Sunday 30 November 2008

Ortodoxia în Scoţia (5) [Orthodoxy in Scotland]

Fiind binecuvântat de Dumnezeu cu străbaterea atâtor şi atâtor locuri din Scoţia (a se vedea aici şi aici o trecere în revistă a lor), am căutat să aflu care ar fi legătura dintre Sf. Apostol Andrei, cel dintâi chemat şi aceste meleaguri.

Cum se face că ţara asta îl are drept Patron Saint (cum zic ei) pe cel pe care noi îl considerăm Ocrotitorul României?

Ce poate lega ţinuturile acestea (Kingdom of Fife), aşa îndepărtate geografic de Ţara Sfântă şi locurile pe unde a propovăduit Apostolul, dar – după cum arată seculara Scoţie de astăzi – şi aşa de îndepărtate duhovniceşte de credinţa adevărată?

Şi nu vreau să zic departe de noi, cei ce ne-am crede (prea adesea fără temei în faptele noastre) ‘buni ortodocşi’, ci… foarte departe de însăşi tradiţia acestei ţări, care s-a născut ortodoxă.

Aici, creştinismul nu a fost adus de iezuiţi (ca în America de Sud), nici de puzderia de secte protestante ce au colonizat America de Nord, nici de penticostali, precum în rândul unor cetăţeni români mai închişi la culoare :-), ci de neobosiţi urmaşi ai Sf. Apostoli, precum Sf. Rule sau Sf. Columba.

La fel cum apostolatul Sf. Andrei avea să înduplece inimile sciţilor şi dacilor, urmaşi de-ai săi de peste veacuri aveau să înmoaie (exclusiv prin puterea Cuvântului pe Care Îl propovăduiau) inimile triburilor celtice de pe aceste tărâmuri nordice, odinioară margine a lumii cunoscute.

Cum oricine cere ia; şi cel ce caută găseşte, am aflat că legătura Sf. Andrei cu Scoţia o reprezintă faptul că o parte din moaştele sau au ajuns pe aceste meleaguri, mai precis în actuala localitate St Andrews.

Cu numai 18,000 locuitori astăzi (şi, probabil, niciodată mai mulţi), orăşelul are o bogată tradiţie academică (prima univesitate scoţiană, din 1413, şi a treia britanică, după Oxford şi Cambridge), iar până la Reforma Scoţiană a fost capitala (adevăratei) Biserici Scoţiene.

Aceasta era parte a unicei Biserici a lui Hristos, nu ceea ce avea să devină mai târziu Church of Scotland, această ‘instituţie’ la care aderă, formal (prin răspunsurile din sondaje) 42% dintre scoţieni, dar în fapt, membri înregistraţi nu-s mai mulţi de 12% din populaţia ţării. Iar câţi din aceştia din urmă (489,000 oameni) or fi practicanţi... greu de zis.

Pe aceste meleaguri, St. Rule (Regulus) a adus o pare din moaştele Sf. Andrei, mai înainte ca Sf. Împărat Constantin să mute trupul sfântului la Constantinopol, pe la anul 345 d.Hr. O altă legendă spune că osemintelele sfinte ar fi ajuns în această cadedrală la anul 733, aduse de St. Acca, Episcop de Hexham.

Oricum ar fi fost (rezumatul celor două legende – aici), e clar că moaştele au fost aduse în Scoţia încă dinainte de Marea Schismă, pe când şi prin aceste pustii ţinuturi nordice, şi prin cetăţile bizantine, era aceeaşi Ortodoxie curată.

Din păcate, după sângeroasa Reformă Scoţiană, avea să fie lăsată în paragină şi Catedrala Sf. Andrei din St Andrews (ale cărei rămăşiţe se pot vedea în imaginile de faţă), până atunci cea mai înaltă clădire din Scoţia. Odată cu distrugerea edificiului, însoţită de masacre de-o parte şi de cealată, între protestanţi şi catolici, se pare că şi moaştele Sf. Andrei au fost distruse de către reformişti cu o furie diabolică, asemănătare celei a iconoclaştilor.

Astăzi, pe lângă amintirea Apostolului rămasă pe steagul scoţian (de unde a fost preluat şi pe cel britanic – Union Jack), amintirea lui o mai ţine această Zi naţională a scoţiei, şi câteva tradiţii asemănătoare celor româneşti...

...pe care le mai înregistrează culegerile de istorioare folclorice, nu ştiu dacă şi memoria scoţienilor contemporani.

De pildă, dacă, în ajunul zilei de 30 noiembrie, o fată aruncă un pantof şi acesta cade cu vârful spre uşă, într-un an se va mărita şi ‘va ieşi din casă’.

