Showing posts with label British Way of Having Fun / Distracţie britanică. Show all posts
Showing posts with label British Way of Having Fun / Distracţie britanică. Show all posts

Monday, 23 January 2012

[EN] No comment / [RO] Fără comentarii (22) – At a barbecue / La un grătar

[EN] Barbecuing in Romania – somewhere NV of Târgovişte, Dâmboviţa county (DB). [RO] La grătar în România – undeva la NV de Târgovişte, judeţul Dâmboviţa (DB).

[EN] Barbecuing in Scotland – The Meadows park, Edinburgh. [RO] La grătar în Scoţia – parcul The Meadows, Edinburgh.

[EN] ...and youngsters warming up by a fire on a beach by the cold sea in Brighton, East Sussex. [RO] ...şi tineri încălzindu-se la un foc pe o plajă lângă marea rece din Brighton, East Sussex.

[For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to/Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

Wednesday, 21 July 2010

UK’s motor vanity fair (17) [Bâlciul deşertăciunilor cu motor din UK]

Any two-seat car is more of an instrument of having fun than a proper means of transport, and there’s no doubt that these MG cars make no exception.

Since 1924, the Brits could buy these automobiles for showing-off, and driving them would have probably meant “I may not be rich, but I can certainly afford it, I’ve got no worries, I am free, I’m Brit, so get out of my way!” :-)

I don’t know of any such ‘official motto’; I just imagined it, seeing how these cars appeared to be screaming “look at me”, especially while I was walking on the streets of Edinburgh.

Obviously, I did look at them, but didn’t find them neither useful (bigger that a Smart car or even a VW Beetle, therefore not saving too much parking space), nor particulary beautiful (feel free to disagree!), as I think Minis are (see here & here).

They didn’t seem as ugly as the creations of Saab Automobile, yet the later models surely lack personality compared to the ones from the 1920s to the early 1950s.

The good news from the company was that, after leaving BMW’s portofolio, it was brought back to life by a Chinese firm. In China, the old name (MG = Morris Garages) wouldn’t have meant anything, so they turned it into MG = Modern Gentlemen.

[For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to/Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

Saturday, 10 July 2010

Din raidurile mele prin inima Scoţiei (15) [From my forays into Scotland's heartland]

Ce muzică ascultă scoţienii?”, mă întreba cineva, făcând referire – sper din toată inima să fi înţeles bine – la alte genuri (despre care spunea că i-au părut interesante) decât la exasperantele chiţăieli ale cimpoaielor.


Acestea din urmă, ba strică orice melodie cât de cât drăguţă de la radio, ba le poţi auzi pe fiecare stradă în Edinburgh – umflate din toată puterea plămânilor de diverşi indivizi roşii la faţă, dornici de un bănuţ contra delectării pe care cred că ţi-o oferă.

.

Ei, în afară de aceste sunete deloc dragi mie – pe lângă care guiţatul unei turme de porci mi-ar părea o simfonie, ba chiar şi acest nesuferit gen de muzică mi-ar fi suportabil – scoţienii mai ascultă şi chestii destul de haioase.

.

N-aş putea să dau nume de artişti (aşadar nici linkuri), însă, din prea mica mea experienţă prilejuită de unul dintre raiduri, ar fi vorba de un soi de… muzică de petrecere, care mi-a părut o combinaţie între country-ul din SUA şi sonorităţie specifice dansurilor irlandeze.


Există şi cluburi/discoteci (cu aceleaşi mizerii de MTV, bănuiesc), dar mai degrabă cei sub 23-25 de ani se înghesuiau să intre la aşa ceva. Cei mai în vârstă, par să prefere alt tip de localuri – un fel de pub-uri cu un cât de mic ring de dans, poate şi ceva de mâncare.
.

Mai ales în localităţile de prin Scottish Highlands, cred că localuri precum cele din imagine (din Inverness) sunt cele mai căutate, mai ales vinerea + sâmbăta. De oameni de peste vreo 25 de ani, puşi pe omorât plictiseală după o săptămână de muncă.


Îmbrăcaţi cam provincial – sau mai degrabă obişnuit, nu ca pentru o seară specială în oraş – muşterii acestor localuri par să iubească două lucruri: berea şi zbenguiala, un fel de dans în doi ca pe la nunţile româneşti – fiecare cum ştie, cum poate.


De-abia te strecori înăuntru, de câţi doritori sunt, şi de-abia respiri prin ceaţa ridicată de la dogoarea atâtor trupuri înghesuite, căci, spre mulţumirea mea, toţi fumează afară. Ai voie să scoţi paharul afară, dar nu să aduci ţigara înăuntru!


