Pentru a trimite gândurile mele bune de
Sfintele Paşti tuturor – prieteni, vechi şi noi, colegi şi cunoştinţe, colaboratori în diverse împrejurări, celor care intră des sau arareori pe acest blog, celor care o fac cu drag sau
bruscaţi de vreun link trimis de mine (căci nu mai pot trimite puzderia de mesaje personale de odinioară) – mă folosesc de încă o ciudăţenie din UK.
După cum se poate întrezări din aceste (nu prea grozave, recunosc :-( fotografii de-ale mele, astfel arată
Biserica ortodoxă românească din Londra. Nu doar că este plasată pe celebra
Fleet Street din
City of London şi are nişte uşi de fortăreaţă, dar această biserică este
specială (oare şi
unică?!) prin alăturarea a două altare. Unul ortodox şi unul anglican.
De ce s-a ajuns la acest compromis sau care ar fi eventualele probleme canonice ridicate de această stranie alăturare – nu ştiu. Şi nici nu cred că are prea mare importanţă. Ceea ce contează este că, în inima Londrei, ai posibilitatea să simţi
Ortodoxia, în particularitatea ei românească.
Evident, doar aruncând o privire asupra celor două altare şi, având în vedere avansul zdrobitor al secularismului, sincretismului religios şi păgânismului în UK, mulţi – adică mai toţi, că nu o dată orice credincios ortodox va fi fost chinuit de demonul acela care te îndeamnă a te crede “
mai ortodox decât ceilalţi ortodocşi” – ar putea să judece greşit acest lăcaş. Că doar nimic nu e mai uşor decât
a zări paiul din ochiul celui de lângă noi, rămânând orbi faţă de bârna ce ne întunecă propria privire...
Însă eu mărturisesc, din câte am putut vedea, că Biserica românească din Londra este exact ceea ce ar trebui să fie toate bisericile ortodoxe –
un spital pentru păcătoşi. Nu vreun
edificiu cultural, nu o oarecare
instituţie cu utilitate socială.
Există uneori impresia că, aruncate în
teascul secularismului din Europa ocidentală, bisericile ortodoxe îşi pierd identitatea şi devin mai degrabă locuri de întâlnirea ale unor sufletele pribege cum sunt, în cea mai mare parte cele protestante din UK. Apoi, inclusiv aşa-zisele biserici protestante care pe Hristos Îl caută, nu satisfacerea unor necesităţi psihologice de
comuniune ale omului, tot nu au ce să ofere sufletului omenesc, căci
Biserica Lui este numai Una.
Da, pentru unii chiar aşa este – o biserică nu-i mai mult decât un loc de întâlnire sau, cel mult, de împlinire a unor
necesităţi ceva mai speciale decât cele care se pot satisface la supermarket, la cinema, la restaurant... Destui
ortodocşi doar cu numele – din aceia care nu calcă pe biserică decât la botezuri, nunţi şi înmormântări (de nu chiar şi atunci stau mai departe, de unde să poată trage din ţigară :-( – intră într-un asemenea loc doar pentru a auzi vorbindu-se româneşte.
.
Intrând aşa, destul de româneşte, oarecumva la plezneală, nici nu ştiu cărui fericit risc se expun – acela de a fi pescuiţi de Domnul. Aşadar, niciodată să nu-i osândim (că mulţi astfel de creştini teoretici vom întâlni în Noaptea de Înviere)! Să nu-l osândim nici pe cel care stă pe margine, darămite pe cel care intră, fie el şi fără habar de reguli minime pe care trebuie să le respecte cel intră în biserică!
.
Dintre aceştia din urmă, unii ajung să fie
pescuţi de Hristos, căci
pescuirea minunată încă nu s-a curmat. “
Mulţi L-au găsit pe Hristos în străinătate, ca emigranţi”– ceva în genul acesta îmi spunea Parintele acestei biserici, care de un sfert de veac slujeşte în UK. Era uimit Părintele că până şi în Marea Britanie de azi l-a fericit Dumnezeu să vadă călcând pragul bisericii oameni care
trăiesc cu Hristos – sau, oricât departe s-ar afla de El, măcar ştiu sigur că pe El îl doresc.
