Cea mai fericită femeie [The happiest woman]

Noi i-am ucis Fiul, dar ea ne iubeşte. A suferit mai mult decât toate femeile*** care s-au născut şi se vor naşte vreodată pe lume.

Miliarde de fiice ale Evei au îndurat şi vor mai avea parte de chinuri cumplite, însă numai uneia i s-a prezis că va trece sabie prin sufletul său. Şi aşa a fost.

Totuşi, pe niciuna alta nu o putem numi pururea fericită. Numai Preasfânta Născătoare de Dumnezeu (Theotokos) este şi cea care a suferit mai mult, dar şi cea mai fericită.

Cum de uităm adesea această esenţială lecţie?! Nu există nici scurtături către fericire, nici nu o putem atinge pe gratis, fără a ne asuma un preţ.

Iar pe acesta nu-l puteam măsura în bani sau în funcţie de alte repere materiale după care, eronat, ne rânduim vieţile.

Atât în lumea trecătoare de aici, dar mai ales când se vor socoti toate, în cea de apoi, nu vom primi decât atâta autentică fericire câtă dispoziţie pentru jertfă am avut. 

Or, cine va avea vreodată mai multă jertfelnicie decât Maica Domnului? Toţi sfinţii sunt bune modele, dar unul este modelul suprem.

Dacă până şi jalnicele surogate hedoniste pe care le luăm drept fericire ne costă şi ne dor, cum ar putea fericirea veritabilă să ne vină de-a gata?

Nu că nu ne-ar da-o Dumnezeu, că doar Adam şi Eva astfel au primit-o. Dar nu ne-ar fi de folos. Am strica-o precum au făcut protopărinţii noştri.

Mulţi copii se roagă să primească jucăria preferată, o visează noaptea, îşi fac speranţe, mai bat din picior sau se fac surprinzător de cuminţi mânaţi de acest interes.

Într-un final, îşi primesc cadoul râvnit. Însă nu ştiu ce să facă de el. Adesea, nici nu trece o jumătate de oră până ce ajunge să zacă stricat în vreun colţ al casei.

Oricui şi oricând ne-ar da Dumnezeu fericirea instantaneu. Dar nu ne-ar fi de niciun folos. N-am şti să preţuim ceea ce, fiind un dar divin, este fără-de-preţ.

Nu se pune problema că nu o merităm, căci fără de merit ne-a chemat Preasfânta Treime de la nefiinţă la viaţă – pentru veşnică şi deplină fericire.

Ci doar că nu ştim să trăim fericirea. Prin urmare, Domnul ne poartă prin împrejurări smeritoare, doar-doar om învăţa să preţuim darul la care ne cheamă.

În mod ideal, de am ţine toate poruncile lui Hristos, am trece prin viaţă fără durere, căci în faţa fiecărei răscruri am avea deja lecţia învăţată.

Pentru că nu ne ţinem de porunci, dar Domnul tot ne vrea fericiţi alături de El, primim întâi teste (felurite necazuri, încercări, ispite, dureri), apoi lecţiile şi tot aşa.

A ne lăsa în voia Lui (“Iată roaba Domnului...”), clipă de clipă, este calea desăvârşită către fericire. Ceea ce nu ne garantează că nu vom avea o cruce de purtat.

Încă dinainte de a zămisli şi a deveni Maică a lui Dumnezeu, Fecioara Maria respecta toate poruncile, dar chinuri fără seamăn tot n-au ocolit-o.

Aceasta pentru a ne fi tuturor lecţie să nu deznădăjduim. Dacă ea, curată fiind, nu a deznădăjduit în faţa Crucii, nici noi să nu deznădăjduim vreodată!

Ştiindu-ne atât de pângăriţi, să nădăjduim că oricâte rele am îndura, pentru păcatele noastre ne vin, ca să ştim a preţui fericirea alături de Făcătorul nostru.

Din mulţimea păcatelor şi departe de Sf. Împărtăşanie fiind (din neglijenţa noastră sau opriţi de duhovnic), uneori ne pierdem îndrăzneala către Mântuitorul.

Cu toate acestea, şi din cea mai adâncă deznădejde, să o chemăm pe Maica Sa. Minunile ei nu-s doar în cărţi, ci se petrec acum în multe vieţi din jurul nostru.

Să nu credem minţii noastre nici în plăsmuiri feerice, nici în deznădejde, ci să nu lăsăm vreo zi fără o chemăm pe Maica Domnului. Şi vom trăi minuni!

