Thursday, 12 July 2012
Înfruntând canicula… [Facing the heat…]
Wednesday, 23 November 2011
About public transport in the UK (21) [Despre transportul în comun în UK]
Tuesday, 1 February 2011
[EN] No comment / [RO] Fără comentarii (3) – I want my bike with me... / Îmi vreau bicla cu mine...
Tuesday, 4 January 2011
Urme româneşti pe cuprinsul UK (8) [Romanian traces throughout the UK]
La un moment dat, într-o staţie apropiată de London Victoria (să fi fost East Croydon sau Clapham Junction), se aşază lângă mine o tipă între 20 şi 30 de ani. La o fulgerătoare scanare, mi-am dat seama că nu prea am de ce să-mi fugă privirea către dreapta.
Acum este posibil să spun un lucru urât, politically incorrect, poate chiar necreştinesc căci aduce a judecată a seamănului, dar mi s-a părut o femeie urâtă. Ceea ce, de regulă, nu-mi este deloc o piedică pentru o coversaţie interesantă.
Ba dimpotrivă, chiar e mai simplu aşa. Nefiind aşa de simpatică precum turcoaica din faţa mea – cu care aveam să vorbesc puţin mai târziu, căci acum dormea cu capul pe geanta aşezată pe masă – aş fi putut vorbi pur şi simplu, fără conotaţii romantice.
Chiar aveam chef de vorbă, mai ales că suspectam ceva foarte românesc în înfăţişarea celei aşezate în dreapta mea. Nu peste multă vreme avea să vină şi confirmarea că este româncă, pentru că a scos cartea care se vede în fotografie.
Scrisă în româneşte, cu foile îngălbenite de cei cel puţin vreo 20 de ani care or fi trecut de la tipărirea ei, cândva în România lui Ceauşescu. Nu ştiu ce operă să fi fost, doar am prins cu coada ochiului un personaj numit Bertha.
De-acum, curiozitatea mea se făcuse şi mai şi, de parcă aveam un vierme pe limbă şi chiar trebuia să încep să vorbesc, ca să scap de el cumva. I-am întrerupt lectura în felul următor:
“Excuse me, what language is this?”, i-am spus arătând spre carte. “Romanian”, mi-a zis scurt, dar eu nu m-am lăsat. “Would you like to practice your spoken Romanian as well?”, am întrebat-o, adăugând “I can speak Romanian.”
N-am spus nici că “sunt român”, nici nu-mi dau seama dacă accentul meu o fi fost mai mult românesc sau mai degrabă britanic în acea clipă. Dar răspunsul a venit sec: “No.”
M-am întors şi n-am mai băgat-o în seamă, meditând puţin asupra următoarelor… ce îi face pe unii români aflaţi peste hotare să evite sau chiar să refuze dialogul cu un alt român? N-am ajuns la o concluzie – aşadar îmi întreb cititorii!
Foarte interesant ce zice un expat român din Belgia despre faptul că “există o suspiciune istorică a românilor faţă de semeni” şi că “experienţe traumatizante la iniţiative pornite cu dragă inimă, fac din unii români plecaţi să se izoleze şi mai mult faţă de România”.
Recunosc că şi eu, pentru a putea trage cu urechea în voie, nu m-am dezvăluit a fi român, dar nu ţin minte să fi refuzat dialogul cu cineva, odată ce am fost ghicit sau m-am deconspirat eu însumi drept român.
Şi dacă prea micul şoc din trenul către Brighton în urma refuzului dialogului n-a fost prea greu de depăşit, de un şoc cultural, româno-român, aveam să mă lovesc şi vara trecută, imediat după aterizarea mea la Roma.
Dorind să scurtez puţin trambalarea prin aeroport, l-am întrebat direct pe un tip pe care îl văzusem în avion: “Nu vă supăraţi, către tren să o iau încolo?”. Era chiar direcţia bună cea spre care indicam, aveam să aflu ulterior, şi nu ceream decât un da sau nu.