Cine vrea cele veşnice, nepieritoare, şi a înţeles pentru că acelea îi trebuie strădanie în a se lepăda de sine, Îl găseşte pe Hristos chiar şi în UK, unde se încearcă ştergerea Chipului Său din oameni cu o perseverenţă satanică.
Cine nu vrea, nici dacă locuieşte între Sfinţi nu-L va găsi, că doar
anturaj mai favorabil mântuirii decât a avut Iuda Iscarioteanul nu ştiu să fi avut alţi Sfinţi de-a lungul veacurilor.
În Biserică, la fel ca în spital,
vindecarea nu ţine doar de iscusinţa medicilor (a
pescarilor de suflete – preoţilor), ci de voinţa proprie a bolnavului (
Credinţa ta te-a mântuit!). În mod fericit, unii
chiar vor să se vindece,
chiar vor să-L afle pe Hristos pe
calea unică ce El ne-a lăsat-o (
cea ortodoxă). Şi ajung să-L găsească taman în City of London, unul dintre cele mai improbabile locuri din lume ca cineva să-şi afle mântuirea mântuirea sufletului.
La câţiva metri de Biserica lui Hristos, aici domnesc dumnezii bani, planuri de afaceri, targeturi, obiective, proiecte, succese, realizări, care cer necontenit jerfe de ambiţie şi individualism. Aici nimereşte emigrantul, adesea cu venituri de zeci de ori mai mici decât ale
semizeilor din City.
.
Totuşi, prin definiţie, un emigrant este un om curajos, care deja a avut îndrăzneala să-şi caute altă viaţă. Când îşi schimbă viaţa voită/visată a fi fost mai prosperă în UK decât în România sau altundeva pe viaţa adevărată (în Hristos), atunci acel om chiar că şi-a împlinit menirea.
.
Un astfel de om poate fi
un model pentru mine şi pentru oricine. Căci celelate (
anti-)modele pe care uneori le mai vedem în românii de peste hotare (tot felul de
reuşite pe care nimeni niciodată nu le va fi luat dincolo de mormânt) mie nu-mi spun nimic.
Afaceri, bani, firme, recorduri, extravaganţe. distracţii, case, maşini, prestigiu, recunoaştere, notorietate – ce altceva decât
nimic fără Hristos nu sunt toate acestea?! Dar când, tocmai în
sahara spirituală care este Marea Britanie de azi, cineva Îl găseşte pe Hristos, eu nu pot să mă bucur ca pentru oricine care a găsit
adevărata fericire.
Desigur, cum scriam
aici şi veşnic am s-o spun –
mântuirea ţine 99.99999% de harul lui Hristos. Dar fără acel 0.00001% al fiecăruia dintre noi (
Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!)
nu este posibilă. Noi nu putem fără El, iar nici El nu vrea ceva împotriva voinţei noastre.
Aceştia care şi-au dăruit al lor 0.00001% ori se luptă cu propria îndărătnicie să o facă (război ce poate dura şi o viaţă întreagă), sunt
mai de succes în ochii mei decât toţi oamenii pe care moravurile vremurilor ni-i descriu ca fiind
de succes. Lor le dedic aceşte rânduri, căci,
în bucuria Învierii nu ne-o poate lua nimeni, ne vom întâlni chiar şă fără să ne fi văzut faţă către faţă.
Lor (celor
de către***
Lumina lui Hristos), dar şi
celorlalţi (celor
de către***
Noaptea în care am trăit şi eu peste un sfert de veac),
le cer iertare, pentru că, în prea multe privinţe numai vorba iscusită este de mine, dar altfel nu mă ridic la propriile aşteptări: greşesc, risipesc, irit, tulbur, umilesc, trădez, ascund, amăgesc, rănesc, smintesc... Asigur, la rându-mi, de
iertarea mea pe oricine simte că-mi va fi greşit.
.
| .JPG){kind=link}