Ori că stau la mese, ori că se încumetă la dans, toţi par să fie încântaţi de muzica suficient de antrenantă, chiar şi atunci când vocalistul stă aşezat. Aşa, la o primă vedere, nimic nu m-a făcut să cred că nu s-ar cânta live.


Şi destul de tare, aşa încât îmi pare exclus să te duci în astfel de localuri la o… conversaţie. Cred că nici gândurile nu vrei să ţi le mai auzi într-o aşa seară de ‘distracţie populară’, darăminte vorbele, care mi-au părut mai mult simple interjecţii.


[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Saturday, 22 May 2010

Din raidurile mele prin inima Scoţiei (14) [From my forays into Scotland’s heartland]

Nu că aş fi ţinut neapărat, dar prin peregrinările pe meleaguri scoţiene am ajuns să văd şi cum petrec jucătorii de golf – altă născocire tipic scoţiană.

Pentru perisaje, mi-ar fi plăcut să ajung la Gleaneagles, altă destinaţie a pasionaţilor (mai mult sau mai puţin bogaţi) de golf, dar am ajuns să văd la fel de cunoscutele...

...terenuri din St Andrews, orăşel care se laudă cu trei lucruri: 1. universitatea (fondată la 1413), 2. ruinele catedralei (despre care am scris) şi 3. golful.

Golferi din întreaga lume, cu tot soiul de maşini fiţoase, se adună aici, pentru această bizară modalitate de pierdere a vremii.

Cam la fel cum se întâmplă cu pescuitul – unii sunt bolnavi de golf, alţii îl urăsc şi cu greu ar găsi ceva mai plictisitor.

Pentru împătiminţi, nici măcar vremea mai rece (vânt este tot timpul în Scoţia şi unora le este insuportabil, nu şi mie), nu-i descurajează de la o partidă de golf.

Şi, chiar dacă este un mitGOLF ar însemna Gentlemen Only, Ladies Forbidden (doar pentru domni, interzis doamnelor), nu cred să fi observat vreo... golferiţă.

În schimb, nu puteam să nu văd cum tot orăşelul este presărat cu magazine destinate golferilor şi indicatoare care să te îndrume către această atracţie principală.

Ba chiar, în apropiere de cel mai vechi teren de golf din lume (St Andrews Old Course) găseşti şi un muzeu închinat acestei pasiunii seculare.

Oare pentru a ţine morţiş a arăta că există ceva mai plictisitor decât golful însuşi? Sau dimpotrivă (că n-am intrat), poate muzeul (foto 3) este mai interesant...

Oriunde altundeva s-o mai practica acest sport (?!), cu cine-ştie-ce facilităţi mai impresionate, St Andrews rămâne locul cunoscut drept ‘casă a golfului’.

Probabil, dată fiind situaţia financiară a celor care îl practică, tot ce este legat de golf reprezintă principala ramură economică a micii localităţi din Fife (coasta estică a Scoţiei).

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Sunday, 3 January 2010

Alcoolul ăsta, prietenul cel mai bun al britanicului? (11) [This alcohol, a Brit's best friend?]

S-a dus şi 2009, mai întâi în sfârâială de artificii, bubuit de pocnitori şi clinchet de pahare, apoi în trosnet de sticle sau capete sparte şi, în fine, mai către dimineaţă, în horcăială de intestine date peste cap…

De la un capăt la altul al lumii civilizate (?!), cam aceleaşi triste efecte secundare ale acestei false bucurii. Doar că britanicii s-au străduit din răsputeri ca, şi de astă dată, să arate că mai sunt fruntaşi la altceva.

Pe lângă un (sigur) loc 1 la avorturi în Europa, un (foarte probabil) loc 1 mondial la îndatorare pentru salvarea băncilor şi un (neoficial) titlu de cei mai isterici susţinători ‘acuzatori’ ai inofensivului dioxid de carbon drept vinovat de încălzirea globală

…britanicii par să fi făcut o ambiţie naţională de a se afla cât mai sus (dacă nu cel mai sus) în topurile oamenilor care dau mult alcool pe gâtlej.

Cică e jale mare în UK. Maţele vărsate pe trotuare se curăţă, copii zămisliţi la beţie – se ucid cu pastila de după sau chirurgical, prin ianuarie-februarie (vezi aici, aici sau aici).

