La muncă în UK (9) [Working in the UK]

Unde-s joburile cel mai prost plătite din UK, acolo se aude limba engleză cu accent din România sau din Bulgaria… constată tocmai BBC (în română: aici şi aici).

Plătiţi sub salariul mediu pe oră, deşi trag din greu în activităţi care nu necesită calificare specială (de regulă la curăţenie), umiliţi şi imediat dispensabili, dacă au ceva de comentat.

Prin lege, au statutul pompos de angajaţi pe cont propriu (self-employed). În practică, sunt nişte sclavi lipsiţi de orice drept pe care li l-ar conferi legislaţia muncii.

Aceasta este soarta a mii de români şi de bulgari din UK. Cu câteva luni înainte să intrăm în Anul european al cetăţenilor, ei se află între cei mai de jos dintre cetăţenii UE.

Comisarul european Viviane Reding se arată mult mai ocupată cu proptirea lui Traian Băsescu în funcţie decât îi pasă de aducerea la acelaşi nivel a drepturilor pentru toţi cetăţenii europeni. 

Pe mine unul, recunosc, m-a cam păcălit să cred că se va bate pe bune pentru ca cetăţenia europeană să devină o realitate, nu doar un concept găunos.

Negreşit, or exista şi excepţii fericite, respectiv poveşti de succes (aici, aici, aici) între imigranţii români ajunşi în UK.

Totuşi, mulţi nu au altă şansă decât de a schimba mizeria ‘made in Romania’ cu una ‘made in UK’…

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

[EN] Hail to competing sites / [RO] Salutări siteurilor concurente (16)

[EN] Honest and well-written confessions about living and working in the UK can be read on this blog. [RO] Mărturisiri sincere şi bine scrise despre traiul şi munca în UK pot fi citite pe acest blog.

[EN] Some views are similar to mine, some may differ (here + here), anyway, I fully recommend reading them. [RO] Unele opinii sunt similare alor mele, unele pot diferi (aici + aici), oricum, recomand pe deplin citirea lor.

[EN] This Romanian woman has been living in Northampton (East Midlands, England) for less than a year [RO] Această româncă locuieşte în Northampton (East Midlands, Anglia) de mai puţin de un an.

[EN] She has a keen sense of observation, plus the courage and determination that every emigrant (albeit temporary) needs. [RO]Are un ascuţit simţ al observaţiei, plus curajul şi hotărârea necesare oricărui emigrant (deşi temporar).

[EN] There could be only one little reason of discontent – although the author is perfectly bilingual, the blog is 99% written in Romanian :-( [RO] Ar putea fi doar un mic motiv de nemulţumire – deşi autoarea e perfect bilingvă, blogul e 99% scris în română.

[EN] I wish that some Britons could see themselves in the mirror of this blog, as they can sometimes see themselves in mine or in this one! :-) [RO] Aş vrea ca unii britanici să se vadă în oglinda acestui blog, precum se pot vedea într-al meu sau în acesta! :-)

[For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to/Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

Urme româneşti pe cuprinsul UK (9) [Romanian traces throughout the UK]

Pentru cine s-o întreba unde s-au dus (probabil unele dintre cele mai bune) cadre medicale ale României, astfel încât au ajuns românii cu bani să se trateze prin Austria, iar cei săraci să lase orice speranţe la intrarea într-un spital, poate că le-am găsit un posibil răspuns.

Măcar o parte dintre ei se află în UK, unde au şi o foarte activă asociaţie de profil – Societatea Medicală Română din UK (SMRUK).

Organizaţia le permite să schimbe impresii, sfaturi, experienţe sau chiar şi glume între ei şi serveşte drept ‘oglindă a României în UK’ – cu ce are mai bun acestă ţară; altfel, o prezenţă destul de tristă în presa lumii.

Flămândă de medici şi asistenţi medicali, Marea Britanie a ştiut să le ofere un loc de muncă recompensat, măcar financiar, pe seama pregătirii şi a importanţei sociale a activităţii lor. În privinţa altor recunoaşteri, probabil că le este greu precum şi altor imigranţi.