Totuşi, în loc de un astfel de răspuns am primit un gest cu mâna la propria gură din care reieşea că bietul om nu înţelege limba română, că am greşit să-l abordez. Eram sigur că nu am greşit, dar l-am lăsat în pace, nu am mai inistat.
Peste vreun minut mi-am dat seama de direcţia corectă şi peste alte 2-3 ajung să mă urc într-un lift, alături de alte 4-5 persoane, între care şi respectivul şi consoarta, pălăvrăgind de zor în română, la fel ca în avion.
Greu de crezut că, în lift, nu mă vedea, fiind oarecumva în diagonală faţă de el. Dar, în mod ciudat, parcă eu mă ruşinam şi încercam să-i evit privirea. Parcă mie mi-era ruşine că el este român...
[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]
Friday, 24 September 2010
About public transport in the UK (15) [Despre transportul în comun în UK]
Even when a well oiled man was sleeping near me on a night journey in a Megabus, when a bunch of teenagers who had no ticket quarreled with a train conductor, or when a train was stopped in the middle of a field.
In spite of my (albeit limited) personal experience, I noticed many posters warning against vandalism, which gave a phone number to passengers, where they could “call in confidence and help stop vandals in their tracks.”
Unlike what I often wrote about Big Brother-ish excesses (see here, here, here, here or here!) in the UK, I don’t find it an exaggeration to offer such a number to people, and I can only decry that, in Romania, few people would bother to denounce such ‘common’ acts.
Around 20,000 railway offences are reported yearly in Britain, including trespassing dangerous restricted areas, vandalism, placing obstuctions on the line, stone throwing and serious criminal damage.
It often happens that vandals are just exuberant graffiti artists, nevetheless, I don’t it’s worth condoning their offences. One can hardly separate artistic creations from destructive acts leading to injury or death.
[For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to/Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]
Sunday, 2 May 2010
About public transport in the UK (13) [Despre transportul în comun în UK]
If you travel outside the ‘rush hours’ of each day, if you pay a return ticket in advance, if you buy a day or week travelcard, if you do this or that… you could end up paying less.
If only you had someone to ask to, and you spoke reasonable English! These are the only preconditions, as train station empolyees are pretty courtenous.
All you are given are ‘options’ to pick from; yet they are rarely clearly explained. A solution could be trying to read them in French or German, when possible.
The problem is the more rail companies want to save money, the more ‘unmanned train stations’ appear in the UK, and you can only practice your English with these machines :-(
[For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to/Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]
Sunday, 7 March 2010
About public transport in the UK (12) [Despre transportul în comun în UK]
Once, I was already late for a meeting in the City of London, when, halfway between Brighton and London’s Victoria Station, the voice of the train operator broke the silence.
Passengers took their eyes from what they were reading or from the window and heard the following message:
People shrugged their shoulders, very few began to murmur something, while most of them indifferently returned to what they had been previously doing.
Less than 30 seconds later, the warning was heard again. This time most people had an anxious look on their faces, clearly waiting for something to happen next.
The train engineer got out of his cabin and rushed through the aisle of the cars, as if something really terrible had stopped the train.
He would come back 2-3 minutes later, sharing to us the news that he identified the toilet cabin where a cigarette had been lit. “But no sign of the offender”, he sighed.
[For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to/Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]
Sunday, 24 January 2010
About public transport in the UK (11) [Despre transportul în comun în UK]
.
As far as I could tell then, I didn’t notice anything strange about it, however, this station was included among “the most dilapidated in the UK” by the Transport Secretary.
It seems that passengers need more seats, cleaner toilets & platforms, car & bike parking facilities, and sometimes even real-time information about the trains.
.
Now seriously, I also witnessed that the huge discrepancy between little stations and big stations in the UK is about the same as in Romania.
.