*** NOTĂ: Dedic acest articol surorilor în Hristos care s-au aflat în Tabăra aniversară a Asociaţiei Ortodoxia Tinerilor (Borşa, MM, 23-29 iulie 2013), cu îndemnul de a se strădui mai mult să se apropie de Maica Domnului. Nu există o reţetă de fericire mai bună.

[Pentru toate postările de pe acest blog mergi la/For all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

A glance into the depths of Romania: The Sunday of Romanian Saints [O privire către străfundurile României: Duminica Sfinţilor români]

Right after typing on Google ‘Romanians are…’, the first word suggested by the search engine’s (most often politically incorrect) autocomplete automated system was (to my pleasant surprise!) ‘Dacians’. 

There was no surprise though about the other suggestions… criminals, racist, thieves etc. As if that’s all there is to say about Romanians :-(

Use the Romanian language and type ‘Românii sunt…’ and you’ll find even much worse epithets, as before being looked down upon by foreigners, it is us that fiercely hate ourselves!

Nevertheless, irrespective of real or imaginary shortcomings, Romanians have been and most likely still are a nation who gives birth to Saints.

This isn’t the merit of those who happen to be called Romanians today, but a result of the successful spiritual warfare to preserve the right faith that our ancestors waged throughout the centuries.

On the Sunday of Romanian Saints, I dare suggesting to all Orthodox believers in the world a few of those to whom I pray, though not as often and as intensely as I should. 

They are some of the greatest Romanian Saints, yet surely not the only ones. Hierachies among Saints (as friends of our Lord Jesus Christ) are probably impossible to establish.

St. Stephen the Great (pic 2) is the one thanks to whom our contemporary (rather Antichristic) Europe exists. Had he, by the grace of the Lord, not stopped the advance of the Ottoman Turks in the late 1400s, Europe would have not been as we know it today.

He wasn’t just a brilliant statesman and military commander, but a most devout Orthodox Christian, who lived in humbleness and repentance, and who built some of the most beautiful churches and monasteries in the world.

St. Sava from Buzău (pic 3), also known as Sava the Goth, is a martyr from the late fourth century A.D., who was tortured and drowned for not renouncing his faith in Christ. He protects all the country, especially Buzău (BZ) county where he lived.

St. Calinic from Cernica (pic 4) was a providential Holy Hierach whose ascetic life and divine wisdom stood against the poisonous wave of secularism which could have all but obliterated the substance of Romanian Orthodoxy in the second half of the 19th century.

The Holy Martyrs Brâncoveni, Voivode Constantin with four sons (pic 5) and advisor Ianache (missing in the pic) were beheaded in Istanbul on August 15, 1714, because none of them were willing to relinquish their faith.

Voivode Constantin’s words “I have been born in it and I have lived in it, it is in my faith that I shall die. I have filled the land of my country with Christian churches and now, you would have me worship in your Turkish djamies?” keep rippling over the centuries.

Similar confessions of faith were made in Communist prisons, by thousands of people (pic 1), some of whom are undoubtely Saints, long before any earthly authority ever acknowledges their sainthood.

Sadly, not all Romanians are aware of how powerful these Saints are. If only other Orthodox believers from around the world would discover them and pray to them, as they are no less holy and able to work wonders than famous Greek and Russian Saints!

[For all the posts on this blog go to/Pentru toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

Savaliada – de la o unitate militară anti-aeriană la o oază anti-sărăcie [Savaliada – from an anti-aircraft military unit to an anti-poverty oasis]

O unitate militară de 100,000 metri pătraţi este pe cale să devină un sat sustenabil pentru oameni dezavantajaţi de toate vârstele, graţiei unui ambiţios proiect al Fundaţiei pentru Copii şi Vârstnici ‘Sf. Sava de la Buzău’.

Aceasta este ştirea bună (în răspăr cu ştirile rele care ne asaltează de pretutindeni) faţă de care am încercat să sensibilizez cel puţin 800 de persoane (cei mai mulţi dintre ei destinatari necunoscuţi sau vag cunoscuţi de pe net), prin e-mailuri şi telefoane.

Numai până acum, în vreo două săptămâni. Aş zice că sunt de-abia la început, inclusiv cu referirile la acest subiect (cam întârziate) pe blog :-) În sfârşit, pare-se că a dat Domnul să fac şi eu ceva cu adevărat util prin MunteanUK :-)

Nu este o simplă ştire care să mă fi impresionat, aşadar să scriu despre ea, ci este ştirea din care chiar am ajuns să fac parte, ca voluntar în slujba Fundaţiei.