Nu doar că trebuie să cunoască limba engleză la un nivel foarte bun, cum am crede că trebuie să ştie doar specialiştii în ştiinţe umaniste, dar a reuşi ca medic sau asistent medical în UK prespune multe alte provocări.

Iar la a le face faţă, o avea micul ei rol şi “şcoala românească de medicină”, însă nu cred că unul atât de hotărâtor precum s-ar crede în România.

“Nu toată lumea are disponibilitatea reală de a o lua de la capăt, de la ZERO. Pot crede că o au, dar descoperă mai târziu ca nu e aşa şi …nu e bine”, scrie un tânăr medic român din UK pe siteul SMRUK.

Întreaga mărturie merită citită, pentru a ne face o imagine despre ce înseamnă a fi ‘cadru medical din România, la muncă în UK’, însă mă voi opri la un fragment care mi s-a părut relevant.

“Când am început să lucrez, am avut un mare complex legat de educaţia primită în România, de originea mea, şi-am întâlnit alţii care simt la fel ca mine.

În acelaşi timp, am întâlnit persoane care sunt foarte mândre de experienţa lor, de ceea ce au realizat în ţară şi care vin cu expectanţe financiare/sociale nerealiste”.

Aici, aş vrea să atrag atenţia oricăror ‘purişti/puritani’ ai limbii române că nu este cazul ca cineva să se simtă ofensat de cum este înlocuit cuvântul românesc ‘aşteptări’ cu ‘expectanţe’ (un evident barbarism).

Mulţi dintre noi chiar şi în România fiind, brutalizăm limba română, darămite de am trăi între străini. Apoi, într-o ţară de limbă engleză, fenomenul îmi pare de mai mică amploare decât ce se petrece cu limba românilor (fie ei ‘intelectuali’) din Italia.

În fine, să continui citatul: “După ce m-am mai liniştit am ajuns să apreciez trecutul meu, să văd mai clar care sunt calităţile şi neajunsurile educaţiei primite şi ale ţării din care provin.

Cred acum ca declinul valorilor, superficialitatea, lipsa de persistenţă în act sunt la fel de întâlnite în Occident şi că nu trebuie să astepţi ajutorul nimănui, ca să te scoată din vreo dificultate, pentru că de fapt toată lumea este prinsă în fel de fel de dificultăţi.

Românii sunt cel puţin la fel de capabili ca şi restul lumii, dar mult-mult prea divizaţi”– sună aceeeaşi tristă concluzie auzită sau citită de atâtea şi atâtea ori.

Aceasta în privinţa românilor. Privitor la societatea britanică reiese încă o dată o trăsătură pozitivă, meritocraţia – (deşi pusă la îndoială; vezi aici sau aici) – demnă de a primi eticheta de ‘bun exemplu britanic’ pe acest blog.

Ceea ce nu înseamnă că drumul imigrantului este mai uşor într-o astfel de societate.

“Încrederea fiecărui pacient trebuie câştigată. Încrederea colegilor/superiorilor trebuie câştigată”, mai spune medicul român, ceea ce nu ar trebui să fie un secret pentru nimeni.

Însă vine şi avertismentul: “Toate se câştigă greu şi se pierd uşor. Accentul nu ajută. Cunoştintele solide sunt bune, umorul şi talentul de a comunica sunt esenţiale”.

Plus speranţa că, spre deosebire de România, sacrificile pe care le presupune o carieră medicală merită asumate: “Şi nu e loc pentru impostură”.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

La muncă în UK (8) [Working in the UK]

Acum un pic mai mult de un an, am încercat să fac o mică cercetare la care să primesc răspunsuri la întrebarea “cam cât câştigă un român din UK?”, ţară unde (încă) mulţi (români dar nu numai ei) s-ar stabili.

Prin vreo 25-30 de e-mailuri, trimise unor români care muncesc în UK sau având legături strânse cu această ţară, credeam că oi putea aduna câteva exemple de: salariul X… pentru ocupaţia Y… din localitatea Z.

Evident, nu ceream nimănui să-şi asume declaraţii de tribunal, de genul “acesta este salariul meu”, ci să-mi ofere simple exemple, despre care nu aş fi putut pretinde că au relevanţă statistică, însă ar fi putut stârni discuţii interesante.