Apart from being amazed with the British civility in big stations, be prepared for any nasty surprises in little ones – even stations with no one to ask questions to about your journey!
.
[For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to/Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins].
Monday, 28 September 2009
Femeile în UK (13) [Women in the UK]
N-aş zice uitătură încruntată, cum ar putea părea, pentru că, urmărind vreme de 15-20 fiecare cuvânt schimbat între mamă şi fiică (+ stând la o fotoholică pândă în tren, din care a rezultat această poză), mi-am dat seama că discuţia reflecta o bună comunicare între ele.
În ciuda răbdării cu care asculta şi a perseverenţei cu care punea întrebări, parcă îmi vine greu a crede că mama (a cărei vârsta las să i-o aprecieze cititorii, că eu habar n-am!) nu era istovită să audă de proiectele artistice (pictură, design – cam aşa ceva reţin eu) despre care fiica ei (la liceu) tot povestea.
Dincolo de impresiile mele – poate nu or comunica mereu la fel de deschis ca în discuţia urmărită de mine, ce pot şti eu, ca simplu fotoholic?! – contrastează imaginea mamei şi look-ul fiicei. Cum de a putut creşte o mamă care arată a femeie la locul ei, cum se zice pe româneşte, o fiică cu un look atât de funky? Ar decreta gura lumii...
Şi nu e greu să constaţi – cu mintea de la 29 de ani, căci am mai îmbătrânit şi eu şi m-am învechit în rele judecăţi de valoare :-( – că tânăra artistă din imagine n-a făcut decât să-şi urâţească chipul, sub părul blond peroxidat şi dunga de alb trasă în dreptul perciunilor de la ochi până la ureche.
Oare nu i-ar fi stat bine fundiţa ciclamen şi în părul natural sau pe un chip fără fard cu sclipici? ...întreb şi eu ca o babă nesuferită. Poate o fac numai să ascund faptul că, de fapt, nu o dată am găsit mai multe şi mai de interesante de vorbit cu ciudăţelele acestea ca ea, decât cu ălea elegante, mereu în ton cu moda, pline de ifose, dar uscate pe dinăuntru.
Şi uite-aşa, iată cum, la fel ca în precedentul episod, de-abia după o îndelungă introducere ating ideea principală – anume că dificultatea de a creşte o fiică în epoca noastră se poate observa pur şi simplu din cât de diferit arată fiicele de mame.
N-aş vrea să dau verdictul că, odinioară, pe când cele mai multe femei năşteau toţi copii rânduiţi de Dumnezeu (aşadar puteai fi şi mamă a 8-9 fiice) era mai uşor, căci toate vremurile şi-au avut greutăţile lor. Dar era mai simplu.
Însă, fără îndoială, cutez eu să spun, au fost vremuri când, dacă puneai o mamă şi o fiică alături, ele semănau în bună măsură. Nu văd să fie nevoie de vreun studiu ştiinţific care să întărească ceea ce spun; cred că oricine are un teanc de poze vechi în casă poate testa teoria mea.
Evident, prea multe fete ar rămâne nemăritate dacă ar arăta exact ca mamele lor :-) şi nu cred că acest lucru este idealul niciunei societăţi umane. Însă prăpastia dintre cum arată mamele şi fiicele dovedeşte cât de greu se creşte o fată în ziua de azi.
Tot mai puţin cântăreşte autoritatea maternă – exercitată prin puterea exemplului, că nu cred în altfel de autoritate – în modelarea fetelor de azi. Doar nici Hristos n-ar avea autoritate asupra noastră, dacă numai ne-ar fi predat porunci, fără să ne fi arătat El Însuşi şi atâţia Sfinţi ai Săi cum să-L urmăm.
Pierderea autorităţii materne e o boală de secole, căci cam de când ne-a ‘iluminat’ Iluminismul cu satanicele sale valori umaniste, femeile seamănă din ce în ce mai puţin cu cele care le-au dat viaţă. De la diferenţe mici, greu sesizabile, s-a ajuns la salturi uriaşe.