Sau, dacă este destul de iscusită, încât să cureţe coaja unui măr fără să o rupă, aruncă acea coajă, şi ea negreşit va cădea în forma literei cu care începe numele viitorului soţ :-)

Dincolo de aceste superstiţii, exista odinioară prin Scoţia şi convingerea simplă că doar prin rugăciune către Sf. Andrei o fată nu va rămâne nemăritată.

Apoi, sunt convins că un praznic minunat se va fi săvâşit la Comunitatea Ortodoxă Sf. Andrei din Edinburgh, unde scoţieni de baştină, plus venetici (englezi, greci, români, sârbi etc) vor fi dat toată cinstea cuvenită Apostolului cel dintâi chemat de Mântuitorul nostru.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Saturday 29 November 2008

Urme româneşti pe cuprinsul UK (1) [Romanian traces throughout the UK]

Cred că un blog despre UK este prea sărac fără abordarea temei următoare: Oare câţi români or fi în UK? Dar, în loc să răspund la ea, mai degrabă arunc online această întrebare, la care n-am ajuns să am un răspuns mulţumitor...

Deşi – în privinţa permiselor de muncă – ştiam (din date sigure la vremea lor, în aprilie 2008, că nimic nu-i mai perisabil decât informaţia în zilele noastre :-) că ar fi peste 20,000, dar în niciun caz mai multe de 25,000.
.
Poate că ar fi fost inutil să am vreun răspuns câtă vreme ‘criza’ o mai fi schimbat situaţia sau este pe cale să o schimbe. Oricum, la aceast nou val de imigranţi din 1989 încoace s-or mai adăuga cel mult încă o dată pe atât, încât nu cred să fie, în total, mai mult de 50-60,000 români în UK.

Poate of fi şi exagerat numărul acesta, oferit drept maximă. Evident, aştept amendamente, critici, corecţii, dezaprobări, link-uri către surse etc… sau să mă fi aşteptat la aceastea pe vremea când mai aveam ceva cititori?!

Pentru ziua de Sf. Andrei (respectiv Ziua Scoţiei şi ajunul Zilei României), dar şi ziua primelor alegeri uninominale, am remarcat cât de multe secţii de vot sunt deschise pentru românii din UK – 14, cică stabilite pe baza propunerilor formulate de reprezentanţii comunităţii româneşti.

Din câte se vede, este un număr destul de apropiat de cele 20 de birouri de vot din Spania şi 19 din Italia, în ciuda faptului că românii din UK sunt de cel vreo 9-12 ori mai puţini decât în cele două ţări ‘surori latine’.

Ce să mai zic de faptul că la Londra sunt cinci birouri de vot?... faţă de patru la Roma şi numai două la Madrid – vezi aici. Poate că a contat în primul rând faptul că metropola britanică este uriaşă în comparaţie cu celelalte două capitale...

Locurile unde sunt amplasate cele 14 puncte de votare ar putea indica, măcar cu aproximaţie, zonele cu cea mai mare concentrare de români din UK, aşadar – în destul de puţine locuri din Anglia (pentru o ţară cu 51 milioane locuitori): Londra, Birmingham, Leeds, Liverpool, Southampton, Liverpool, în Edinburgh şi Aberdeen (Scoţia), la Cardiff (Ţara Galilor) şi Belfast (Irlanda de Nord).

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

UK’s motor vanity fair (8) [Bâlciul deşertăciunilor cu motor din UK]

It’s very likely that those who own cars like these don’t need to have an hourly job in a USSU store (in front of which are parked), isn’t it?

Maybe they just love the cute girls working there (about whom I’ll probably write some day) … Or is it – just like in front my former high school – that a place like the Univerity of Sussex (US) campus (where 70 to 80% of the students are girls) is a great place to show-off?

Anyway, I just wanted to illustrate what cars some students have (I've seen better ones in front of Romanian high schools), adding that this could be a proof to what someone from the univeristy has recently wrote to me – that more and more students at the US are coming from private (independent) schools.

This shouldn’t necessarily be something bad, as these people are better prepared than those coming from the crumbling public education system. What is hard to say is how much better intellectually prepared (and owning a cool car) has to do with becoming a better human being in such an atheist society like the British one is today.

I suppose that driving such cars throughout the lovely landscape of East Sussex (a bit of this wonderful part of the world on this very blog – here, or much more – here and here) should be a lovely experience.

Of course, I shouldn’t be mean and judgemental in my assumptions, but it’s sad to witness that, quite often, those who drive cars like these wouldn’t care at all about the lovely landscape and all the natural wonders that the Lord gave to this island.

God bless anyone who drives such cars to explore the beauty of the English countryside, not just to go from one pub to another, from one social event to another, and who realize that a good car is but a tool for discovering the world, not some ‘motor idol’ increasing self-confidence, a most unreliable ‘asset’ someone could count on!

