba dimpotrivă, chiar e mai simplu aşa. Nefiind aşa de simpatică precum turcoaica din faţa mea – cu care aveam să vorbesc puţin mai târziu, căci acum dormea cu capul pe geanta aşezată pe masă – aş fi putut vorbi pur şi simplu, fără conotaţii romantice.

Chiar aveam chef de vorbă, mai ales că suspectam ceva foarte românesc în înfăţişarea celei aşezate în dreapta mea. Nu peste multă vreme avea să vină şi confirmarea că este româncă, pentru că a scos cartea care se vede în fotografie.

Scrisă în româneşte, cu foile îngălbenite de cei cel puţin vreo 20 de ani care or fi trecut de la tipărirea ei, cândva în România lui Ceauşescu. Nu ştiu ce operă să fi fost, doar am prins cu coada ochiului un personaj numit Bertha.

De-acum, curiozitatea mea se făcuse şi mai şi, de parcă aveam un vierme pe limbă şi chiar trebuia să încep să vorbesc, ca să scap de el cumva. I-am întrerupt lectura în felul următor:

“Excuse me, what language is this?”, i-am spus arătând spre carte. “Romanian”, mi-a zis scurt, dar eu nu m-am lăsat. “Would you like to practice your spoken Romanian as well?”, am întrebat-o, adăugând “I can speak Romanian.”

N-am spus nici că “sunt român”, nici nu-mi dau seama dacă accentul meu o fi fost mai mult românesc sau mai degrabă britanic în acea clipă. Dar răspunsul a venit sec: “No.”

M-am întors şi n-am mai băgat-o în seamă, meditând puţin asupra următoarelor… ce îi face pe unii români aflaţi peste hotare să evite sau chiar să refuze dialogul cu un alt român? N-am ajuns la o concluzie – aşadar îmi întreb cititorii!

Foarte interesant ce zice un expat român din Belgia despre faptul că “există o suspiciune istorică a românilor faţă de semeni” şi că “experienţe traumatizante la iniţiative pornite cu dragă inimă, fac din unii români plecaţi să se izoleze şi mai mult faţă de România”.

Recunosc că şi eu, pentru a putea trage cu urechea în voie, nu m-am dezvăluit a fi român, dar nu ţin minte să fi refuzat dialogul cu cineva, odată ce am fost ghicit sau m-am deconspirat eu însumi drept român.

Şi dacă prea micul şoc din trenul către Brighton în urma refuzului dialogului n-a fost prea greu de depăşit, de un şoc cultural, româno-român, aveam să mă lovesc şi vara trecută, imediat după aterizarea mea la Roma.

Dorind să scurtez puţin trambalarea prin aeroport, l-am întrebat direct pe un tip pe care îl văzusem în avion: “Nu vă supăraţi, către tren să o iau încolo?”. Era chiar direcţia bună cea spre care indicam, aveam să aflu ulterior, şi nu ceream decât un da sau nu.

Totuşi, în loc de un astfel de răspuns am primit un gest cu mâna la propria gură din care reieşea că bietul om nu înţelege limba română, că am greşit să-l abordez. Eram sigur că nu am greşit, dar l-am lăsat în pace, nu am mai inistat.

Peste vreun minut mi-am dat seama de direcţia corectă şi peste alte 2-3 ajung să mă urc într-un lift, alături de alte 4-5 persoane, între care şi respectivul şi consoarta, pălăvrăgind de zor în română, la fel ca în avion.

Greu de crezut că, în lift, nu mă vedea, fiind oarecumva în diagonală faţă de el. Dar, în mod ciudat, parcă eu mă ruşinam şi încercam să-i evit privirea. Parcă mie mi-era ruşine că el este român...

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Femeile în UK (14) [Women in the UK]

În ultimul paragraf al acestei postări îmi scăpa ceea ce le-ar putea părea multora drept o răutate, anume că “mi-e greu să-mi imaginez un britanic ducându-se în Grecia, Spania sau Portugalia, cu atât mai puţin Franţa… pentru a studia limba acelei ţări”.