Geamurile sparte la maşini – le plătesc asigurătorii, că doar amploarea stricăciunilor este mai mică decât în Franţa (uite că există un aspect unde să fie mai rău la francezi decât în UK!). Alte pagube pe ici, pe colo – rezolvabile şi ele.

Marea problemă este aceea că, potrivit neobosiţilor semi-zei (cercetători britanici), iubirea furtunoasă dintre această naţiune şi alcool costă 2,7 miliarde lire pe an, ceea ce ar fi cam 2.7% din bugetul anual al Sănătăţii.

Nu mai încape loc de glumiţe, de remarcile vreunui frustat de blogger, când aceşti atotştiutori oameni de ştiinţă din UK arată că:

- 10.5 milioane de britanici (cam a şase parte din populaţia ţării) trag la măsea peste ceea ce, corect politic fiind spus, sunt ‘limite sensibile’;
- 1.1 milioane au o formă de dependenţă de alcool;
- între 1991 şi 2006, numărul deceselor provocate de alcool s-a dublat;
- una din cinci intrări la secţia de urgenţe a unui spital din Leeds e cauzată de alcool.

Şi ce propun oamenii de ştiinţă? Pe lângă preţuri minime la alcool – lucru de care aminteam eu şi care, poate, n-ar mai face spirtoase precum cele din imagini atât de disponibile în campusuri – cică ar fi nevoie de campanii de conştientizare a publicului (public awareness campaigns).

Ce să mai zic? De-abia îmi găsesc cuvintele să-mi exprim greaţa faţă de această abordare ipocrită.

Carevasăzică, ar vrea Big Brother să arate ce “periculos este alcoolul”, după ce naţiunii acesteia aproape că i-a luat orice alt dumnezeu, dar mai ales pe Adevăratul Dumnezeu?

Nu “acoolul e rău”, ci ‘excesul’, ar vrea să zică Big Brother. Dacă, teoretic (dar ar fi o mare prostie prohibiţionismul!) s-ar interzice alcoolul prin lege, cum ‘să interzici excesul’?

Cum să le poţi interzice a se simţi bine, a se distra, a-şi face de cap, a bea până nu mai ştiu de ei, unor generaţii de oameni care aşa au şi fost dresaţi, încât să-şi dorească cel mai mult şi mai mult a nu mai vrea să ştie de ei înşişi?

Şi de ce ar mai vrea să mai ştie de ei înşişi? Pentru că au totul – o infinitate de alegeri între nimicuri materiale, între faţete ale aceluiaşi ‘aici şi acum’.

De fapt, nu au nimic: niciun sens profund al vieţii, niciun fel de conştientizare a ceea ce sunt, de unde vin, către Cine se duc şi ce pierd prin iluzoriul câştig al unor clipe de distracţie.

Fiecare mahmureală nu este decât un soi de titlu de glorie şi un rău necesar (că doar nota de plată vine după şi la restaurant), nicidecum un avertisment disperat al trupului, pe care ţi-l trimite cu ani şi ani înainte să ţi-l afunzi într-un pat de spital.

Sau ce să mai înţeleagă bieţii prieteni ai alcoolului (britanici ori de pretutindeni) din mesajele disperate ale propriului suflet care strigă “scapă-mă din nonsens”? “Să-i mai dau o duşcă, să nu-l mai aud!” – cam acesta se arată a fi sinucigaşul răspuns...

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Wednesday, 9 December 2009

Din raidurile mele prin inima Scoţiei (10) [From my forays into Scotland's heartland]

Între lucrurile cu care se laudă scoţienii – un neam de oameni cărora, la fel ca englezilor, le cam place să se laude cu orice :-) – se numără şi cel mai înalt cinematograf din lume, acest Cineworld din Glasgow.

Şi nu doar cel mai înalt, ci şi cel mai vizitat din UK, situat în centrul unui oraş de cinefili – ba, poate, chiar bolnavi de film ca de fotbal.

Când dispar job-urile pe şantierele navale, când vremea nu-i prea grozavă (adică mai tot timpul), când nici n-or avea meciuri Rangers sau Celtic, ce altceva să facă oamenii?

Desigur, le rămâne oferta de pub-uri (să tot intri în câte un astfel de ‘lăcaş cultural’ în fiecare zi a anului, ca în Brighton) sau cea a programelor TV, dar acestea din urmă nu-s cu nimic mai grozave decât în România sau altundeva în lume.

Se pare că locuitorii acestui oraş s-au învăţat să meargă la film (deşi britanicii nu-s cei mai mari iubitori de cinema!), încât Glasgow a devenit cunoscut drept Cinema City.

