Alcoolul ăsta, prietenul cel mai bun al britanicului? (18) [This alcohol, a Brit's best friend?]

Democraţia pub-ului: cancerul (de ficat, stomac, pancreas şi altele) – înăuntru, în aceste localuri curate ca o farmacie, destul de departe de imaginile crâşmelor insalubre de la noi.

Aceasta cel puţin în peticele salubre din UK străbătute de mine. Nu zic că n-or fi şi localuri mai puţin septice decât cel din imagine...

Cancerul pulmonar, bucal şi de gât – afară, unde fumătorii sunt obligaţi să iasă la fumat şi foarte conştiincios o fac. Spre deosebire de România, unde în majoritatea localurilor se fumează, cu excepţia fast food-urilor de import (McDonalds, KFC etc).

Acum un an, noua coaliţie la putere în UK, promitea: interzicerea vânzării băuturilor alcoolice sub preţul de producţie, revizuirea taxelor în domeniu, refacerea legislaţiei privind licenţierea localurilor şi dublarea la £ 20,000 a amenzilor pentru cei prinşi că le vând alcool minorilor.

Marea sperietoare era aceea că se va permite “consiliilor locale şi poliţiei să închidă permanent orice magazin sau bar descoperit că vinde în mod repetat alcool către copii”.

Ce s-a întâmplat după un an? Cel puţin prin februarie 2011, lucrurile stăteau al fel de prost.

Guvernul era avertizat că – între altele, de nu va urma bunul exemplu al Franţei în a renunţa la legislaţia permisivă! – încă 250,000 de britanici vor muri până în 2031.

Şi aceasta doar în Anglia şi Ţara Galilor şi doar din cauza bolilor de ficat care s-ar putea preveni, în condiţiile în care astfel de afecţiuni la cei sub 30 de ani au crescut cu 50% în ultimul deceniu.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Alcoolul ăsta, prietenul cel mai bun al britanicului? (13) [This alcohol, a Brit's best friend?]

N-aş putea, Doamne-fereşte, să afirm că sălile de curs sau biblioteca duceau lipsă de muşterii la University of Sussex, dar imaginile de faţă arată care era unul dintre locurile cel mai intens frecventate în campus.

Este vorba de barul organizaţiei studenţeşti (USSU), din această întreagă clădire (Falmer House) rezervată pentru tot soiul de activităţi extracurriculare.

Şi care erau unele dintre cele mai ieftine – în jur de £ 2 pintul (568 ml) – şi căutate băuturi? Berea, dar mai ales cidrul, după cum se vede din butoaiele stivuite în spatele barului.

Amintindu-mi de acest loc, iată şi două veşti bune aduse de criza economică pe ‘frontul anti-alcool’ din UK: volumul vânzărilor de alcool a scăzut considerabil, în timp ce taxele la cidru vor creşte, cu riscul de a urca pintul cu mult dincolo de £ 3.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Alcoolul ăsta, prietenul cel mai bun al britanicului? (12) [This alcohol, a Brit's best friend?]

Acelaşi Guvern – ce mi-e T. Bliar sau G. Clown, că tot aceeaşi gaşcă vorbim! – care a dat dreptul localurilor să vândă alcool 24 de ore din 24 (sau 21) are acum cugetul încărcat.

Numărul internărilor cu probleme generate de abuzul de alcool s-a dublat faţă de începutul erei New Labour, iar britanicii care mor din astfel de cauze să tot fie la vreo 40,000 – cică de cinci ori mai mult decât recunoaşte Guvernul.

Un număr la jumătate faţă cei 88,000 care şi-au sapă prematur groapa prin fumat şi mor în fiecare an. Numai că, pe măsură ce fumatul scade în UK, creşte setea de alcool.

Şi nu creşte domol sau ipotetic precum aşa-zisa încălzire globală, ci mai degrabă înt-un mod alert şi ireversibil. Deja, consumul mediu în Scoţia este înspăimântător şi estimat a fi cu 25% mai mare decât în Anglia.