În primul rând, câtă vreme o femeie năştea la apogeul perioadei sale fertile (de la 15 la 25 de ani), între ea şi fiicele ei adesea nu erau mai mult de 20 de ani diferenţă. Pe când, în ziua de azi, când diferenţa urcă la 30-35 de ani, cu greu nu i-ai putea da dreptate unei adolescente dacă respinge sfaturile mamei sale ca fiind ‘din altă epocă’.
Şi dacă epoca ar fi numai alta, apoi încă n-ar fi mare lucru. Marea problemă este că, nu doar în România (fost-comunistă), dar şi în Marea Britanie (de când de ştie ea capitalistă), lumea în care au crescut mamele s-a răsturnat cu fundul în sus faţă de lumea în care cresc fiicele lor. Fiecare epocă este mai rea decât precedenta.
Multe din cele ce erau virtuţi la mare preţ au devenit o ruşine, obiecte vestimentare asociate femeilor uşoare au devenit normă, femeile s-au masculinizat, bărbaţii s-au efeminat, iar ceea ce era dizgraţios şi la bărbaţi acum este acceptabil şi la femei...
Pe vremuri, mamă fiind, erai întrucâtva ajutată de societate să-ţi creşti fiica, căci nu erau atotpromovate alte (non)valori umaniste decât cele pe care i le împărtăşeai tu. Chiar dacă erai neglijentă cu responsabilităţile de mamă, presiunea socială putea compensa această neglijenţă.
Astăzi, n-o fi chiar imposibil, dar cu certitudine extrem de compliat să educi o fiică, în condiţiile în care pe orice revistă pune mâna, în orice magazin intră sau orice post TV sau site ar deschide, ea găseşte cu totul altceva decât i-ai spus că este bine.
Să nădăjduim că oricare*** mamă-muceniţă din zilele noastre – a cărei fiică îşi păstrează fecioria până la casătorie sau care, indiferent ce ar fi greşit, nu îşi adaugă păcatul avortului sau care, fie şi hipnotizată de goana după carieră, păstrează măsura lucrurilor care contează cu adevărat şi ştie că aşa o iluzie nu merită chiar orice preţ – nu-şi va pierde răsplata de la Dumnezeu!
*** NOTĂ: Pentru oricine se va fi simţit ofensat de părerile mele despre credinţele eterodoxe, precizez că nu exclud nicidecum ca Hristos să răsplătească mamele de toate credinţele, potrivit faptelor lor. Nu-s atât de răuvoitor, încât să nu văd că există mame catolice sau protestante, care n-or fi avut cum să cunoască Adevărul, dar îşi îndeplinesc menirea de mamă mai bine decât multe femei botezate în credinţa adevărată de care nu le-a păsat niciodată să o cunoască :-(
[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]
Sunday, 30 August 2009
About public transport in the UK (9) [Despre transportul în comun în UK]
[For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to/Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]
Monday, 17 August 2009
[EN] Not worth trying in the UK / [RO] Nu merită încercat în UK (9)
[EN] But it would be silly to think that the Brits are a ‘superclean nation’. As I said before (here or here), public cleaning in the UK fares better than that of Romania. Yet the people are not very much better at keeping clean. [RO] Dar ar fi o prostie să se creadă că britanicii sunt o ‘naţiune supercurată’. După cum am spus (aici sau aici), curăţenia publică în UK este mult mai bună decât în România. Dar oamenii nu sunt cu foarte mult mai buni la a păstra curăţenia.
[EN] Therefore, it’s categorically not worth risking one’s health by sitting on a toilet seat on a train British train! [RO] Aşadar, categoric nu merită să-ţi rişti sănătatea aşezându-te pe un colac de toaletă dintr-un tren britanic!
