Nimic nu e imposibil: Aducem Basarabia acasă! [Nothing’s impossible: Bringing Bessarabia home!]

Dacă, pe ce cale, când anume, cu ce preţ (şi plătit de cine?) va redeveni Basarabia parte a României pare la fel de imposibil de prezis precum în urmă cu 22 de ani, când devenea aşa-zis independentă Republica Moldova.

Dintre toate ipotezele, cea mai neplauzibilă este baliverna oficială a reunirii între graniţele comune ale UE şi sub umbrela NATO. De parcă românitatea are nevoie de confirmare şi de oblojire din partea vreunei entităţi suprastatale…

Mult mai important este că o armată de voluntari visează la acest ideal naţional, cu aceeaşi înflăcărare cu care, acum un secol, se visa la trecerea Carpaţilor pentru unirea cu Transilvania. Visul unui Octavian Goga şi al altora părea la fel de imposibil.

Rusia era tot uriaşă şi puternică în acest colţ de lume. Ca mereu, nimeni în Europa nu ar fi mişcat un deget pentru a repara nedreptăţile istorice suferite de alţii. Şi atunci, o bună parte din elita ţării era absorbită de bunul plac spoit sub forma unor găunoase viziuni politice.

Avem visătorii, avem atenţia stârnită (greu de crezut că or fi mulţi cei care să nu fi văzut scris, chiar şi pe la sate, “Basarabia e România” în ultimii doi ani) şi există şi o iniţiativă legislativă cetăţenească pentru care se cer semnături.

Iniţiatorii doresc o lege care să-i asimileze în bună măsură pe locuitorii Republicii Moldova cu cei ai României, să le faciliteze accesul la muncă şi studii. Pe scurt, să-i facă să se simtă cu adevărat acasă.

A dezlipi de pe aceşti oameni stigma unor cetăţeni de mâna a doua (cum erau în URSS, faţă de ruşi) sau a unor români second hand (cum sunt până azi, în România) este un pas esenţial pentru a le reda demnitatea şi libertatea de a se cunoaşte pe sine.

Astfel, le-ar fi mult mai uşor a se recunoaşte drept români (cum doar 2.2% au făcut-o la recensământul din 2004) , dar cum sunt şi ceilalţi 76.2% dintre locuitorii ţării vecine care s-au declarat moldoveni.

Nici nu e nimic greşit: n-or fi toţi românii moldoveni, dar toţi moldovenii (indiferent de care parte a Prutului, chiar şi cei de peste Nistru) sunt parte a naţiunii române!

Cu paşi mărunţi, mai întâi printr-o asemenea lege care nu pronunţă cuvântul unire – care ar isca scandal deopotrivă la Moscova, cât şi la Bruxelles sau Berlin – se va păşi către întoarcerea Basarabiei acasă.

Nici nu contează, pe termen scurt, cum se va face această unire din perspectivă politică. Peste noapte, oricând, din voia lui Dumnezeu, imperii se pot prăbuşi de parcă nici n-au fost.

Dar este vital ca românii din Republica Moldova să se simtă apreciaţi drept români, mai ales după decenii în care li s-a imprimat în mentalul colectiv tragedia părăsirii din 1940.

Aşadar, acolo unde găsiţi corturile cu inscripţiile “Semnează pentru Basarabia!” şi  “Aducem Basarabia acasă!”,  opriţi-vă şi semnaţi în favoarea legii!

Nu vă gândiţi la implicaţiile geopolitice ale gestului! Nici nu o să aţâţaţi Moscova mai tare asupra Republicii Moldova (ruşii oricum îşi urmează planurile lor), dacă semnaţi; nici nu o să-i temperaţi manevrele viclene, dacă nu veţi semna!

Nu vă bateţi capul despre cum va arăta legea sau cum, în ţara lui Vodă-Plagiatorul, chiar se va apleca cineva asupra acestei iniţiative a cetăţenilor, nici nu lăsaţi cinismul să vă roadă cu ideea “cum poate conta semnătura mea pentru unire?” sau altele!

Gândiţi-vă la ce mult puteţi schimba în bine viaţa unor oameni (întâmplător tot români) care vor putea călători mai simplu către România şi restul UE!

[Pentru toate postările de pe acest blog mergi la/For all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

A truth worth being told over and over again: Bessarabia is Romania! [Un adevăr care merită spus iarăşi şi iarăşi: Basarabia e România!]

We’re surely living mad times, when some are trying to detach Catalunya from Spain, others to ensure the independence of Scotland, some want to divide Belgium, and others wish to break away from the rest of Italy etc…

Romanians (and especially the young) would like to see their two states – Romania and (the Republic of) Moldova – reunited, irrespective of Russia’s fierce opposition and the EU’s benevolent (to Moscow, not to Bucharest!) indifference.