Renumele se datorează unui festival de film, celor aproape două milioane de spectatori pe an şi unei industrii a filmului locale, în valoare de 20 milioane lire anual.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Monday, 22 June 2009

God’s place in a humanist society (5) [Locul lui Dumnezeu într-o societate umanistă]

I was just wondering… As long as many Brits describe themselves as atheists, seculars, humanists or irreligious (I personally heard some of them) – and saying this about oneself is a typically British attitude, as many other Europeans lack religious feelings, but didn’t seem to me equally keen on displaying it as the Brits do – how come this country has quite a bunch of people interested in weird esoterical things?!

One of these is Tarot card reading… One could hardly find any average size British city without ‘specialists’ in this… how should I call it? …art (as some of them would like to name their ‘skills’)? …crookery? …or just call it by a name which can’t have any meaning for most secular Brits, that is satanic deceit?

Maybe Tarot reading is not a mass phenomenon in the UK, however, the fact that these guys are organised into a national association, and they don’t remain ‘unnoticed’ by someone just passing by like me can only prove my point that anywhere the only One God is rejected ‘surrogates’ necessarily appear.

Many Brits may imagine that they can do just fine without God. This doesn’t mean that they are not worshipping an idol (alcohol, promiscuity, cars), an esotereic (mis)conception of life, an ideology (democracy, prosperity, global warming) etc.

Bowing to a god – be it the Lord or any false god – lies in our deepest human nature, and no matter what people imagine the Truth to be, He is only One. Atheist ideologies or esoterical myths can only brainwash a human being, but not turn a man into a genuinely irreligious creature.

Therefore, entering this horseless caravan which I photographed on the Brighton Pier is by no means an innocent ‘break’ (as the the above invitation implies), but a religious act. And any religious act can have consequences on our everlasting life.

[For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to/Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

Sunday, 23 November 2008

Din viaţa studenţească (6) – Omorând vremea... [Student life – Wasting time...]

Ai carte (un şeptar, un as, o damă etc), atunci ai şi parte, nu-i aşa? Parte la ce? – acest lucru îl las cititorilor mei să şi-l închipuie cum vor pofti. Ceea ce vreau eu să arăt prin aceste imagini este o modalitate de distracţie de la University of Sussex (US), aidoma celei din Campusul studenţesc Leu al Universităţii Politehnica din Bucureşti.

Aşadar, cel puţin în privinţa mijloacelor paşnice de petrecere a timpului liber, văd că studenţii de la US au cam aceleaşi metode precum politehniştii din Bucureşti, doar că – după cum se vede din imagini – clubul lor (al uniuni/ligii studenţilor – USSU) este superb faţă de cantinele din complexul Leu, care, la vremea lor, mie îmi pareau foarte bune faţă de speluncile de lângă staţia de metrou, care aveau să fie dărâmate în toamna anului 2000.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la /For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Tuesday, 28 October 2008

UK’s motor vanity fair (7) [Bâlciul deşertăciunilor cu motor din UK]

If anyone thought that hiring a limousine for one’s wedding was an ‘un-British habit’ (as I presumed)… here’s the photographed proof that this assumption is wrong. I don’t know how popular this silly habit is throughout the UK, but I ran across it a couple of times in Scotland.

Honestly, I don’t see anything ‘romantic’ in this habit, and I don’t know what’s the ‘fun’ in hiring such a car for a wedding, apart from adding a pointless expense on the overall bill of the event. Nevertheless, who said that the Scots are ‘economical’ with their money?!

[For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to/Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

Monday, 22 September 2008

Chestii d-astea, numai la britanici (16) [Things like these, only at the Brits]

Între multele ciudăţenii întâlnite prin UK, prezenta modalitate de distracţie mi se pare una dintre cele mai trăznite. N-are a face neapărat cu aversiunea mea pentru pierderea de vreme numită jocuri electronice (mai ales că aş fi ultimul om care să poată da cuiva lecţii despre cum să nu piardă vremea :-(, însă chiar că nu înţeleg ce poate fi atât de amuzant în a te juca de-a jockey-ul electronic.

Poate că pentru o societate în care omul se defineşte drept consumator, iar religia sa este consumismul, nici n-ai cum să te aştepţi la mai multă imaginaţie în omorârea timpului. Iar treaba asta cu caii este doar cea mai kitschoasă între distracţiile de care poţi avea parte pe Brighton Pier, dar nicidecum singura (despre întreaga ofertă, vezi aici).