Cu o singură excepţie, a unei amabile cunoştinţe online de la Manchester, care mi-a dat detalii exacte despre venituri şi cheltuieli, plus ‘cost of living’, demersul meu s-a dovedit un eşec. Pe care nu-l pot reproşa nimănui altcuiva decât mie însumi...

Trebuia să mă fi gândit mai mult, după reguli de marketing, că dacă la 25-30 de solicitări n-am primit decât un răspuns, mi-ar fi trebuit 250-300 de e-mailuri în urma cărora să am măcar zece exemple de pus pe blog.

Probabil că este destul de inconfortabil să vorbeşti despre bani, fie şi la nivel de exemple despre cât ştii că ar câştiga unul sau altul. Ori că lucrezi în City of London, ori că faci cleaning pe undeva în aşteptarea unor vremuri mai bune, probabil că banii rămân un subiect privat.

Prin urmare, deşi curiozitatea bloggeristică nu s-a diminuat, nu pot decât să mă mulţumesc cu un răspuns de tip ‘blah-blah’ sintetizat într-un articol din Ziarul Financiar, acum vreun an, din răspunsurile venite din partea unor firme de resurse umane.

Iată un exemplu: “românii care lucrează pe poziţii de middle si top management în instituţiile financiare din centrul financiar londonez câştigă între 75.000 - 150.000 de euro anual”. Aşa o fi? Şi câţi or fi?

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Witty bits from what I learned in the UK (10) [Vorbe de duh din ce am învăţat în UK]

One of the most surprising things that ‘struck’ me in the UK was to witness how many French people live there. Every 15-20 minutes I could hear people speak French on the busy streets of London.

I liked that because, everywhere the Lord may bless me to go, I try my best to practice also my French, which needs considerably more improvement than my English ...and let this not be understood as a claim that I would speak + write faultless English.

Of course, I was expecting to hear people speaking Polish around me, other Eastern-European languages, as well as Arabic or Hindi/Urdu, Punjabi, Bengali, Sinhala – no that I could tell the difference between these :-) – but not so much French as I did hear!

Then, I would learn that if all the French people living in London were gathered in one city, it would be among the first most populous 12 urban centres of France. There are at least as many (if not even more!) French people living in London than in Le Havre or Reims (a ranking by population of France’s cities – here).

According to a NYTimes article from 2008, there are 180,000 French residents in London, not mere tourists as I imagined or like the one I talked to on Oxford Street. And – possibly to my friend’s dismay :-) – I must state that most of these French people seemed to enjoy being in the UK.

They were economic immigrants who – unlike the Huguenots some hundred years ago, fleeing Catholic persecution in France – came to the UK for one main reason: to be able to work more, therefore earn more!

I guess they were the ones to whom Nicolas Sarkozy promised the chance to work more, which the French system didn’t allow… and his reforms of the working hours are still far from being accomplished two years after he took office.

Two of these French people working in a French-style bakery, and in a 4-star hotel restaurant can be seen in these pictures, which I took during their working hours. They had both arrived to Brighton, by no means because of the French Protestant Church there, but for better paid jobs.

At least from what polite answers they could give in a few minutes of chatting with a curious blogger like I am – and some people know that I do like to chat with strangers, and I especially liked it with the purpose of blogging about the UK, and exchanging views about this country with fellow foreigners :-) –, they gave me the impression of being quite happy with their decision to work in the UK.

None had clear plans about how much they would stay in this country, but they said that working in the UK helps them save some money, Brighton offers a fascinating multicultural experience (unlike many dull provincial cities in their home country), and the girl also gave me a secondary reason for being in the UK.

It’s a reason that many Britons – who generally speak no foreign language, while some foreign students end up speaking a more comprehensible & grammatically correct language than the average Brit – could take into consideration. Well, this French girl said to me that she took a job here in order to improve her English!