Am generalizat. Am băgat oamenii (toţi tinerii britanici, în speţă) în aceeaşi oală. Şi am ‘comis-o’ în ciuda repetatelor încercări pe acest blog, şi mai cu seamă de-a lungul acestui serial, de a demonta mituri, prejudecăţi, stereotipuri.

Probabil, mi-a părut că dă bine, stilistic vorbind, ‘răutăcismul’ meu. Am greşit. Sau, poate, nu am greşit chiar de tot...

Doar am spus că e “tot mai greu de închipuit (dar nu imposibil!) să vezi un tânăr britanic care merge în străinătate în aceste zile pentru altceva decât băutură, promiscuitate, petreceri salbatice…”

Dar, indiferent de ce ‘viclenii stilistice’ aş stăpâni (defect profesional?!) , ele nu-şi aveau locul, pentru că, în realitate, am cunoscut o tânără din UK care a părăsit temporar Anglia natală nu pentru ‘distraţie’, ci ca să înveţe spaniola chiar între spanioli.

Mi-e nespus de dragă engleza, dar văd că mulţi britanici rămân ‘prizonierii’ limbii materne, fără un minim interes să înveţe alta. Cu atât mai demne de apreciat sunt contraexemple fericite precum această fată din imagine sau cea care urma să plece în Austria, să-şi perfecţioneze germana.

Şi iarăşi mă minunez ce uşor – printr-o simplă pălăvrăgeală (chat) – cu o fată drăguţă şi deşteaptă se pot demonta miturile răutăcioase!

Nu ştiu cum le-or găsi alţii numai pe britanicele care să dea apă la moară ideilor preconcepute despre ele (urâte, grase, proaste, beţive, depravate, chiar violente etc), însă văd că pe mine m-a binecuvântat Dumnezeu să întâlnesc şi să fotografiez numai fete drăguţe, suple, isteţe, amabile...

Ba încă şi – sper eu – cuminţi şi serioase. Desigur că, pentru cei care nu-L cunosc pe Hristos, cuminţenia şi seriozitatea sunt relative, dar eu am speranţa (naivă oare?) că cine se duce din inima Angliei până la Madrid să înveţe, şi mai şi munceşte să se întreţină, este o persoană care îşi ia viaţa în serios.

Măcar atât. Aceasta este prea puţin faţă de “a nu-ţi lua sufletul în deşert”, vorba Psalmistului, însă pentru cei care nu-L ştiu pe Hristos, care n-au cunoscut Adevărul, poate că orice ‘mic bine’ (atât au ştiut ei să facă) îşi va primi răsplata la Judecată.

Un astfel de ‘cel mai mic bine’ este să nu te laşi în voia mării turbate care este lumea, în voia a ceea ce moravurile politic corecte de astăzi spun că ar fi ‘bine’, când, de fapt, ele nu fac decât să numească răul – bine, iar întunericul – lumină.

Când, pentru confraţii tăi de generaţie, contează doar ‘distracţia’ şi banii obţinuţi cât mai uşor (easy money), iar a învăţa o limbă străină le pare multora o pierdere de vreme, poate că eşti cumva un ‘erou’, dacă tu cutezi să faci altceva, să trăieşti altcumva.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Witty bits from what I learned in the UK (10) [Vorbe de duh din ce am învăţat în UK]

One of the most surprising things that ‘struck’ me in the UK was to witness how many French people live there. Every 15-20 minutes I could hear people speak French on the busy streets of London.

I liked that because, everywhere the Lord may bless me to go, I try my best to practice also my French, which needs considerably more improvement than my English ...and let this not be understood as a claim that I would speak + write faultless English.

Of course, I was expecting to hear people speaking Polish around me, other Eastern-European languages, as well as Arabic or Hindi/Urdu, Punjabi, Bengali, Sinhala – no that I could tell the difference between these :-) – but not so much French as I did hear!

Then, I would learn that if all the French people living in London were gathered in one city, it would be among the first most populous 12 urban centres of France. There are at least as many (if not even more!) French people living in London than in Le Havre or Reims (a ranking by population of France’s cities – here).

According to a NYTimes article from 2008, there are 180,000 French residents in London, not mere tourists as I imagined or like the one I talked to on Oxford Street. And – possibly to my friend’s dismay :-) – I must state that most of these French people seemed to enjoy being in the UK.