Cât de cât, îmi par de înţeles aceia care împuşcă în stânga şi-n dreapta, care se joacă de-a Michael Schumacher (e mai bine pe un monitor decât pe şosele, nu?) sau care îşi fac o vagă idee despre cum se pilotează un avion. Dar ce-o avea călăritul electronic din emoţiile pe care le aduce patima curselor de cai, de care suferă britanicii de atâta vreme?

Nu ştiu câtă senzaţie de emoţie a cursei pot da armăsarii din imagini, care păreau a avea talia mai joasă decât a unui cal adevărat, încât să-i poată încăleca cu destulă uşurinţă orice grăsan. În funcţie de dificultăţile pistei, caii aceştia de plastic parcă tremurau un picuţ, ba poate chiar se fereau de vreun obstacol, însă n-am observat nicio mişcare bruscă sau, mă rog, orice chestie palpitantă.

Nici vorbă de senzaţii tari precum cele date de un taur mecanic (mechanical bull) sau de riscul de a te trânti la pământ – doar o altă găselniţă de a mai scoate ceva pounds din buzunarele unora care nu mai ştiu cum să-şi irosească vieţile. De parcă ar trebui să dai bani pentru aşa ceva…

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Sunday, 16 March 2008

Din raidul meu prin inima Scoţiei (4) [From my foray into Scotland’s heartland]

Pentru că tot am pomenit, în postarea precedentă, despre cum luptă britanicii împotriva viciilor, poate n-ar fi rău să înlătur posibila impresie că doar caut nod în papură. Dimpotrivă, am să vorbesc puţin şi despre unul dintre cele mai puternice mijloace de descurajare de care aşa a rânduit Dumnezeu să iau cunoştinţă în Scoţia.

Ecranul de faţă le aminteşte spectatorilor de pe stadionul Celtic Park din Glasgow că fumatul este interzis, dar ceea ce nu se afişează (dar bănuiesc că toţi ştiu prea bine) este că încălcarea interdicţiei poate avea consecinţe cu adevărat dramatice.

Credeţi că o să mă apuc acum să vorbesc de cancer sau paraliziile de pe urma atacurilor cerebrale al cărui principal factor favorizant este fumatul?! Nicidecum, căci probabil nici pozele care vor apărea pe pachetele de ţigări din România de la 1 iulie (cică vor fi mai explicite decât în ale părţi din UE) nu vor băga minţile în cap celor care se sinucid lent prin fumat şi băutură.

Dar uite cum responsabilii Celtic Glasgow FC au găsit o sperietoare mai serioasă decât orice altceva am întâlnit eu prin lume. Dacă eşti prins cu ţigara în gură pe stadion (sau dacă ai strecurat, cine-ştie-cum, vreun recipient cu băutură) vei fi imediat condus afară.

Mare pagubă”, s-ar putea grăbi unii să zică. “Te duci şi te îmbeţi într-un pub şi vezi meciul de acolo”, unde măcar mai poţi ieşi afară la fumat. Nu este deloc atât de simplu. Odată cu datul afară din stadion ţi se anulează şi abonamentul (season ticket), iar dacă recidivezi, probabil că nu vei mai putea niciodată să fii abonat la clubul preferat.

Cât despre ideea de a te trotila bine înainte de a intra pe stadion, şi strategia asta este exclusă, căci pur şi simplu nu eşti lăsat să intri. Poate îţi ţii respiraţia şi calmul când treci de porţi, însă n-ai nicio şansă să faci pe nebunul în faţa nenumăratelor camere de supraveghere de pe stadion, dacă sunt capabile să detecteze până şi ceea ce atâţia fumători numesc o inofensivă (?!) ţigară.

*** NOTĂ: Orice încerca (cu nepriceperea mea :-) , ca să remediez problema, observ că această nefericită postare nu se poate vizualiza decât cu neplăcute erori de layout pe unele computere. Totuşi, nădăjduiesc că erorile de afişare nu împiedică lectura pentru nimeni.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Thursday, 28 February 2008

Alcoolul ăsta, prietenul cel mai bun al britanicului? (3) [This alcohol, a Brit’s best friend?]

Cu cât străbat mai multe locuri din UK, cu atât mă conving de o realitate, pe care orice curtoazie faţă de această ţară fascinantă nu mă poate împiedica să o admit. Fără nicio îndoială, trasul la măsea a devenit pentru mulţi britanici un fel de nevoie fiziologică, încât filosofia lor de viaţă se reduce la “beau, deci exist” (I drink, therefore I am). La aceasta s-ar adăuga (dacă te mai lasă alcoolul să fii în stare; dacă nu – nu-i bai!) şi “f.., deci exist” (I f..., therefore I am).