I hope I’m not offending anyone, but I find it hard to imagine a Brit going to Greece, Spain, Portugal, let alone France… in order to learn that country’s language :-( With the exception of my atypical British friend, it’s harder and harder to see a British youngster going abroad these days for anything else than booze, promiscuous sex, wild partying…

[For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to/Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

La muncă în UK (7) [Working in the UK]

Atunci când îi mai apucă, pe unii britanici (de regulă studenţi), câte o criză de vinovăţie pentru consumismul din jur şi efectele sale devastatoare asupra proprie ţări şi a lumii întregii, un exemplu devenit deja clasic este cel al copiilor care lucrează ca nişte sclavi pentru a realiza haine fiţoase, precum acelea înşirate în magazinele de pe Oxford Street.

Desigur, îşi zic britanicii de bun-simţ, imaginea copiilor-sclavi, demnă de o Mare Britanie din vremea lui Charles Dickens, nu poate surprinde acum decât undeva departe – cu precădere în foste colonii ca India, Bangladesh, Pakistan, Sri Lanka etc.

Însă tare mă tem că, cine vrea cu adevărat, poate vedea că sclavia (sau, mă rog, semisclavia) există încă şi pe teritoriul UK, deşi s-a abolit 1833.

Şi nu mă refer aici la prostituţia din UK, ci la sclavii de pe plantaţii – români şi bulgari, care au drept de muncă pentru aceste ocupaţii istovitoare, deloc palpitante (munca este repetitivă) şi supuse capriciilor vremii britanice, că doar nu prea sunt pub-uri pe ogoare, unde să te adaposteşti...

Multe dintre fructele scumpe (o colegă din Croaţia constata că raportul ar fi cam acesta: preţul pentru o bucată în UK = un kil în ţara ei!) şi nicidecum atât de gustoase (pe cât de arătoase!) sunt culese de sclavi din România şi Bulgaria.

Atraşi cu promisiunea unui salariu de £ 200 pe săptămână (oricum derizoriu), adesea, ei nu încasează nici măcar jumătate din sumă în urma a tot soiul de comisioane şi cheltuieli cu întreţinerea barăcilor în care locuiesc ca în lagăre.

Nici n-ar trebui să fie de mirare, că doar naziştii doar au perfecţionat, dar nu au inventat lagărul de concentrare – idee preluată de la ceea ce făceau britanicii în vremea războiului cu burii din 1899-1902.

Pe siteurile oficiale (vezi aici şi aici) toate sunt bune şi frumoase pentru muncitorii agricoli, doriţi în UK strict pentru perioada recoltei, dar care sunt amăgiţi că măcar îşi pun un ban deoparte. Condiţiile de lagăr nici nu lasă posibilităţi de distracţie, unde banii să fie cheltuiţi aiurea, astfel că, până la urmă, patronii le fac un bine, nu-i aşa?

Chiar şi când sunt plătiţi cu jumătate din salariul minim din UK (cel mult £ 3, în loc de £ 5.73 pe oră), chiar şi când ajung să muncească mai puţine ore decât li s-a promis, chiar şi după ce veniturile le sunt jumulite de diferite comisioane şi necesitatea de a-şi plăti avionul înapoi, poate că – dar strict din punct de vedere financiar! – toate umilinţele rentează.

Dar oare să fie aceste jalnice condiţii de muncă din agricultură un soi de vaccinare a muncitorilor agricoli români şi bulgari (fără dreptul de a ocupa alte locuri de muncă în UK), ca nu cumva să îndrăznească să se îndrepte către alte slujbe în această ţară, unde de bine, de rău, condiţiile de lucru sunt cel puţin decente?

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Witty bits from what I learned in the UK (8) [Vorbe de duh din ce am învăţat în UK]

Apart from interesting things learned as a Chevening Fellow, I guess anyone can imagine that, every now and then, it was impossibe to avoid the ‘collision’ with some ‘blah-blah-blah concepts’ that contemporary political wooden language uses. During one of our study day-trips (I don’t know how to describe them better) to London, such a term was employability.

It could be defined as “the means by which individuals can cope with changing employment conditions, organisations can maintain their ability to adapt and succeed and the nation can enhance its competitiveness” – classical EU (it’s not a term coined by the New Labour!) nonsense, isn’t it?

To put it as sinthetically as I can, it’s all about helping personal development of people, so that they could have better chances on the labour market. I think it’s complete rubbish, as everything is focused almost exclusively on turning people into more efficient pieces of machinery, and becoming robotic enough not to suffer when they are fired or maybe even when they are being exploited.