They were economic immigrants who – unlike the Huguenots some hundred years ago, fleeing Catholic persecution in France – came to the UK for one main reason: to be able to work more, therefore earn more!

I guess they were the ones to whom Nicolas Sarkozy promised the chance to work more, which the French system didn’t allow… and his reforms of the working hours are still far from being accomplished two years after he took office.

Two of these French people working in a French-style bakery, and in a 4-star hotel restaurant can be seen in these pictures, which I took during their working hours. They had both arrived to Brighton, by no means because of the French Protestant Church there, but for better paid jobs.

At least from what polite answers they could give in a few minutes of chatting with a curious blogger like I am – and some people know that I do like to chat with strangers, and I especially liked it with the purpose of blogging about the UK, and exchanging views about this country with fellow foreigners :-) –, they gave me the impression of being quite happy with their decision to work in the UK.

None had clear plans about how much they would stay in this country, but they said that working in the UK helps them save some money, Brighton offers a fascinating multicultural experience (unlike many dull provincial cities in their home country), and the girl also gave me a secondary reason for being in the UK.

It’s a reason that many Britons – who generally speak no foreign language, while some foreign students end up speaking a more comprehensible & grammatically correct language than the average Brit – could take into consideration. Well, this French girl said to me that she took a job here in order to improve her English!

I hope I’m not offending anyone, but I find it hard to imagine a Brit going to Greece, Spain, Portugal, let alone France… in order to learn that country’s language :-( With the exception of my atypical British friend, it’s harder and harder to see a British youngster going abroad these days for anything else than booze, promiscuous sex, wild partying…

[For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to/Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

România, în pălăvrăgeala a doi scoţieni [Romania, in two Scotsmen’s chat]

Pentru a avea o cât de mică imagine (evident, cât se poate de irelevantă statistic, dar poate relevantă prin autenticitatea ei) legată de cât de multe ştiu scoţienii obişnuiţi despre România, redau o mică discuţie între personajele din imaginea de mai sus, la care am tras cu urechea.

Cei doi n-aveau habar că eram interesat de ceea ce îşi spuneau, mai ales că nu mi s-a părut relevant a le corecta eu lipsa de cunoştinţe geografico-istorice.

Ne credem noi deştepţi foc, dar pun pariu că destui români (un procentaj relevant statistic – na, că m-am contaminat cu obsesia britanică pentru fapte şi cifre :-) n-ar putea indica pe vreo hartă unde este Scoţia sau ar numi Anglia întregul stat (UK) pe care englezii îl împart cu scoţienii, galezii, nord-irlandezii, dar şi cu indieni, pakistanezi, ciprioţi şi maltezi şi, mai nou, polonezi sau lituanieni etc.

Apoi, nici n-a fost mare efort în a-i poza fără ca ei să bage de seamă, pentru că m-am prefăcut – cerând voie ospătarului – că, de fapt, mă interesează să fac câteva poze într-un pub din Edinburgh.

Aşadar, să numim personajele A (cel mai în vârstă, din stânga imaginii), respectiv B şi să reproduc mai jos, atât cât mă ţine memoria, dialogul lor despre România.

A: “Ştii, eram certat cu prietena mea şi am vrut să o îmbunez, aşa că i-au luat o sticlă de vin… românesc”, zice omul, destul de amărât, pentru că micul cadoul n-a avut deloc efectul dorit, povestind apoi că femeia i-a replicat “Ţi-am mai spus că urăsc vinul bulgăresc, ştii bine treaba asta”.
B: “Şi tu ce i-ai spus?”
A: “Păi nu este bulgăresc, este din România, nu vezi, că doar scrie clar pe sticlă?”. Fără succes, căci femeia tot pe a ei o ţinea: “România, Bulgaria, tot aia este, doar ţi-am zis că nu-mi place vinul lor”.
B: “Parcă erau două naţiuni (different nations) nu-i aşa?”.
A: “Păi aşa ziceam şi eu… nu ştiu…”

[Pentru toate postările de pe acest blog mergi la/For all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

[EN] Worth trying in the UK / [RO] Merită încercat în UK (2)

[EN] For glimpses of how the British are in their personal space, anyone needs a few rides in a double decker bus. [RO] Pentru imagini fugare despre cum sunt britanicii în spaţiul lor personal, oricine are nevoie de câteva călătorii într-un autobuz supraetajat!