Asta în cazul bărbaţilor, căci femeile par ceva mai complexe. Pe lângă aceleaşi dictoane, lor li se aplică şi “fac cumpărături, deci exist” (I'm shopping, therefore I am).

Oameni bogaţi sau săraci, profesori universitari (asta ştiu sigur) sau muncitori (asta spun după cum arătau), graşi sau slabi, frumoşi sau urâţi, tineri sau în vârstă, scoţieni sau englezi dau impresia că nu au altă distracţie mai mare ori scop mai înalt în viaţă decât să bea alcool – puţintel în fiecare seară, respectiv cât mai zdravăn vinerea-sâmbăta.

Desigur că ar fi o neghiobie să decretezi că toţi britanicii sunt aşa de bi- (bărbaţii) sau tri- dimensionali (femeile), însă parcă procentul de hedonişti absoluţi este incredibil de mare în această ţară.

Aceasta n-o zic cutezând eu (că tot păcătos sunt) să ofer judecăţi morale, împărţind lumea între buni şi răi, ci numai trăgând cu urechea la discuţiile din localuri şi de pe stradă, dar şi citind presa lor, faţă de care, ca peste tot în lume, publicul simte atracţia şi repulsia de care se bucură orice femeie uşoară, consumată cu nesaţ şi dispreţuită în egală măsură.

Iar asta se întâmplă numai pentru că suntem (nu pot să nu iau apărarea breslei) o oglindă fidelă a societăţii, cu bunele şi mai ales relele de care lumea se oripilează când le vede scormonite. Avem şi noi, jurnaliştii, vinovăţia noastră, cum să nu! Dar sunt convins că orice societate îşi are ziariştii, medicii, preoţii, poliţiştii şi politicienii pe care îi merită! Aceasta şi pentru că pe ceilalţi, poate mai buni, a ales să îi avorteze.

Şi ce constat din toate astea care să aibă legătură cu trasul la măsea în UK? O lume strivită în cochilia unui veşnic aici şi acum, unde nu există nici mâine, nici consecinţe, nici moarte (decât ca subiect la fel de banal precum starea vremii), nici alt dumnezeu decât “a te simţi bine”.

Peste tot, alcoolul este veşnic subiect de conversaţie, iar efectele lui asupra sănătăţii sunt mereu luate la mişto. “Bei ceva foarte dăunător pentru ficat”, mi-a spus cineva privind sucul meu de portocale.

De la 5.07 litri alcool consumaţi pe cap de britanic în 1956 s-a ajuns la 11.58 litri în 2004, zice Institutul de Studii privind Alcoolul din UK. Aşadar, statistica îmi confirmă ceea ce eu apreciez ochiometric, observând că peste tot, din puburile City-ului londonez (primul centru financiar al lumii, peste New York şi Hong Kong, pretind autorităţile locale), până acolo unde se varsă râul Ness în Marea Nordului se bea foarte mult.

Să nu mai zic de campusul Univerităţii din Sussex, unde în fiecare seară, nu doar în weekend, îţi este mult mai uşor să-i numeri pe câteva degete pe puţinii studenţi care nu cumpără alcool decât pe majoritatea celor care cumpără.

Teoretic, legea interzice consumul de alcool în public, dar Big Brother n-are ce face decât să supravegheze pe toată lumea să nu-şi dea în cap ori să nu pună bombe. Cu excepţia campusului (unde parcă nu-s aşa mulţi ochi digitali pentru supravegherea celor 10,000 de studenţi), probabil că mai multe camere i-au văzut pe toţi aceia pe care i-am văzut şi eu bând în public, dar cel puţin în chestiunea asta efectul lor descurajator mi se pare nul.

Da, s-au inventat deja camerele de supraveghere vorbitoare (aşa-zisa voce a lui Big Brother), care vor îi vor atenţiona pe cei care încalcă legea. Dar, în afara de mesaje de genul “Consumul de alcool într-un spaţiu public este interzis de lege” sau “Aţi băut prea mult, ar fi cazul să vă opriţi” ce altceva ar putea să le spună beţivilor?!