So much focus on career, efficiency, success, on life-long learning, on proving something, on earning much, and spending twice as much if possible, so that banks could thrive on enslaving people through credit cards!

And all for what? Just for this meaningless ‘here and now,’ for the earthly paradise, which the prosperous British Welfare State (and the EU as a whole) are promising us!

Were the hundred thousands of people flocking to the UK from all over the world to get a job there somehow more employable than their local counterparts? Did the British Government actually do anything to improve the chances of people on the labour market? I rather doubt it…

It was just the booming economy that attracted people, and now – as the real estate and financial bubble deflates – it’s the ugly economic perspective in this country that is slowly driving immigrants away from the UK…

[For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to/Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

La muncă în UK (6) [Working in the UK]

Voioase feţe păreau să mai aibă muncitorii aceştia şi n-au fost singurii muncitori (sau angajaţi/slujbaşi de orice fel, la o privire generală) care să-mi pară destul de mulţumiţi prin UK, dar vorba aceea din Harap-Alb “Râzi tu râzi tu, Harap-Alb [imigrantule, veneticule, musafirule mai mult sau mai puţin poftit pe aici], dar parcă nu e râsul tău…”

Când scoteai un euro jumate la o liră sterlină aproape la orice casă de schimb sau bancă, din orice ţară UE, iar locuri de muncă se găseau destule, cum să nu stai mereu cu zâmbetul pe buze?

Nu trebuia să iei cursuri de European Political Economy cum am urmat eu în UK, ca să pricepi că nu degeaba dădeau buzna oameni din toată lumea la muncă aici – o viaţă scumpă, într-adevăr, dar în puţine alte locuri (Norvegia, poate) ai fi putut pune atâţia bani deoparte, dacă scopul tău neapărat nu era să te faci britanic, ci să economiseşti.

Acum, nu ştiu câţi dintre imigranţii care odinioară se năpusteau către UK îşi mai ţin acelaşi zâmbet pe buze (văd că şi unii se cară deja, iar cei care mai stau, nu slujbe aşteaptă, ci ajutoare sociale). Degeaba a mai crescut salariul minim un picuţ, de la £ 5.52 la £ 5.73, căci lira nu mai are putere şi multe preţuri au crescut înfiorător ori urmează să crească în 2009…

Oricât de lacom sau pretenţios ai fi, la prăvălii de cartier şi supermarketuri găseşti destule lucruri ieftine şi gustoase (nu garantez că şi sănătoase!) să mânânci în ţara aceasta. Oriunde şi oricând în afara restaurantelor clasice (d-alea cu ospătari şi feţe de masă :-), am găsit ce să manânc la preţuri convenabile în UK!

Apoi, hainele, electronicele şi alte bunuri de larg consum, iarăşi s-au ieftinit în ciuda crizei economice, pe măsură ce marile magazine – dintre care multe au falimentat – au făcut reduceri (sales/clearances) fabuloase…

Însă facturile la utilităţi (apă, curent, gaze, încălzire), abonamentele (la mobil, internet, cablu, mijloace de transport, parcare), asigurările (obligatorii ori ba), vacanţele peste graniţă (cândva veritabile chilipiruri pentru aproape orice salariat plătit în pounds) au ajuns să fie, luate la un loc (că poate nu fiecare dintre acestea s-au scumpit), din ce în ce mai împovărător de scumpe în UK.

Dacă mai ai şi contribuţii de dat (la un fond de pensii sau pensie alimentară – dat fiind numărul uriaş de britanici divorţaţi!), dacă mai ai şi chirii, ipoteci sau taxe de studii de plătit, dacă trebuie să achiţi vreo amendă în UK sau – Doamne fereşte! – cine-ştie-ce servicii medicale…

Deja, de la o lună la alta, paradisul consumismului (ce era şi încă mai pare a fi Marea Britanie) se transformă de-a dreptul în iad… un iad din care de-abia aştepţi să vină un izbăvitor... salvator... mântuitor care să te scoată...