[EN] Hop on such a bus to practice yourself the typically British patience to queue, to see how the Brits look and smell, if they are polite or not, what they’re talking about, what they’ve just bought, what they eat or even where they’re going out in the evening! [RO] Suie-te într-un asemenea autobuz să exersezi tu însuţi răbdarea tipic britanică de a sta la coadă, să vezi cum arată şi miros britanicii, dacă sunt politicoşi sau nu, despre ce discută, ce tocmai şi-au cumpărat, ce mănâncă sau chiar unde ies seara în oraş!

[EN] A bus is a better place for this purpose than a train packed with commuters, absorbed into reading their papers and books, while having breakfast. [RO] Un autobuz este un loc mai bun pentru acest scop decât un tren plin de navetişti, absorbiţi în citirea ziarelor şi cărţilor lor, în timp ce iau micul dejun.

[EN] In the morning, most have earphones stuck into their ears or/and eyes glued to laptop screens. In the evening, one has a better chance to engage in nice chats. [RO] Dimineaţa, cei mai mulţi au căşti înfundate în urechi sau/şi ochii lipiţi de ecranul laptopului. Seara, ai o şansă mai bună să intri în discuţii drăguţe.

[EN] Even if not everyone likes conversations with strangers (like I do :-), I recommend a double decker both for usual transportation needs and as a sightseeing tour. [RO] Deşi nu tuturor le plac conversaţiile cu străinii (cum îmi plac mie :-), recomand un autobuz supraetajat deopotrivă pentru nevoi de transport obşnuite şi un tur al oraşului.

[EN] Sitting like the Frenchman in the picture (locals do it as well :-) makes travelling more enjoyable, while the perspective upon the urban landscape from that height is unique. [RO] Şederea ca francezul din imagine (localnicii fac la fel :-) face călătoria mult mai plăcută, în timp ce perpectiva asupra peisajului urban de la acea înălţime este unică.

[EN] As far as I know, there’s no other country except Japan to have so many buses of this kind, but the Japs use them primarily on long distance journeys. [RO] Din câte ştiu eu, nu există altă ţară cu excepţia Japoniei care să aibă atât de multe autobuze de acest fel, dar japonezii le folosesc cu precădere pentru călătorii pe distanţe lungi.

[EN] Therefore, I think that these buses could be regarded as another typically British thing. [RO] Prin urmare, cred că aceste autobuze pot fi privite drept o altă chestie tipic britanică.

[For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to/Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

Femeile în UK (6) [Women in the UK]

Una dintre realităţile despre femeile din UK pe care am descoperit-o este aceea că foarte multe dintre ele au un serviciu de la vârste fragede. Iar aceasta le aseamănă mai degrabă cu americancele decât cu alte tinere din Europa.

În Scandinavia, statul-dumnezeu (welfare state – şi nu e de mirare că ponderea ateilor este uriaşă în acele ţări, adesea privite ca etalon de bunăstare!) le permite tinerelor să călătorească, să schimbe job după job, să studieze în străinătate fără grija unui împrumut pentru studii (student loan), adică să tot experimenteze (şi bune şi rele) până după 30 de ani.

Ce să mai zic de mulţi din tineri din ţările cu virtuţi şi metehne de origine latină ca România sau din Estul fost-comunist al Europei, unde nu cred că exclusiv dificultăţile economice întârzie destul de mult desprinderea tinerilor de casa părintească?! Iar eu aş fi primul leneş de arătat cu degetul în acest sens!

Cea din primul plan al fotografiei (14 ani) lucrează ca chelneriţă, iar cea de-a doua (15 ani) urmează cursuri să devină bucătăreasă şi face ceva bănuţi din asta. Nu păreau să se încadreze în clişeul de fată din Essex (Essex girl) – prototipul personajul din bancurile cu blonde sau expresie prin care britanicii denumesc fetele de la pagina 3 (în al lor The Sun – alte pagini în tabloidele noastre, dar nu merită să dau linkuri).