Este vorba de 46 sticle de vodcă sau 130 sticle de vin pe an, pe fiecare cap de scoţian înrobit de această patimă. Nu degeaba Executivul local încearcă să fixeze preţuri minime pe unitatea de alcool, de cel puţin 40-50 pence, poate şi mai mult.

La Londra însă, Guvernul – aflat pe făraş până de curând, dar încă nu un perdat 100% sigur în următoarele alegeri, că nici conservatorii nu-s prea grozavi – nu atacă dezastrul cauzat de alcool prin preţuri minime, ci prin mijloace propagandistice.

Soluţiile propuse de echipa condusă de jalnicul personaj care este G. Clown sunt: avertismente privind riscurile pentru sănătate lipite pe sticlele de alcool şi spoturi video difuzate la televiziuni, într-o campanie în valoare de 7 milioane de lire.

Câtă ipocrizie, din partea unui Guvern care nu doar că a îngropat ţara în datorii (temă pe care am mai scris aici, aici sau aici), a cheltuit o grămadă de bani în zadar, dar a şi aruncat-o într-o mlaştină de hedonism fără precedent!

Dar şi câtă prostie în a crede că astfel de metode pot funcţiona. Câţi fumători nu fac haz de imaginile menite a fi ‘terifiante’ de pe pachete, dar pufăie în continuare din ţigări?

Cât despre filmuleţele difuzate în calupul de reclame din programele TV (care poate promovează cine-ştie-ce licoare), ele nu pot fi mai eficiente decât furibunda campanie propagandistică legată de încălzirea globală.

Aceasta din urmă pare să fi eşuat lamentabil, deşi mai-marii lumii îi dau înainte cu ‘pericolele’ pentru atmosferă produse de orice om care respiră!

Tot aşa, îmi pare sortită eşecului orice campanie de conştientizare a unor oameni cărora li s-a dat posibilitatea să bea la orice oră, nu doar dependenţi de o substanţă ori o obişnuinţă, ca nişte simpli câini ai lui Pavlov, ci sunt subjugaţi de demonul alcool.

Ştiu că este 99% imposibil minţilor raţionale şi nereligioase (din UK sau de aiurea) să accepte o astfel de explicaţie, dar eu nu încetez să o dau, măcar până ce blogurile mai sunt la liber.

Campaniile împotriva excesului de alcool vor da greş mereu pentru că vor să aplice soluţii aşa-zis ştiinţifice unor probleme de gravă dependenţă, care nu se pot vindeca eficient decât cu leacuri duhovniceşti.

Iar cine caută falsul refugiu promis de demonul alcool trebuie eliberat nu doar de această dependenţă, ci şi de nenumărate alte rele care îi împovărează sufletul.

Omul are nevoie a se vindeca de toate cele pe care societatea de azi i le-a prezentat drept alegeri legitime (şi aducătoare de fericire), dar care nu sunt, în esenţă, decât păcate ucigătoare de suflet, care nu pot aduce fericirea.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Chestii d-astea, numai la britanici (23) [Things like these, only at the Brits]

Vrei să-i dai stomacului o masă consistentă după o noapte de beţie şi înaintea unei ţigări canceroase? Ai ieşit flămând în pauza de masă de la şcoală sau de la serviciu?

Pofteşti cumva la o masă caldă, înainte să ajungi seara acasă, şi ţi-e lene să mai găteşti ceva? Sau vrei să înfuleci ceva în aşteptarea unei nopţi de petrecere sălbatică (wild partying)?

Ori, mă rog, se poate să fii un simplu turist care vrea să guste ceva căruia i se face reclamă a fi tipic Marii Britanii, ţară fără vreo reputaţie prea bună într-ale gastronomiei. Ba dimpotrivă.

La oricare dintre întrebările de mai sus, există pub-uri în UK care îţi oferă acelaşi răspuns, de la primele ore când se deschid (nu tot timpul dis-de-dimineaţă) până seara destul de târziu – un aşa-zis mic dejun englezesc.