Doar că eliberatorul aşteptat este un fel de lider politic (cum aşteptau şi iudeii din vremea lui Hristos – oricine să fie, dar mai bun ca Gordon Brown, nu?), plin de farmec (ca Barack Obama), atotşitutor (un fel de Big Brother, nu?) şi atotputernic cum se va pretinde viitorul Antihrist...

Din nefericire, nici nu se poate să fie altcumva sau altcineva, câtă vreme tot mai mulţi oameni de pe aceste meleaguri nu-L vor nicidecum pe Iisus Hristos, Care devine ‘interzis’ în această ţară seculară, după ce că este mai mereu negat sau batjocorit!

Să nu se tulbure vreunii mai slabi de îngeri de imaginea mea apocaliptică, să mai zic şi că un zâmbet aproximativ ar mai putea păstra cei care lucrează în anumite sectoare, unde, oricât le-ar fi de rău britanicilor, n-o să se înjosească ei să muncească (curăţarea străzilor, munci agricole etc).

În alte domenii (asistenţă medicală, asistenţă pentru vârstnici, instalatori, profesori etc) – nu-s destui britanici calificaţi, aşadar iarăşi ar fi motiv de zâmbet pentru imigranţi.

Totuşi, în cele mai dese cazuri, cu cât ai o calificare mai bună, cu cât este mai probabil să te fi stabilit deja în UK, aşadar nu strângi bani pentru repatriere, ci trebuie să-ţi plăteşti facturile – pe toate sau pe o mare parte din cele de mai sus. Ei bine, aşa cum le-am enumerat, acestea te rup în UK…

În fine, în paradisul terestru reprezentat pentru mulţi de City-ul londonez, bănuiesc că o fi devenit puţin mai greu să găseşti o slujbă. Supercalificaţi, individualişti, eficienţi la uciderea competitorilor ca nişte feline, dependenţi de muncă (workoholici de-a dreptul) precum sunt dependenţi şi de alcool şi promiscuitate sau orice distracţie…

Oare unde s-or duce toţi aceşti oameni care reprezentau, până nu demult, idealul unei societăţi absorbite de hedonism? Este limpede că vremurile bune au cam apus în City of London...

Oare ce va fi cu toţi corporatiştii aceştia care trăgeau după ei creşterea economică a UK, în caz că or rămâne şomeri? Că doar nu s-or sinucide cu toţii?

Sigur îmi pare numai faptul că nici nu vor da buzna să concureze la locurile de muncă pentru care se bat polonezii, lituanienii, ruşii sau puzderia de imigranţi africani şi asiatici din UK...

Nu ştiu nimic sigur (deşi am câteva persoane avizate în minte), dar poate că, aruncând această postare online, cineva tot s-o găsi să ne aducă lămuriri – să întărească, să ajusteze ori să desfiinţeze afirmaţiile mele.

Dacă blogul acesta ar mai fi în vremurile lui bune (dar de mine depinde să-l resucitez cumva, nu-i aşa?!) sunt sigur că ar fi destui cititori care să aducă informaţii în plus sau contraziceri la ce am scris – de va voi Domnul, s-or mai găsi câţiva şi acum!

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

La muncă în UK (5) [Working in the UK]

Poate că ultima oară când am scris pe această temă am lăsat impresia că sunt o vulpe din aceea ce nu ajunge la struguri şi am ceva cu aceşti corporate people.

Deşi nu am de ce să-i invidiez (căci, bieţii de ei, mulţi sunt ca nişte roboţi fără suflet de luni până vineri şi beţi ca nişte porci de vineri până duminică), revin şi din altă perspectivă.

De pildă, nu pot să nu admit că întreaga economie britanică prosperă*** de pe urma serviciilor financiare.

Nu, nu ţine de aroganţa britanică (ci este realitatea crudă pentru orgoliul oricărei mari naţiuni europene!), a recunoaşte faptul că şi Bundesbank şi Banque de France şi European Central Bank au nevoie de serviciile City-ului fără de care ar fi efectiv handicapate în a accede la marile jocuri financiare mondiale.