Nu ştiu dacă – provenind dintr-o localitate de numai 28,000 locuitori, tocmai din Essex – vreuna dintre ele va ajunge la facultate. Dar câteva studente cu care am vorbit (şi mai frumoase, şi mai urâţele, şi care au acceptat să fie pozate, şi care nu :-) mi-au spus că muncesc din adolescenţă.

Desigur că n-o fi plin de fete harnice, căci văd prin UK inclusiv tinere care cerşesc mărunţiş, probabil pentru o bere sau ţigară, nu de foame. În plus, mi se pare demnă de luat în considerare şi teoria (formulată de o româncă care citeşte acest blog :-) potrivit căreia faptul că părinţii îşi iau mâna de pe copii destul de devreme face ca, la bătrâneţea primilor, şi odraslele să îşi ia mâna de pe ei.

Aşadar, spre deosebire de beneficiile învăţării cu munca de la vârste fragede într-o societate patriarhală/rurală, acelaşi fenomen într-o societate capitalistă/urbană te face mai individualist şi erodează legăturile dintre generaţii. Interesantă teorie, demnă de un studiu serios, nu de simple păreri aruncate în blogosferă.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Witty bits from what I learned in the UK (5) [Vorbe de duh din ce am învăţat în UK]

Guess whose was the huge book in the picture? It belonged to another of those beautiful and smart girls in the UK who don’t seem to think only of booze, sex and shopping. And as long as some many judge a woman as loose based upon a single glance, I dare saying she is intelligent after a single 3-minute chat.

“Yes, we should learn everything in it”, the cute student answered to me, while holding the book for my camera. Her dream is to become a EU competition law attorney! Too bad that, like many other Brit girls, she doesn’t like being photographed.
.
Q: Hence, I can only use the imagine of the book to illustrate a classical question/answer ethnic joke I came across a few days ago – Which are the three thinnest books in the world?
.
A: The book about German humour, the British cooking book, and the book about Turkish democracy. I could only add my personal amendments that, every now and then, one could find a German with some sense of humour, few things around the UK are at least edible, whilst the Turkish democracy has seriously improved for the past decade or so.

Nevertheless, broadly speaking, this politically incorrect joke bears enough seeds of truth, doesn't it?
.
[For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to/Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

Femeile în UK (4) [Women in the UK]

Nu-mi pot închipui graţie cine-ştie-cărui talent personal (poate doar că tot prostul mai învaţă din experienţă), dar de data asta am mers la sigur. "Scuză-mă, nu-i aşa că nu eşti britanică?" - deschiderea ex abrupto. "Eşti cumva un fotomodel care lucrează în Londra?" - continuarea asaltului interogator pentru captatio benevolentiae, căci ce fată nu lasă puţin garda jos în faţa unui compliment? Poate chiar şi una care este complimentată zi de zi.

Garantat, un compliment (orice propoziţie articulată, de fapt) merge mai bine decât o fluierătură, o exclamaţie animalică ori o simplă holbare tâmpă. "Nu sunt, de ce vrei să ştii?" Restul scurtei discuţii - doar pentru când accesul pe blogul meu va fi pe bani :-)

Această studentă din Bulgaria este binecuvântată (sau împovărată în lumea de azi?) cu tipul de frumuseţe pe care sigur că nu doar un visător incurabil ca mine o observă, ci şi traficanţii de femei, miliardarii burtoşi sau filosofii cinici care se întreabă de mii de ani dacă femeile au suflet. Bănuiesc cel puţin un cititor al blogului caruia ar putea să îi placă foarte mult (dacă nu postează vreun comentariu, înseamnă că m-am înşelat :-(, dar nu şi mie.

Nu pentru că ar exista frumuseţe care să aibă ceva rău în sine, ci pentru că fiecare ar trebui să-şi cunoască slăbiciunile. Orice femeie pe care ai idolatriza-o, nu vei şti să o iubeşti cu adevărat şi adesea vei sfârşi prin a o înşela, cum avea să facă bietul Lucian Blaga faţă de aceea căreia îi scrisese: "Frumoaso, ţi-s ochii aşa de negri, încât seara, când stau culcat (...) Aşa-s de negri ochii tăi, lumina mea".