Ouă prăjite (fried) sau omletă (scrambled), fâşii de muşchiuleţ (bacon), cârnăciori, uneori chiar sângerete (black pudding), cartofi copţi (+ roşii şi/sau ciuperci), o lingură zdravănă de fasole (baked beans) şi pâine prăjită (toast).

Uite aici, aici sau aici cum arată. În versiunea scoţiană, poate include şi deliciosul haggis sau pâinici ciudăţele, uşor dulci, care mie nu prea mi-au plăcut (scones). Mare grijă la versiunea galeză, căci te-ai putea trezi în farfurie cu piure din alge (laverbread)!

Evident, măcar o dată merită încercat, dar papilele gustative şi stomacul fiecăruia vor decide cât de bun este. Poate-poate, ingredientele or fi 100% din UK, însă se pare că nu-i altceva decât o tradiţie comercială de secol 20.

Cică acest meniu – care mi-a prilejuit prezenta lecţie de vocabular al limbii engleze :-) – este o invenţie a staţiunilor de la Mediterana care primeau turişti britanici, a căror foame nu putea fi potolită dimineaţa cu un biet corn şi cafeluţă.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Din raidurile mele prin inima Scoţiei (10) [From my forays into Scotland's heartland]

Între lucrurile cu care se laudă scoţienii – un neam de oameni cărora, la fel ca englezilor, le cam place să se laude cu orice :-) – se numără şi cel mai înalt cinematograf din lume, acest Cineworld din Glasgow.

Şi nu doar cel mai înalt, ci şi cel mai vizitat din UK, situat în centrul unui oraş de cinefili – ba, poate, chiar bolnavi de film ca de fotbal.

Când dispar job-urile pe şantierele navale, când vremea nu-i prea grozavă (adică mai tot timpul), când nici n-or avea meciuri Rangers sau Celtic, ce altceva să facă oamenii?

Desigur, le rămâne oferta de pub-uri (să tot intri în câte un astfel de ‘lăcaş cultural’ în fiecare zi a anului, ca în Brighton) sau cea a programelor TV, dar acestea din urmă nu-s cu nimic mai grozave decât în România sau altundeva în lume.

Se pare că locuitorii acestui oraş s-au învăţat să meargă la film (deşi britanicii nu-s cei mai mari iubitori de cinema!), încât Glasgow a devenit cunoscut drept Cinema City.

Renumele se datorează unui festival de film, celor aproape două milioane de spectatori pe an şi unei industrii a filmului locale, în valoare de 20 milioane lire anual.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Chestii d-astea, numai la britanici (20) [Things like these, only at the Brits]

Unul dintre lucrurile din UK pe care le receptezi mai întâi ca înduioşătoare, apoi foarte răspândite până la a fi omniprezente, dar în final – când nu-s decât o mostră a corectitudinii politice excesive! – devin agasante este grija britanicilor pentru a facilita accesul persoanelor cu handicap oriunde în spaţiile publice.

Mesajul următor (click pe imagine!) se găsea pe mesele apropiate de uşile localului (cantină până pe la 15:00 şi pub cam toată ziua) din clădirea IDS unde am locuit eu: “Vă rugăm să nu plasaţi un scaun la capătul acestor mese. Accesul scaunelor cu rotile este necesar tot timpul. Vă mulţumim”.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Din raidurile mele prin inima Scoţiei (8) [From my forays into Scotland’s heartland]

Acum aproape un an, înainte de prima mea vizită în Edinburgh, descopeream această drăguţă poveste a lui Greyfriars Bobby – căţelul care, vreme de 14 ani, nu s-a despărţit de mormântul stăpânului.

“Ce mare chestie?”, îmi ziceam, dar iată că aveam să aflu cum pentru scoţieni chiar este mare scofală!

Deşi cred că nu-i blogger care să fi trecut pe acolo şi să nu o fi menţionat (a se vedea un exemplu – aici), ba chiar s-a făcut şi un film pe tema aceasta, de multă vreme am vrut să mă refer şi eu la ea, fie şi numai ca prilej pentru a mai posta nişte fotografii.