[EN] Not that it wouldn’t be equally risky (or at least unpleasant) anywhere in the world… Is it better in Singapore, Japan (foreigners face other risks there! :-)… or where? [RO] Nu că n-ar fi la fel de riscant (sau cel puţin neplăcut) oriunde în lume... Este mai bine în Singapore, în Japonia (străinii înfruntă alte riscuri acolo! :-)... sau unde?
[For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to/Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]
Monday, 6 July 2009
About public transport in the UK (8) [Despre transportul în comun în UK]
First and foremost, I must say that, undeniably, British public transport is incomparably better than it’s Romanian counterpart. There’s absolutely no term of comparison between the two, in spite of having encountered some common ‘bad examples’.
If I were to use a gold standard for public railway transport, I’d name the rail system of France. The TGV is a masterpiece of contemporary transport technology, trains are safe, comfortable, punctual, and not excessively expensive.
In the UK, travelling by train seem to me undoubtedly comfortable, but relatively safe, sometimes only relatively punctual (see what a little snow can do!), and dreadfully expensive. An Easy Jet flight from Gatwick to Edinburgh is cheaper (currently from £ 40.99 to £ 78.99) than the cost of the Caledonian Sleeper (£ 54 to £ 185.5) on the same route.
But I wouldn’t recommend night bus travel to those who have a sensitive stomach. If you’re not some kind of tough traveller like I become, and if you don’t like chatting with strangers (one even posted a comment on the current series – here), bus travel could really wear you out.
Train travel in the UK could have been the most pleasant, if privatisation had driven the costs down for the passenger. This has not happened yet, and it probably never will :-(
As it can be read here, among the effects of rail privatisation in the UK one could find more set-backs and disappointments than straightforward successes. I wish I had any readers (British or not, but using British trains) left to comment on this topic…
[For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to/Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]
Tuesday, 2 June 2009
Femeile în UK (12) [Women in the UK]
Ca orice fotoholic, mi-au ieşit şi mie trei imagini şi, gata, uite cum ce repede şi ce uşor încropesc un miniportret care se vrea reprezentativ (?!) pentru femeia obişnuită – of, oare nu ştim că nu există femeie obişnuită pe lume! :-) – întâlnită în UK.
Mă folosesc de aceste poze pentru a susţine ideea că, oricum ar arăta britanicele, totuşi, prea arareori am întâlnit din acelea precum în aceste imagini.
Adesea, citind preferatul meu The Daily Mail (mai ales pentru poze!) nici nu regăsesc acea Mare Britanie adevărată pe care nu o poţi surpinde decât călătorind tu însuţi.
Iar dacă în UK parcă mai seamănă cât de cât ceea ce se vede în ziare şi la televizor cu ceea ce vezi pe străzi, în SUA nu am mai găsit loc de niciun fel de asemănare. Şi nici nu zic de cine-ştie-ce film hollywoodian ori de ce tragem cu ochiul la CNN sau ABC.
M-am uitat la televizor în SUA în cinci locuri distincte (District of Columbia, California, Iowa, Virginia, New York), dar peste tot am rămas uimit de ce puţin seamănă America de la televizor cu America reală, pe care o întâlneam ieşind din hotel.
În UK, şocul nu mi-a fost atât de mare (acesta ar fi un plus sau un minus pentru industria TV britanică?), totuşi, discrepanţa (cu cel puţin o excepţie notabilă care merită o postare pe blog cândva) există şi aici! Una este lumea de pe micul ecran, şi altceva în realitate...
Iertaţi introducerea cam lungă, dar poate măcar vreun cititor va înţelege unde bat... Mi se pare că se naşte această discrepanţă şocantă, neverosimilă, obositoare chiar – în privirea acestor navetiste din UK.
Cererea de infotainment (şi mi-e greu să mă numesc jurnalist, nefiind decât un – iscusit, mă amăgesc eu?! – ci un furnizor de aşa ceva!) vine din privirea acestor femei, concentrată pe reviste, ziare, tot soiul de gadget-uri, cărţi etc.