Mai mult, am auzit că legislaţia din UK permite poliţiei să-l ducă la răcoare pentru câteva ore pe unul beat pulbere chiar şi fără să se fi manifestat zgomotos. Însă nu cred să se întâmple aşa ceva. Eu unul am văzut doar cum poliţiştii îl sprijineau prieteneşte pe unul să se suie în tren, asigurându-se că amicul lui, ceva mai treaz, are să-l ducă în siguranţă acasă.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Wednesday, 13 February 2008

Alcoolul ăsta, prietenul cel mai bun al britanicului? (2) [This alcohol, a Brit's best friend?]

Până nu te ia în braţe o studentă de 20-21 de ani beată moartă, poate că încă te mai străduieşti să fii cât se poate de galant şi să ascunzi aceste aspecte triste din viaţa englezilor, despre care, oricum, voi rămâne cu o părere foarte bună, după mai puţin de cinci săptămâni petrecute aici.

Cu voia Domnului, voi vedea curând şi cum sunt scoţienii la ei acasă. Până atunci, să povestesc puţin cum sunt englezoiacele la beţie.

Cum n-am habar cum fac cele care se îmbată prin Ibiza, Antalya sau Zakynthos (unde prietenul meu Dionysios mă asigură că există doar o singură staţiune de dezmăţ total, în rest insula fiind foarte cuminte), pot spune că cele de prin Brighton măcar se îmbată în linişte. Destule de-abia se ţin pe picioare, dar măcar rămân cu hainele pe ele şi parcă nu-s zgomotoase cum fac mulţi bărbaţi pe aici.

Aşa erau şi cele trei cu care m-am întâlnit cu două seri înainte de Valentine’s Day. Ai zice că sigur erau nasoale rău, genul ălora despre care în liceu mai auzeam sentinţa implacabilă vizavi de atractivitatea lor: “Ei, aşa, dacă-i pui o pernă pe cap, merge o dată”.

Nicidecum! Două erau măcar acceptabile, iar cea mai beată era şi cea mai frumuşică şi, indiscutabil, cea mai vulnerabilă. La vreo 90 de secunde după ce m-am aşezat lângă ele, capul acesteia din urmă era pe umărul meu.

Desigur că am devenit repede curios de spectacol, dar iniţial mă aşezasem pentru că nu pricepeam nici în ruptul capului ce mă întrebase una – voia, de fapt, o foiţă pentru a-şi face o ţigară (foarte multă lumea fumează aşa pe aici, că ţigările la pachet sunt prea scumpe).

A mai întrebat pe trei alţii după aceea şi toţi au priceput greu, dovadă că nu aveam eu probleme în a desluşi accentul unui vorbitor nativ, ci că biata fată chiar nu mai era în stare să vorbească o engleză inteligibilă. O a treia, ceva mai trează, a sosit începând să organizeze plecarea, în timp ce cea de lângă mine îşi scotocea prin poşetă după card.

Puteam face orice şi am înţeles în momentele acelea de ce sunt atâtea afişe prin campus care te avertizează că relaţiile sexuale cu cineva beat pot fi (depinde cum îl convingi pe judecător) considerate viol.

În orice caz, probabil că treaba cu consimţământul nu era greu de rezolvat, mai ales că, la despărţire, noua mea prietenă m-a luat în braţe ca pe cineva în care ar avea mare încredere, deşi eram un străin. Le-am condus până la autobuz doar să mă asigur că nu se urcă la volan bete.

Însă n-am mai avut vreme să le fac poza pe care tocmai cea mai trează îmi ceruse să le-o fac (oare asta probează ce mi-a spus fata din Londra, că numai britanicele bete se oferă să fie fotografiate?!).

Autobuzul era deja în staţie, în timp ce prietenele ei erau greu de adunat, căci, efectiv, nu reuşeau să meargă în linie dreaptă nici susţinându-se una pe alta. Arătându-mi cărţile ei din geantă, una despre Don Juan şi două pentru şcoală, am aflat şi cu ce se ocupa – studentă la filosofie în anul doi. Prietena ei care nu mai putea să ceară o ţigară – studentă la istoria artei, iar amica mea – studentă la limba şi literatura engleză.

Era de-abia ora 21:00 seara şi se aflau la vreo trei km de casă. Numai Dumnezeu ştie cum vor fi ajuns, dar bănuiesc că pentru niciun şofer de autobuz din UK nu este vreo situaţie inedită şi va fi ştiut să le ajute.

Altfel, eu nu pot să sper decât că vorba auzită de la un diplomat american acum cinci luni – “Dumnezeu are grijă de lunatici, de beţivi şi de Statele Unite ale Americii” – se potriveşte şi în cazul UK.