Câtă vreme, în sângeroasa istorie a Scoţiei, devotamentul a fost mereu o trăsătură ţinută la mare cinste (pe când trădarea – cel mai abject lucru posibil), fidelitatea acestui patruped este cinstită pentru totdeauna de scoţieni.

Atât cât am prins eu frânturi din istoria acestui ţinut, au fost destule veacuri pe aici, când îţi era mai uşor să ai încredere într-un câine decât într-un om.

Cică Skye Terrier-ul Bobby îşi însoţea stăpânul, John Gray (bolnav de tuberculoză), zi de zi, la acelaşi pub, vreme de doi ani. Pentru curioşi, barul poate fi localizat aici pe harta Edinburgh-ului – oraş care, într-o bună tradiţie britanică, în niciun caz de baruri, băruleţe, pub-uri, cafenele, restaurante, taverne, spelunci etc nu duce lipsă :-)

După ce omul a murit (în februarie 1858), câinele stătea toată ziua şi dormea nopţile numai pe mormânt, cu mici ‘pauze de masă’, în care se ducea înapoi la bar, unde proprietarii şi muşterii (care îl cunoscuseră pe Gray) nu îl lăsau niciodată flămând.

Când s-a pus problema ca potaia fără stăpân să fie lichidată (pe la 1867), desigur că s-a găsit un Lord care să-i ia apărarea, încât Bobby a murit de moarte bună în 1872.

Şi chiar dacă nu era voie să-l îngroape într-un celebru cimitir uman precum cel din jurul Greyfriars Kirk (fostă biserică franciscană, acum ţinând de Church of Scotland), cumva-cumva tot s-a reuşit să i se facă un mormânt aproape de cel al stăpânului.

Evident, acest exemplu de devotament canin nu este nicidecum doar tipic scoţian, însă felul în care s-au înduioşat scoţienii de povestea lui Bobby poate că este ceva tipic scoţian.

Ştiu scoţienii aceştia să scoată bani din orice... Inclusiv cei care n-or avea carte multă, dacă e vorba de vreun business se vor pricepe de minune!

La câte javre fără stăpân sunt în Bucureşti, de-aş avea eu spiritul antreprenorial scoţian aş face un muzeu dedicat ‘prieteniei umano-câineşti’, plus un local cu mâncăruri pe care le-aş denumi ‘Vedea-l-aş mănuşi’, ‘Căţeluşul şchiop’, ‘Negru’n ceru’ gurii’, ‘Muşcăţel’...

Ştiam eu câte ceva din citite, dar la faţa locului aveam să văd cum, dintr-o oarecare poveste duioasă, locuitorii din Edinburgh (superbe poze din oraş şi o descriere – în limba română şi foarte la obiect! – aici) au făcut o industrie a suvenirurilor.

În primul rând, localul unde mânca îi poartă acum numele şi în faţa clădirii (unde am văzut că se fac şi nunţi scoţiene, unde ginerică şi toţi bărbaţii poartă kilt) există o statuie a câinelui.

Apoi, întreaga Greyfriars Kirk aduce mai degrabă cu un soi de parc de distracţii horror decât cu ceva legat de Iisus Hristos. De altfel, cam aşa se întâmplă cu foarte multe din lăcaşurile eretice din Scoţia, ori că-s ale bisericilor naţionale protestante, ori ale papistaşilor.

Însă, despre ce legătură cu creştinismul (nu prea) mai au aceste aşa-zise biserici din Scoţia (cu excepţia notabilă a fraţilor ortodocşi), nadajduiesc să scriu mai multe cu alte ocazii! Nici n-ar putea supravieţui altfel, ca biserici de sine stătătoare (pentru că nu-s, Biserica lui Hristos fiind numai Una!), ci cel mult ca un soi de instituţii culturale ori fundaţii caritabile...