Toate nu sunt altceva decât mijloace de omorâre a timpului şi nimic mai mult! Desigur că vina este împărţită, poate jumate-jumate, între cei care vor să-şi ucidă timpul, şi noi (jurnalişti + alţi slujbaşi din show-business) care le oferim mijloacele pentru o face.
Mă îndoiesc că acum ar mai fi cazul. A nu se înţelege – Doamne-fereşte! – că văd ceva rău în citit sau că mă dezic cumva de parerile romantice despre femeile citind exprimate aici sau aici.
Ceea ce vreau să spun este că britanicele acestea (şi asemenea lor, milioane de femei din toată lumea) nu fac decât să se cufunde într-o lume mincinoasă.
Ce au a face bolnava ‘cultură a celebrităţilor’ din UK, bârfele, zvonurile, scandalurile, succesele unor sau ale altora etc cu viaţa reală, cu adevăratele probleme de care aceste femei tocmai s-au desprins, venind de la serviciu, sau către care se îndreaptă, acasă?
Sunt convins că britanicele obişnuite, precum cele fotografiate de mine, au şi o viaţă reală, cu examene, greutăţi, încercări, provocări, luptă destulă, adesea mai multă istoveală decât satisfacţie, mai multe lacrimi decât surâs.
În ciuda paradisului consumist pe care ni-l promite UE ori a societăţii politic corecte, adusă de New Labour în UK, călătoria omului prin lume nu a fost şi nu va fi vreodată o continuă croazieră de lux.
Oricât ar vrea ideologiile ateiste să ne înveţe altceva, pe lume suntem în surghiun. Şi nu putem să facem lumea mai bună, ci doar să ne facem noi înşine mai buni – din mila Cui şi cu al Cui ajutor nemijlocit… nu cred că mai trebuie să explic. Totuşi, în lumea asta secularizată, toţi vrem o viaţă mai bună, dar mă tem că prea puţini vrem să ne facem mai buni.
Despre ce altceva citesc aceste femei decât despre cum să-şi facă o viaţă mai bună, despre o viaţă de vis ori, măcar atâta – că există şi unele dintre ele cărora reuşeşte?
Toată ziua le vezi în reviste, la televizor, pe panouri publicitare – se distrează, se simt bine, sunt împlinite, au succes, locuiesc într-o casă de vis, au un soţ de vis, amantul (al câtelea?) tot aşa, pleacă în vacanţe exotice când au chef, jonglează cu slujbe de vis etc...
“De ce n-ai fi şi tu una dintre ele?”, eşti întrebată zi de zi, clipă de clipă, oriunde ai fi în UK. Şi mai ales în ‘clipele libere’ petrecute într-un mijloc de transport. Confort, bunăstare, plăcere, succes, realizări, recunoaştere, putere, influenţă – aceştia sunt ‘dumnezeii vremii’ la care nu doar că poţi (la nivel de fantansmă), să ai acces, dar chiar TREBUIE să o faci.
Nimic mai iluzoriu, de fapt. În fiecare secundă poţi pofti altceva, la fel de repede precum ai da pagina unei reviste sau un click pe mouse. Altceva, altceva şi iarăşi altceva, dar cu niciun chip o altă viaţă!
Oricât te-ai amăgi că alegi din ceea ce lumea de azi îţi oferă cu atâta prefăcută generozitate, oricât te păcălesc filosofiile orientale cu mai multe vieţi care ar explica totul, viaţa este numai una.
Asemenea amăgirii budiste, şi ateismul hedonist al lumii de azi (care se simte acasă în Marea Britanie de azi precum stalinismul în Coreea de Nord) promite mereu alte vieţi, mereu alte alegeri pe care poţi să le faci.