La întrebarea cum am ajuns în acest rol n-aş putea răspunde altfel decât exclamând: Mare este Dumnezeu! Este un dar de Sus, necăutat, venind pe neaşteptate şi umplându-mă de bucurie şi însufleţire, ca tot ce vine în mod autentic de la El.

De două decenii, prin dedicarea voluntarilor, dărnicia sponsorilor şi îngăduinţa celor care ar fi putut pune beţe în roate – şi, peste toate, unindu-le tainic, prin lucrarea lui Dumnezeu – Fundaţia a adus la viaţă multe proiecte în slujba celor dezavantajaţi.

A venit vremea ca experienţa acestor succese (de mai mică anvergură în comparaţie cu ce se vrea acum) să fie valorificată într-un mare proiect unic în România – Savaliada.

Un centru social pentru toate vârstele, denumit după ocrotitorul organizaţiei, Sf. Mucenic Sava de la Buzău, şi inspirat de vasiliadele fondate de Sf.Vasile cel Mare. Pentru cititori fideli şi oricine ar poposi pe aici, iată povestea proiectului...

A fost cândva, pe când România mai avea avea un sistem coerent de apărare antiaeriană,  o unitate de rachete, lângă comuna Baba Ana (jud. PH, la graniţa cu jud. BZ). Până în 2002, rachetele de acolo protejau instalaţiile petroliere de la Ploieşti.

Dar, din moment ce petrolul nu mai este al nostru, ci al Austriei, iar de apărat, chipurile, ne apără NATO – o fi incorect politic să le zic fazani celor care mai cred vrăjeala?! – s-a hotărât că nu mai avem nevoie de bătrânele rachete de provenienţă sovietică.

Militarii au fost răsfiraţi pe la alte unităţi sau disponibilizaţi, iar UM 02331 – cotropită de arbori, arbuşti şi buruieni... Vreme de zece ani, aici nu s-a mai întâmplat nimic, până ce Fundaţia a primit în concesiune terenul.

Peste zece clădiri (unele în stare bunicică, altele aproape surpate), plus livadă, păşune, pădure – toate la dispoziţia Fundaţiei timp de 25 de ani, cu drept de prelungire pe termen nelimitat dacă se păstrează destinaţia de aşezământ social.

Un loc în care mai marii lumii ar face lagăre pentru nedoriţii societăţii, dar unde Fundaţia face taman altceva – nu un adăpost de asistaţi, ci un sat plin de viaţă, care să se susţină prin mici activităţi economice, şi unde oamenii defavorizaţi să îşi recapete demnitatea, să simtă că, într-adevăr, contează unii pentru alţii.

Vârstnici abandonaţi, mame izgonite de acasă cu copiii, orfani, tineri ieşiţi din sistemele de plasament şi alţi oameni împinşi către periferia societăţii noastre (care aleargă cu limba scoasă după o bunăstare nemilos de iluzorie) vor avea şansa unei vieţi demne.

Ei vor locui împreună, vor socializa şi vor avea parte de asistenţă medicală, programe educaţionale, activităţi sportive şi culturale, consiliere socială şi servicii religioase într-o biserică închinată Sf.Voievod Ştefan cel Mare.

De s-or găsi între beneficiari şi eterodocşi, atei, agnostici şi alţi (îşi zic ei) liber cugetători – n-au decât să stea la umbră ori să-şi facă de lucru. După ce vor fi primiţi în Savaliadă, nici nu vor fi daţi afară din pricini de conştiinţă, nici obligaţi să asiste la slujbe.

Mâna întinsă în numele Sf. Sava de la Buzău, în numele lui Hristos-Dumnezeul nostru nostru nici nu se retrage, odată oferită, nici nu constrânge pe nimeni. Dintotdeauna, Fundaţia Sf. Sava a fost alături de cei nevoiaşi, indiferent de religie sau etnie.

Din altă privinţă, prosperitatea n-ar trebui să pice din cer în Savaliadă. Oricine poate (doar în măsura în care poate) va fi poftit să lucreze – la microferma cu sere de legume, brutărie, bucătăria cantinei cu 90 de locuri pe serie, crescătoria de ciuperci sau făbricuţa de vitralii.

Va mai fi destul de lucru la îngrijirea iazurilor cu peşte, la întreţinerea clădirilor şi a aleilor, la curăţenie sau la asistarea celor în nevoie: vârstnici, copii şi bolnavi.  Se doreşte inclusiv construirea unui centru de îngrijiri paleative. 