În fine, peste tot găseşti brelocuri cu simpaticul Bobby, cărţi poştale cu el, statuete, broşurici... sau îi găseşti chipul ataşat între simbolurile Edinburgh-ului pe alte suveniruri din capitala Scoţiei.

Mai mult, aşa cum arată ultima fotografie, uneori zăreşti încă pe străzile oraşului cupluri de vagabonzi câine-om (totuşi, nu atât de multe precum am observat în Belgia şi, mai ales în Franţa!), de parcă l-ai vedea pe Bobby alături de John Gray...

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/ For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

România, în pălăvrăgeala a doi scoţieni [Romania, in two Scotsmen’s chat]

Pentru a avea o cât de mică imagine (evident, cât se poate de irelevantă statistic, dar poate relevantă prin autenticitatea ei) legată de cât de multe ştiu scoţienii obişnuiţi despre România, redau o mică discuţie între personajele din imaginea de mai sus, la care am tras cu urechea.

Cei doi n-aveau habar că eram interesat de ceea ce îşi spuneau, mai ales că nu mi s-a părut relevant a le corecta eu lipsa de cunoştinţe geografico-istorice.

Ne credem noi deştepţi foc, dar pun pariu că destui români (un procentaj relevant statistic – na, că m-am contaminat cu obsesia britanică pentru fapte şi cifre :-) n-ar putea indica pe vreo hartă unde este Scoţia sau ar numi Anglia întregul stat (UK) pe care englezii îl împart cu scoţienii, galezii, nord-irlandezii, dar şi cu indieni, pakistanezi, ciprioţi şi maltezi şi, mai nou, polonezi sau lituanieni etc.

Apoi, nici n-a fost mare efort în a-i poza fără ca ei să bage de seamă, pentru că m-am prefăcut – cerând voie ospătarului – că, de fapt, mă interesează să fac câteva poze într-un pub din Edinburgh.

Aşadar, să numim personajele A (cel mai în vârstă, din stânga imaginii), respectiv B şi să reproduc mai jos, atât cât mă ţine memoria, dialogul lor despre România.

A: “Ştii, eram certat cu prietena mea şi am vrut să o îmbunez, aşa că i-au luat o sticlă de vin… românesc”, zice omul, destul de amărât, pentru că micul cadoul n-a avut deloc efectul dorit, povestind apoi că femeia i-a replicat “Ţi-am mai spus că urăsc vinul bulgăresc, ştii bine treaba asta”.
B: “Şi tu ce i-ai spus?”
A: “Păi nu este bulgăresc, este din România, nu vezi, că doar scrie clar pe sticlă?”. Fără succes, căci femeia tot pe a ei o ţinea: “România, Bulgaria, tot aia este, doar ţi-am zis că nu-mi place vinul lor”.
B: “Parcă erau două naţiuni (different nations) nu-i aşa?”.
A: “Păi aşa ziceam şi eu… nu ştiu…”

[Pentru toate postările de pe acest blog mergi la/For all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Din raidurile mele prin inima Scoţiei (7) [From my forays into Scotland's heartland]

Pentru că de multişor n-am mai împărtăşit nicio descoperire de prin Scoţia (din foarte multele lucruri pe care le mai am încă de povestit), iată câteva mici mostre din ciudăţenile pe care le mai dau pe gât locuitorii acestui ţinut.

Nu că ar putea aceste băuturi să se apropie de nenumăraţii hectolitri de whisky şi bere care se consumă an de an, însă iată că există şi altceva de dat pe gât.

Cum whisky-ul propriu-zis sau cremele de whisky (extremităţile imaginii) nu sunt deloc necunoscute pe alte meleaguri, mai neobişnuită este combinaţia tipic scoţiană (?!) de votcă cu zmeură, o băutură îndrăgită mai ales de fete puse pe petreceri (partying), de care toată ţara asta (şi nici lumea largă, de unde sunt atrase ca muştele la… către UK) nu duce lipsă.

Încă şi mai ciudată pare altă băutură, care, în esenţă, este o amestecătură de ingrediente, vândută ca băutură de sine stătătoare.