La capătul tuturor alegerilor stă moartea, pe care alegerile noastre nu au cum să o întârzie. Nenumăratele alegeri proaste pot numai să o grăbească, dar nu să o întârzie. Însă femeii de azi, diavolul îi oferă puzderie de alegeri de parcă nici n-ar exista moarte. Iar dacă nu alegi, eşti condamnată la exasperanta comparaţie cu celelalte.
Viaţa celorlalte este mai bună (“uite ce fără de griji zâmbeşte de pe copertă!”), celelalte nu se confruntă cu probleme (“ah, cum a încasat suta de mii de lire doar pentru câteva apariţii în emisiunea aia tâmpită!”), celelalte au parte de bărbaţii cei mai buni (“de ce dau eu mereu peste neisprăviţi?”), celelalte sunt mai frumoase (“ce mai întorc toţi capul după ea!”)…
“Mai binele este mereu la cealaltă, mai răul la mine… Trebuie să mă schimb, să încerc şi asta şi ailaltă…” Of, de ar fi schimbarea aceasta unica mântuitoare (pocăinţa), dar prea sunt de formă, superficiale, nesemnificative, toate schimbările la care sunt ademenite femeile din ziua de azi, fie ele din UK sau de oriunde!
“De aceea femeia, socotind că rodul pomului este bun de mâncat şi plăcut ochilor la vedere şi vrednic de dorit, pentru că dă ştiinţă, a luat din el şi a mâncat şi a dat bărbatului său şi a mâncat şi el.” Evident că numai Duhul Sfânt, prin Prorocul Moise, putea da o asemenea descriere desăvârşită a femeii britanice, în niciun caz un oarecare blogger ca mine.
Chiar şi luând în considerare definiţia de mai sus, care bărbat şi-ar putea justifica în faţa Domnului nepriceperea în iubire precum Adam – “Femeia care mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom şi am mâncat” – şi să nu merite aceeaşi soartă ca strămoşul nostru?
Să ne ferească Dumnezeu a ne autojustifica liota de lipsuri bărbăteşti dând vina pe slăbiciunile feminine! N-ar fi rău să ne dăm seama că nevoia de evadare în lumi fictive, în alte vieţi, şi de omorâre a timpului li se trage femeilor şi de la faptul că noi, bărbaţii, nu ştim ori nu vrem (că nu există nu putem!) să le umplem acel timp cu dragoste...
[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]
Monday, 11 May 2009
[EN] Not worth trying in the UK / [RO] Nu merită încercat în UK (8)
[For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to/Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]
Tuesday, 12 February 2008
Chestii d-astea, numai la britanici (9) [Things like these, only at the Brits]
În America, pe unde este curat îmi părea mai degrabă a fi vorba de faptul că aşa e învăţat/constrâns americanul să-şi ţină curată proprietatea (sau ieşirea acesteia către un spaţiu public). Ei bine, cel puţin în inima Londrei, îmi place că autorităţile chiar îşi asumă curăţenia drept un serviciu public.
Nu ştiu dacă ceea ce fac este pe măsura taxelor încasate, însă măcar se pricep de minune să dea impresia că fac ceva! Chiar şi la 18.00-19.00, prin mulţimea de trecători, vezi tractoraşe-aspirator precum cel din imagine, care strâng deşeurile cele mai vizibile şi mătură strada.
Există însă laude, precum aceasta afişată într-un autobuz londonez, că aceste camere au dus la trimiterea în judecată a peste 60 de persoane.
Efectul descurajant chiar se vede - autobuze impecabile, cu tapiţerie pluşată care nu ar rezista mai mult de o săptămână la Bucureşti, păstrate în bună stare fără a fi nevoie să fie patrulate de agenţi de pază!
Totul este cât se poate de firesc şi intră, de fapt, în preţul biletului. Practic, nu aşa este şi în avion?
În plus, în timpul unei curse de o oră (Brighton-Londra), cel puţin o dată trece un om de serviciu din tren cu un mare sac în care adună resturile oamenilor, ca nimeni să nu fie tentat să le vâre printre scaune.
[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]