Nu vă vine să credeţi că în România, de unde mai toată lumea vrea să sară care-încotro, ca de pe o corabie în derivă, din ţara lui “nu mă priveşte”, a lui “mie să-mi fie bine”, a borfaşilor semizei, a sfertodocţilor lideri de opinie sau a divelor cu piept (şi neuroni?!) de plastic, cineva mai visează să creeze o oază de viaţă demnă, de veritabilă comuniune, pentru cei nebăgaţi în seamă?

Pare cuiva greu de crezut? Tot aşa or fi părut cândva şi cele trei aşezăminte pentru vârstnici de la Câmpeni, Ulmeni şi Năieni (jud. BZ), şi cele două tabere pentru copii defavorizaţi de la Bisoca (BZ) şi Maliuc (în Delta Dunării, TL), unde ajung gratuit peste 2,000 de tineri vizitatori în fiecare an!

Poate par ceva mai plauzibile cele două centre de zi pentru copii (în Buzău şi la Bisoca) sau centrul de urgenţă pentru victimele violenţei domestice, centrul de calificare profesională, ceainăria şi biblioteca de carte religioasă (toate la sediul din Buzău)?

De-a dreptul şocant pentru cei care cred că fără (mulţi) bani nu se poate face nimic în România (sau nicăieri pe lume) ar putea părea următorul detaliu.

Toate cele enumerate există fără vreun mare finanţator, în afara Celui din ceruri, Care a lucrat prin sponsori inimoşi şi discreţi (care puteau să fi susţinut vreo cauză cu mai multă vizibilitate) şi o mare familie de voluntari de toate vârstele!

Încă pare incredibil ce spun? Veniţi şi vedeţi! Despre cum lucruri aparent imposibile devin perfect posibile în cadrul Fundaţiei, sugerez două explicaţii.

Una lumească, prin vorbele lui John Lennon (pe care l-am mai citat eu aici şi aici): “Un vis pe care îl visezi singur este doar un vis. Un vis pe care îl visezi împreună cu cineva este realitate”.

Una dumnezeiască, rostită de nimeni altul decât Însuşi Fiul lui Dumnezeu: “Unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor”.

[Pentru toate postările de pe acest blog mergi la/For all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Yearning for a return to Holy Mount Athos [Dor de o întoarcere în Sfântul Munte Athos]

Billions of people living on earth may have never heard of this place, although they may owe their lives to the prayers rising without cease to the Lord from there.

Out of the much fewer people who are aware of Holy Mount Athos’ existence, many may have diverging opinions. They are far from understanding what it is.

At best, some found it fit to give it as an example of an unique cultural heritage of humanity and make it a topic of an international conference reaching its third edition in 2013.

Some see it merely as a historic relic, a monastic republic with a special autonomous status within Greece, which shouldn’t burden the country’s budget anymore.

Others see it as an outpost of gender segregation, as women have not been officially allowed on the peninsula since 1060. Actually, the ban was a few centuries old by then.

Anyway, not a human law, but the Most Holy Mother of God (Theotokos) was the one who forbade the entry of women in this spiritual oasis reserved to men.

Beyond truncated perspectives like the above, Holy Mount Athos is incomprehensibly more than just a physical place, it’s a trancendental reality, a gateway to the Kingdom of God.

Every day, and especially every night, mankind (not just the Orthodox believers) is kept alive by the prayers of the fewer than 2,000 monks living on this Holy Mountain.

It’s not the sort of comforting prayer for those who have already been striken by misfortunes, but the kind of prayer preventing bad things to happen to our gone mad world.

To our secular contemporaries this makes no sense. How could prayers – seen as nothing more than meaningless words sent to a hypotethical God – actually work, they ask?

For me, all three things that I had been told about the Holy Mountain before visiting it appear to have already come true or are in the process of turning into reality…

First: one visit is not enough to understand such a realm where the earth briges the sky; no matter how much you discovered, you’d still feel that there’s so much more to find out.

Second: equally true was the warning that, after having set foot there once, you’d be yearning for another visit. And another, and another, and another…

Third: implacably, as soon as you get there, you’re off for a life-changing experience. Although this change may not happen instantaneously, it will certainly come.

Even if it were to take years before fully sprouting in your heart – assuming you’re not totally heartless – you can’t avoid the feeling that change (hopefully for the better) is on the way…

[For all the posts on this blog go to/Pentru toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]