Reunification looks as unlikely as the collapse of Austria-Hungary or Tsarist Russia looked 100 years ago, in 2012. Nevertheless, the outcome of the First World War of 1914-1918  taught us that it’s better never to say never… 

[For all the posts on this blog go to/Pentru toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

Viitorul uitându-se în ochii noştri [The future looking into our eyes]

Viitorul  ne-a privit drept în faţă, mai înainte de a ne avânta noi în gâtlejul lui şi să ne fi devenit prezent. Am căscat ochii ca viţeii la poarta nouă. Firma era, ce-i drept, ispititoare: “La burta plină, garantat”.

Semăna, dar de unde să fi ştiut noi că n-avea să răsară nimic de după ceea ce speram noi că se va ivi dincolo de poarta unei ere noi, una de viaţă mai bună?

Despuiaţi de vise (“nimic nu merge în ţara aceasta”), cocoşaţi de griji (“de unde să scot banii?”) şi cu neuronii sfârâind de neputinţă (“ăştia fură atâta şi nu se mai satură!”), am intrat şi i-am cerut chelnerului să ne aducă ceva de mâncare.

Marţafoiul se uita chiorâş, dar hăhăia încurajator (“lasă, că te rezolvă băiatu’ imediat”), ca şmenarul acela de la care suntem bucuroşi să cumpărăm ţigări ieftine de peste Prut.

Ne era aşa de foame, de nici n-am avut răbdare să consultăm pe îndelete meniul. Ne-a luat ochii de lustruit ce era, sclipind în spelunca mucegăită. Litere dolofane şi apetisant înşirate în fraze care lăsau gura apă...

Numai delicatese erau trecute acolo – libertate, echitate, democraţie, respect, prosperitate, progres. Am zis că “toate tre’ să fie bune, haleală să fie”, aşadar am cerut “specialitatea casei”.

Stăteam în bomba aceea cu dinţii la stele, privind prin acoperişul care stădea deja să cadă... Ne închipuiam că l-am sfredelit puţin noi, cu idealurile noastre, dar că totul va fi bine. Şi cum să nu fie bine?! Hm... ce îmbietor mai mirosea de la bucătărie!

Aştepându-l pe ospătar ca pe Godot, am început să ne scârbim unii de alţii. Unii am zis, de la bun început, că este genul de jigodie care îţi scuipă în mâncare, alţii – că ar fi, chipurile, cel mai spălat dintre toţi jegoşii posibili. Alţii doar au pufăit, indiferenţi, plictisiţi, dispreţuitori.

Înverşunaţi – dar cu gândurile în toate zările (la banii de întreţinere, la rată, la viza de SUA etc), însă nu către noi înşine – ne-am sfârtecat din priviri şi cuvinte, până ce, într-un târziu, ni s-a azvârlit comanda pe masă.

Un coş de felii unse cu scârbă, lângă un blid cu o putredă opăritură din varză de Bruxelles. Că cică mai mult nu ne permitem, ca puturoşi şi înapoiaţi ce suntem.

Ba da, am mai ras vreo trei halbe de ciudă. Că era la autoservire şi, părând a fi aşezat ca ‘din partea casei’ butoiul, am zis că doar nu ne-o trece şi asta pe nota de plată.

Nici sătui, nici beţi, jumate dintre noi am ieşit să-l scoatem în şuturi pe chelner, dar ba ne-am codit, ba ne-am împleticit, că nu mai ştim ce s-a întâmplat de... s-a rupt filmul...

Cică n-am fost chiar o jumătate destulă. Ne-am trezit cu stomacul scurs printre dinţi – şi furaţi, şi bătuţi, deşi pare-se că, încă, nu chiar puşi în proţap. Ori suntem doar cruţaţi un pic pentru o calfteală şi mai zdravănă?!

Acu’, vorba ceea, prinde orbu’ scoate-i ochii… Pe cine să mai dai vina? Că doar nu pe viclenii bucătari, pe parşivii furnizorii de varză, pe hoţpătari...

Şi nici pe comesenii noştri care şi-au înghiţit voma, justificându-şi nobleţea nătăroaică (“doar nu era să votez iarăşi între două rele”), cu logică de hienă darwinistă (“l-am dat afară, cu ce era să-l cresc?”).

Decât să dăm vina, mai bine am căsca ochii! Pe măsură ce foamea roade mai tare, orbirea se va face şi mai adâncă, iar în bucătării insalubre, încă ni se coc budinci de răbdări prăjite. Şi de nu ne-om mai grăbi noi să le înfulecăm, riscăm să ni se vâre pe gât.

Viitorul ne ţinteşte, cu ochii săi sfredelitori, tot de unde ne privea mai deunăzi. Ca de moarte, nimeni nu va putea scăpa de el.

L-am prinde de coarne, dar nu ştim cum. Unchiul Sam n-o să-şi facă pomană cu noi să ne înveţe rodeo.

Am fugi, dar nu avem încotro. La înaltele porţi din UE nu mai dă nimeni o ceapă degerată pe nişte rupţi în cur care, într-atâta urându-se ei înşişi, nu se pot aştepta să fie iubiţi de cineva. De la Moscova – nu simţim decât aceiaşi fiori de veacuri.