Adică grija Lui nu îi exclude pe aceşti britanici, dintre care tot mai mulţi îmi spun fără ocolişuri (nu am avut ocazia să aflu părerea acestor copile şi nici nu întreb oamenii, pur şi simplu reiese din discuţii) că ei sunt seculari, nereligioşi sau atei. Ba chiar aud că sunt destui localnici care nu au nici măcar aşa-zisul botez anglican.

Aici e rădăcina problemelor. Unde nu mai există noţiunea de Dumnezeu, degeaba ai umplut pereţii cu avertismente privind relaţiile sexuale la beţie sau mesaje cu schepsis care doar-doar or convinge vreun beţiv să nu se suie la volan.

La fel, degeaba dai o grămadă de bani să înveţi tinerii despre sex sigur (safe sex), pentru a reduce numărul de adolescente gravide – cel mai mare din toată Europa în UK! În zadar ţii lecţii de sex oral, că normalul este riscanttot ai printre cele mai multe avorturi din UE!

Din păcate, doar privite strict cantitativ ar fi lucrurile acestea ceva tipic britanic. De fapt, ele se întâmplă peste tot în lumea civilizată. Şi nu este deloc neimportant, cum sunt convins că îşi vor zice destui dintre cititorii mei, întrebându-se “ce l-o fi apucat pe ţăcănitul ăsta?” (pe mine), de scriu despre aşa ceva.

Nu ştiu care alt subiect este mai de viaţă şi de moarte decât relaţiile sexuale! Şi sunt sătul de ceea ce cred experţi peste experţi despre treaba asta, căci văd la ce rezultate duce ştiinţa lor – eu am pe Cine să cred!

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Monday, 28 January 2008

Din viaţa studenţească (2) – Petreceri sălbatice [Student life – Wild parties]

După ce observ din mulţimea de afişe din campus şi din ce am vorbit cu studenta din primul an la lingvistică de mai sus, o afacere care trăieşte bine pe spinarea studenţilor pare a fi organizarea chefului cel mai tare, pentru care se pun la bătaie tot soiul de trucuri publicitare.

Mi-e toate nu-mi par a fi mai pline de imaginaţie decât anunţurile referitoare la adevărata Mama Omida (văd că este şi un articol Wikipedia despre asta!), dar iată o asemenea şmecherie publicitară (publicity stunt).

În loc de bilet, cumperi un tricou şi, numai îmbrăcat cu acesta, poţi intra la o megapetrecere, căreia văd că i se face reclamă cu mai bine de o lună înainte drept cea mai cea.

Organizatorii garantează că va fi la fel de cool în toate cele 17 centre universitate din UK unde se va ţine şi că numai o dată pe an poţi să chefuieşti aşa de bine. Tricoul costă £ 10 (în vreme ce, cu £ 8 poţi să-ţi iei două tricouri bunicele cu sigla Universităţii din Sussex) şi are o calitate jalnică, fiind de fapt menit pentru a fi transpirat, mâzgălit cu pixul/carioca, îmbibat în alcool, ba poate chiar sfâşiat...

Totul e un business bine pus la punct, însă antreprenorii declară, totuşi, că vor permite accesul unui număr de organizaţii caritabile să strângă fonduri cu ocazia petrecerii. Vorba aia, unde intră mia, intră şi suta, astfel că poate mai păcăleşti vreun student beat să dea bani pentru apărarea drepturilor omului în China, hrănirea copiilor din Africa, combaterea rasismului şi alte idealuri nobile, care împart avizierele de pe aici cu nenumăratele anunţuri referitoare evenimente hedoniste de acest tip.

Asta n-am prea înţeles eu pe unde am fost în lume, ce casă bună fac aceste idealuri cu dezmăţul societăţii contemporane al cărei scop este atingerea plăcerii, cum zicea Epicur?

Cum adică pretindem ne preocupă atâta viitorul planetei, când, de fapt, vrem mereu să ne distrăm (dintotdeauna am detestat acest cuvânt!), de parcă azi ar fi ultima zi şi nimic mâine sau nimic dincolo?

Luptăm pentru drepturile copiilor deja născuţi, dar promovăm libertatea de a-i ucide pe cei nenăscuţi (superb acest articol al colegului meu!); vorbim de combaterea foametei la mese îndestulate, de unde rămân kilograme de resturi; ne adunăm la evenimente despre încălzirea globală, după ce am zburat mii de kilometri cu aeronave care dispersează tone de dioxid de carbon în atmosferă...

Ipocrizia asta o întâlnim peste tot, iertare gazdelor din UK că s-a nimerit să mă refer la ea tocmai de aici!

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]