Despre frumuseţea aceea de o indescriptibilă căldură în prezenţa căreia dispare orice conotaţie pătimaşă, pentru că te întrebi dacă aşa ar trebui să arate şi să-ţi vorbească aceea unica - într-un episod următor.

Şi va fi vorba, în sfârşit, de o britanică oarecumva mai tipică decât bruneţica ce a deschis acest serial şi care a fost singurul element din blog care a stârnit interesul câtorva cititori de-ai mei care nu cunosc limba română, înainte să încep să postez şi în engleză. O altă dovadă că frumuseţea comunică în sine ceva, dincolo de cuvinte.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Femeile în UK (3) [Women in the UK]

Contrar sfatului unei londoneze care studiază geografia la această universitate al cărui oaspete sunt ("Ar trebui să te întâlneşti cu fiecare britanică pentru a şti cum sunt britanicele"), iată-mă cutezând a face o primă generalizare.

Teoretic, are dreptate, dar asta nu mă împiedică să spun că şi ea se numără între britanicele cărora nu le place a se şti trase în poză, deşi altfel nu sunt deloc greţoase şi poţi avea cu ele discuţii foarte interesante. Ba chiar destul de îndelungate (15-20 de minute) pentru o pălăvrăgeală între străini.

Pe de altă parte, există şi altele precum cele de mai sus, care, văzându-te cu camera, se oferă ele însele să fie pozate. Părerea uneia dintre celelalte despre cele din poză? "Poate erau bete" - un răspuns la care nu subscriu în niciun fel, chiar nu mi s-a părut aşa ceva! Că doar fete bete în numeroase ipostaze am mai întâlnit eu, dar nu la shopping, pe la ora 18:00!

Altfel, există şi fete care n-au nimic împotrivă să fie pozate, precum cea care împărţea mandarine şi zâmbete, invitând oamenii la Enterprise Thursdays, o serie de evenimente menite să deschidă ochii studenţilor de la orice facultate asupra oportunităţilor de afaceri.

Simpatică ideea, ca şi strategia de promovare a ei, printr-o fată mult mai drăguţă în realitate decât lasă să se vadă fotografia de ochelaristă tocilară, aşa cum a surprins-o neîdemânaticul fotograf de mine.

Nu ştiu dacă faptul că studiază economia şi limba germană - într-o ţară plină încă de aversiune (sau, în cel mai fericit caz, invidie) faţă de tot ce vine din Germania! - are vreo relevanţă, însă îmi dau seama repede când discut cu o fată a cărei minte merge ca un ceas elveţian.

Şi căreia nu pot să-i doresc decât succes în afaceri şi ca următorul an de studiu, pe care îl va petrece în Austria, să îi fie cel puţin la fel de interesant precum săptămânile mele pe aici.

Căci sigur tipe ca ea menţin pe cai mari economia UK, nu dintr-acelea care se grăbesc să se tragă în poză pentru a se vedea în tabloidul The Sun (depăşit, de altfel, tot de un rival german - Bild-Zeitung).

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Încălzirea globală? [Global warming?]

"Doar n-o să-l foloseşti drept exemplu al încălzirii globale", mi-a spus un localnic (probabil un îngrijitor din campus) când mă apropiam, fascinat, să fotografiez acest pom înflorit în ianuarie, lângă clădirea în care locuiesc.

Nici el n-a ştiut să-mi spună ce copac este - din câte am înţeles, adus din Singapore în memoria cuiva mort pe aici. Însă e uimitor cum florile lui nu s-au scuturat nici după o zi cu vreo 3-4 ploi torenţiale (showers), urmate de încă cel puţin alte 20 de ore cu ploi mărunte.

Desigur că, tot admirând florile, n-am putut să nu intru în vorbă cu respectivul. I-am zis că sunt convins şi eu de încălzirea globală ca fenomen în desfăşurare, dar că sunt sceptic vizavi de toată isteria legată de ea, cum că omul ar putea să o preîntâmpine prin acţiunile sale. "Nu ştiu alţii ce cred, dar eu cred în Dumnezeu şi că totul este în mâna Lui", i-am spus.