Ferice de cine mai ştie de Dumnezeu. Să facă bine să-I ceară “gândul românului cel de pe urmă”, ca să poată sorbi paharul pe care cu toţii, buni şi răi, va fi să-l sorbim.

[Pentru toate postările de pe acest blog mergi la/For all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

What makes Russia ‘great’ and what ‘belittles’ Great Britain [Ce face Rusia ‘mare’ şi ce ‘micşorează’ Marea Britanie]

Gone are the days when Napoleon Bonaparte was fearing Russia for being “the continental sword of England,” and so are the days when Winston Churchill’s Britain had to make use of the USSR as a continental sword against Nazi Germany.

Today, a general mistrust – whether polite or sarcastic at times – reigns over the relations between London and Moscow. The reasons for that are not entirely obvious.

London is no longer backing a moribund Ottoman Turkey against Tsarist Russia, nor is it offering a safehaven to thousands of White Russians, fleeing from the onslaught of Bolshevik Communism.

Neither are Britain’s and Russia’s conflicting interests in Asia so vivid as they were in 19th century, as there are is no British, nor Russian empire left.

The British armed forces are in their 10th year of what could be called a ‘Fourth Afghan War’, while London’s and Moscow’s views on Iran differ, but there’s no Great Game being played anymore. No longer British, India is rather close to Russia.

Therefore, why are Britain  and Russia are on so irreconcible terms these days?

--- --- --- --- --- --- --- --- --- --- --- ---

Of course that, beyond my above hypersimplistic geopolitical analysis, there are enough substantial differences to be found. But there are similarities even within those differences:

[1] Britain’s slow descend into a multicultural dictatorship seems incompatible with the nationalistic dictatorship of Vladimir Putin.

They are both doubtful democracies. The significant difference is that one has always been a democratic pariah, while the other has still got the BBC, which is worth several thousand bayonets, if we look at it from Bonaparte’s perspective.

Maybe Oliver Cromwell was no less of a villain than Ivan the Terrible, but it seems that only the latter’s country would forevermore be labeled as ‘undemocratic’.

On the other hand, it seems utterly inconceivable to put into question the paramount British democracy. Anyone who dares do that would be quickly dismissed as insane…

[2] Britain’s willingness to sell almost anything to foreign investors is different from the fact that Russia’s economy was handed to a bunch of oligrachs that are more ore less controllable (even when they reside in London :-) by Putin.

Either the capital is multinational or national, the sad truth is that both Britons and Russians are no longer in control of their natural resources and national economies.

Both the Communist paradise promised in the USSR or the Welfare State promised in post-WW2 Britain were illusions.

[3] Britain’s Armed Forces are facing one of their toughest enemies ever, the severe budget cuts, while Russia’s Military, in spite of a poorer budget, is rearming.

It would take some time before Russia closes all the technological gaps, however, it will always enjoy an advantage in numbers and strengths.

[4] Britain is not as alone as Russia is. Shielded by NATO membership, and thanks to the English Channel, the Perfidious Albion is relatively safe.

In no possible UK-against-Russia scenario, Britain would be forced to fight alone, as in the summer of 1940. As for Moscow, it has no true friends. Even the strategic partnership with India (a rich buyer of Russian defence equipment) could hardly be considered an alliance.

--- --- --- --- --- --- --- --- --- --- --- ---

Irrespective of visible differences like these, there must be a deeper explanation for the fact that former allies (against antichristic figures like Napoleon Bonaparte and Adolf Hitler) are at odds with each other. Which are those?

Is there a true incompatibility between Russia and Great Britain? At a first glance, there are is a majority of atheists, hedonists, pseudo-Christians and abortionists in both countries…

UK’s population is growing thanks to immigrants (many of whom are Muslim), whilst Russia’s population is in decline because of poverty, corruption, alcohol abuse, which are just the visible effects of a dreadful moral decline.

But while Britain is sinking into a swamp of irreligiousness, at least for some Russians there is hope. There is nothing to hope for in the religion of political correctness of Britain but there’s everything a man needs for salvation in the Orthodox Church.

Just as Stalin did, when he desperately needed to halt Hitler’s panzers’ stunning advance, Putin is using the Orthodox Church as a counterweight to Western influence in his country.

However, he can only use some hierarchs and the human and corruptible side of the Church; neither Putin, nor anyone else could compromise or destroy the Lord’s true Church. None of Russia’s material and political assets are as valuable as the Orthodox faith.

Even after Russia will have lost everything (large territories, control of natural wealth, sovereignty, millions of people) – in a catastrophic world war, for instance – it will still remain one of the richest countries of the world in spiritual terms.

If only the same could be hoped for Britain! The more Britain has achieved in terms of civilisation, the more spiritually barren it is…

For generations, Russians have been accustomed with losing everything, and maybe only the bitterness of another devastating blow in historical terms will help them come to their senses and rediscover the meaningfulness of Orthodoxy.

For Britons, it is very likely that any earthly victory will inflate their delusions, while any defeat will push them into despondency. In either case, they seem doomed, as they’ve got not metaphysical lifebuoy in their inane quest for material prosperity.

[For all the posts on this blog go to/Pentru toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]