Această Atholl Brose se face din combinaţia a 20 de măsuri egale din: un soi de zeamă de ovăz (7 părţi), whisky (7 părţi), smântână (5 părţi) şi miere (o parte). Sincer, n-am avut ocazia să gust aşa ceva (dar aş face-o cu o ocazie viitoare :-), dar mi se pare interesantă povestea cu care este livrată.

De altfel, orice mănânci şi bei în Scoţia, în orice pub intri sau pe orice stradă calci, nu se poate să nu dai de câte o istorioară.

Poate nici nu-i aşa de grozav ceea ce guşti, însă povestea sporeşte savoarea sau cel puţin te păcăleşte să dai banii pentru a gusta chestia respectivă.

Ei bine, se zice că băutura aceasta a fost inventată accidental, pe la 1745, când un anume Duke of Atholl a vrut să stârpească un cuib de rebeli din Scottish Highlands.

În loc să-i înseteze otrăvindu-le fântâna preferată, unde veneau să-şi potolească setea, isteţul lord s-a gândit cum să-i facă să vină cât mai des la locul respectiv.

Otrăvirea (soluţia clasică în războaiele de gherilă) i-ar fi îndepărtat pe rebeli, dar ducele a ştiut cum să-i atragă în capcană, turnând butoaie de whisky şi miere în fântână… Cică licoarea născută atunci în fântână ar semăna cu cea care astăzi aminteşte de acea întâmplare.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Chestii d-astea, numai la britanici (12) [Things like these, only at the Brits]

Poate deloc întâmplător, tocmai pe meleaguri bretone mi-am amintit că neapărat trebuie să mai semnalez încă ceva tipic britanic. Nu cred că există oraş în UK care să nu aibă măcar un pub cu numele de Waterloo, dacă nu chiar o stradă întreagă...

....însă chiar că este întâmplător că, pentru o a treia postare consecutivă, pomenesc de Glasgow (un oraş minunat despre care voi mai avea multe de scris), unde am surprins imaginea de mai sus. Apoi, desigur că nu puteam să nu găsesc şi în Edinburgh*** un local similar pe care să-l fotografiez.

Se pare că britanicii nu ratează nicio ocazie de a le reaminti francezilor de celebra înfrângere finală a lui Napoleon Bonaparte. De pildă, Margaret Thatcher, care l-a primit cândva pe François Mitterand într-o sală cu un imens tablou al bătăliei din nefasta zi de 18 iunie 1815.

Nu ştiu cât ţine aceasta de aroganţa britanică, dar am observat că, atunci când se iveşte ocazia în discuţii prieteneşti, nici americanii nu se dau înapoi de la a-i lua peste picior pe britanici, stră-stră-stră... nepoţii celor daţi afară din Lumea Nouă între 1775-1783. Cât despre un scoţian, probabil că nu trec 24 de ore din viaţa lui în care să nu găsească o bârfă sau glumiţă ori numai să strâmbe din nas faţă de ceva legat de englezi.

Vreme de peste un deceniu, dacă plecai din Paris cu Eurostarul către Londra, coborai în... Gara Waterloo. Nu că n-ar fi o gară frumoasă şi aceea, dar din noiembrie 2007, Eurostarul ajunge, în ceea ce a fost numită “catedrala gărilor” – St. Pancras International.

Cu siguranţă, motive pragmatice or fi stat la baza deciziei, pe care am fi naivi să o luăm drept încă un semn de Entente Cordiale. Multe furtuni vor mai tulbura Canalul până ca cele două state vecine şi prietene să fie pe aceeaşi lungime de undă. Sunt curios de cum va fi în 2015, la aniversarea a 200 de ani de la bătălie, însă şi dacă ţara unde se vor ţine festivităţile se va mai numi Belgia.

*** NOTĂ: Oraşul din lume unde – cel puţin la momentul la care adaug observaţia aceasta (13.03.2009) – probabil că mă simt cel mai acasă dintre toate marile oraşe ale lumii în care m-a binecuvântat Dumnezeu să ajung.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]