Interlocutorul mi-a replicat, cu un calm britanic fără cusur: "Eu nu cred într-un dumnezeu, eu sunt un umanist şi cred că putem face ceva". Şi eu sunt perfect de acord că putem şi trebuie să facem ceva, dar n-am mai avut vreme să-i explic că nu trebuie să facem din strădaniile noastre dumnezeul nostru, căci a trebuit să plece.

Oricum, scurta noastră conversaţie a fost caldă aşa cum sunt razele astea ivite după ploaie, înviorătoare de parcă nu ai mai fi văzut Soarele de 7-8 zile, lucru foarte posibil la Bucureşti, dar nu cred că şi aici.

Din păcate, aşa cum nici cei care distrug planeta prin egoismul lor nu înţeleg că e creaţia Lui Dumnezeu şi, inevitabil, cândva vor da socoteală pentru asta, la fel - nici cei care vor să o salveze (şi eu nu pun la îndoială sinceritatea nimănui) nu înţeleg că nu o pot salva excluzându-L din ecuaţie pe Însuşi Creatorul ei.

În mod sigur, aceasta e una dintre rănile care îţi atrag atenţia imediat pe chipul acestei superbe ţări - secularismul ei. La ultimul recensământ (2001), 71 la sută dintre britanicii ziceau că sunt creştini, dar, de fapt, 66 la sută nu au nicio relaţie constantă cu vreo biserică sau altă instituţie religioasă.

Totuşi, nimeni nu trebuie judecat pentru necredinţa lui, căci de la orice om pe lume - făcut după asemănarea Celui Căruia Îi întoarce spatele - ai mereu câte ceva de învăţat. Multe naţiuni ar putea lua în foarte multe privinţe din cele bune ale britanicilor, pe care de-abia le descopăr la ei acasă.

[Pentru toate postările de pe acest blog mergi la/For all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Femeile în UK (1) [Women in the UK]

Una dintre prejudecăţile cu care se urcă în avion multă lume care pleacă înspre UK este aceea că femeile de acolo sunt: 1) urâte şi/sau grase + 2) uşoare. Pe cea de-a doua ipoteză nu am de gând să o "verific" amănunţit, însă cred că sunt pe cale să renunţ la orice idei preconcepute (şi culmea, formate citind zi de zi ediţiile online ale câtorva ziare britanice!) în privinţa celei dintâi, după numai câteva zile.

Certitudini. 1) Femeile britanice sunt mult mai frumoase decât cele din sudul Europei (refuz să dau nume de ţări) + 2) Procentul de grase şi graşi pe străzile din Brighton nu pare mai mare ca în România decât, poate, cu vreo 3-5 la sută din totalul trecătorilor.

Ipoteză de lucru. Luna trecută, un jurnalist britanic (Ted Safran) a stârnit furia multor conaţionale criticate că nu se prea îngrijesc de la o vârstă încolo, ba că nici nu îşi educă fiicele în acest sens. El comenta paradoxul că, până la 20 de ani, între britanice găseşti unele dintre cele mai frumoase femei din lume, în timp ce, după 30 – multe dintre cele mai urâte. Este o ipoteză interesantă, înclin să subscriu la ea, dar e prea devreme pentru opinii ferme.

Marea problemă este că, într-o societate atât de secularizată precum cea britanică, frumuseţea e aproape exclusiv o marfă şi nu ştiu câtă lume mai poate fi uimită de frumuseţea unor chipuri absolut obişnuite (vezi această imagine a unei drăguţe adolescente din Lewes) şi de discuţia simplă pe care o poţi avea cu o fată, fără să te gândeşti la ceea ce “experţi” peste “experţi” ne mint că e “firesc” ca toată lumea (şi cu precădere bărbaţii) să se gândească non stop.

Pentru cine caută detalii picante, n-are nevoie de blogul meu. Pentru cine vrea confirmarea că în UK există multă frumuseţe naturală şi politeţe (da, vânzătoarele de toate vârstele parcă zâmbesc mai mult decât în România!) – sper să mai am ce povesti.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]