[For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to/Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

Friday 28 November 2008

România, în pălăvrăgeala a doi scoţieni [Romania, in two Scotsmen’s chat]

Pentru a avea o cât de mică imagine (evident, cât se poate de irelevantă statistic, dar poate relevantă prin autenticitatea ei) legată de cât de multe ştiu scoţienii obişnuiţi despre România, redau o mică discuţie între personajele din imaginea de mai sus, la care am tras cu urechea.

Cei doi n-aveau habar că eram interesat de ceea ce îşi spuneau, mai ales că nu mi s-a părut relevant a le corecta eu lipsa de cunoştinţe geografico-istorice.

Ne credem noi deştepţi foc, dar pun pariu că destui români (un procentaj relevant statistic – na, că m-am contaminat cu obsesia britanică pentru fapte şi cifre :-) n-ar putea indica pe vreo hartă unde este Scoţia sau ar numi Anglia întregul stat (UK) pe care englezii îl împart cu scoţienii, galezii, nord-irlandezii, dar şi cu indieni, pakistanezi, ciprioţi şi maltezi şi, mai nou, polonezi sau lituanieni etc.

Apoi, nici n-a fost mare efort în a-i poza fără ca ei să bage de seamă, pentru că m-am prefăcut – cerând voie ospătarului – că, de fapt, mă interesează să fac câteva poze într-un pub din Edinburgh.

Aşadar, să numim personajele A (cel mai în vârstă, din stânga imaginii), respectiv B şi să reproduc mai jos, atât cât mă ţine memoria, dialogul lor despre România.

A:Ştii, eram certat cu prietena mea şi am vrut să o îmbunez, aşa că i-au luat o sticlă de vin… românesc”, zice omul, destul de amărât, pentru că micul cadoul n-a avut deloc efectul dorit, povestind apoi că femeia i-a replicat “Ţi-am mai spus că urăsc vinul bulgăresc, ştii bine treaba asta”.
B:Şi tu ce i-ai spus?
A:Păi nu este bulgăresc, este din România, nu vezi, că doar scrie clar pe sticlă?”. Fără succes, căci femeia tot pe a ei o ţinea: “România, Bulgaria, tot aia este, doar ţi-am zis că nu-mi place vinul lor”.
B:Parcă erau două naţiuni (different nations) nu-i aşa?”.
A:Păi aşa ziceam şi eu… nu ştiu…

[Pentru toate postările de pe acest blog mergi la/For all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Sunday 23 November 2008

Din viaţa studenţească (6) – Omorând vremea... [Student life – Wasting time...]

Ai carte (un şeptar, un as, o damă etc), atunci ai şi parte, nu-i aşa? Parte la ce? – acest lucru îl las cititorilor mei să şi-l închipuie cum vor pofti. Ceea ce vreau eu să arăt prin aceste imagini este o modalitate de distracţie de la University of Sussex (US), aidoma celei din Campusul studenţesc Leu al Universităţii Politehnica din Bucureşti.

Aşadar, cel puţin în privinţa mijloacelor paşnice de petrecere a timpului liber, văd că studenţii de la US au cam aceleaşi metode precum politehniştii din Bucureşti, doar că – după cum se vede din imagini – clubul lor (al uniuni/ligii studenţilor – USSU) este superb faţă de cantinele din complexul Leu, care, la vremea lor, mie îmi pareau foarte bune faţă de speluncile de lângă staţia de metrou, care aveau să fie dărâmate în toamna anului 2000.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la /For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Tuesday 11 November 2008

About public transport in the UK (6) [Despre transportul în comun în UK]

The promise made in the first image (taken somewhere in the NW outskirts of Edinburgh) – Beat the traffic, take the bus – is generally kept thoughout the few UK cities I’ve been to.

There’s no doubt that one is better off travelling by bus than by personal car, both from a financial perspective, and form a practical point of view – you can reach your destination faster, in a relatively comfortable manner, and you’re spared of the fuss concerning the need to find parking space for your car.

How come the Brits can keep this promise? Well, I don’t think this has something to do exclusively with law enforcement, but with the fact that – as far as I could tell (again, I may be wrong in my assumptions and observations) – British motorists are law-abbiding citizens. Whether education keeps the traffic in good order or Big Brother’s watchful electronic eyes – I couldn’t tell…

But there’s no way I could have missed noticing that drivers in this country generally respect the ‘sanctity’ of the bus lanes in a way most Romanian motorists don’t.

As a matter of fact, yielding to buses seems to be so much an ‘acquired behaviour’ in the UK, that a Romanian working in London (and one in a relatively high position, which I choose not to disclose; he was by no means an illegal immigrant) was complaining to me of how ‘silly’ the British motorists could be, for ‘queueing’ always on the busiest lanes, and not on the ‘free one’…

It’s only natural that the free one should be kept so for buses – but this is something Romanians are very slow to understand, aren’t they?

[For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to/Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]