În plus – dacă acum 15-20 de ani, City-ul era încă o relicvă a spiritului antreprenorial de secol 19 şi nu ajungeai broker de bursă sau asigurări, bancher ori expert contabil decât dacă veneai dintr-o familie de atare tradiţie burgheză – acum oricine, din orice ţară a lumii, poate căpăta un job aici.

Sunt peste 500 bănci în City şi Docklands plus multe alte instituţii financiare (companii de asigurări, consultanţă, contabilitate, fonduri de investiţii, intermedieri în afaceri de miliarde euro etc), încât mi-e greu să cred că cine este într-adevăr bun în domeniu nu ar putea reuşi să-şi găsească de lucru dacă este priceput în domeniu, fie şi fără să fi absolvit o facultate de profil în UK.

Iar asta exclusiv pe baza meritelor sale, căci UK este percepută a fi o ţară coruptă doar în proporţie de 14 la sută. Aşadar, aş oferi sfatul nepatriotic ca nimeni să nu-şi mai piardă vremea în sistemul bancar românesc, dacă poate veni la Londra.

Desigur că, pe lângă a suporta mersul cu metroul, se mai cere ceva – să mai laşi la o parte din metehnele multor români convinşi că fără pile nu se poate. Ba se poate!

Din umilul meu contact cu lumea asta (doar am studiat European Political Economy la SEI şi am avut zeci de întâlniri cu responsabili din departamentele din subordinea premierului Gordon Brown, din Foreign Office, HM Treasury, think-tanks, the City of London, Scottish Gov, universităţi din Anglia şi Scoţia etc) am constatat că, oricâte cusururi s-ar putea găsi acestei ţări, în linii mari, este într-adevăr o meritocraţie.

O avea bube şi sistemul acesta (vezi critici vizavi de varianta americană aici, aici şi aici), dar, în orice caz, pare mai bun decât ce am avut în România şi înainte, şi după 1989.

Apoi, dintre toate simpaticele studente cu care am vorbit pe aici (că rareori intru eu în vorbă cu cineva de parte bărbătească, doar dacă-i musai :-), niciuna nu părea descurajată de sistemul deja clasicizat în UK de accedere într-o profesie (prin găsirea, uneori cu 6-12 luni înainte de absolvire, a un stagiu de practică la o firmă renumită; cu depus răbdător multe CV-uri; cu dat interviuri şi concursuri).

Câţi dintre studenţii din România ar putea să-mi de aceeaşi impresie, câţi poartă în ei convingerea că sistemul funcţionează?!

Şi la profesori, şi la studenţi am observat o anumită convingere plină de relaxare că, odată ce ai terminat o facultate în UK, automat ai devenit parte a unei elite, că efortul tău intelectual îşi va găsi răsplata cuvenită, mai devreme sau mai târziu.

Mă rog, City-ul poate ţine de mai devreme, căci este locul unde poţi fi propulsat mai rapid de la statutul de student amărât la cel de expert financiar, fie el şi junior.

Pur şi simplu, în UK nu am văzut atotprezenţa contramodelului şmenarului, bişniţarului, şmecherului de orice fel, al manelistului, al baronului local şi al beizadelelor sale etc, care să îţi vâre mereu degetul în ochi cu opulenţa şi nesimţirea lor.

Şi să te facă să nu uiţi vreo clipă că ei o să fie mereu peste tine, deşi tu nu vrei defel să fii ca ei, ci doar să fii lăsat a fi tu însuţi şi să-ţi fie respectată munca. Aşa ceva nu vezi în UK decât în presa bulevardieră, însă nu am resimţit apăsarea contraexemplelor menţionate la tot pasul, precum în România.

De aceea, pentru oamenii care nu-L au ca măsură a tuturor lucrurilor pe Hristos (încât să nu pună atâta la inimă strâmbătatea lumii ăsteia şi toate lucrurile acestea trecătoare), UK pare o ţară mai normală decât România, iar readaptarea la atmosfera dâmboviţeană poate fi o experienţă greu de îndurat, poate precum sevrajul celor care vor să se lase de heroină.

Pe ceilalţi am să încerc, prin umilele mele păreri de pe acest blog, să-i încredinţez că, practic, o viaţă creştinească poţi avea şi muncind în UK, şi muncind în România. Pentru că acasă poate fi oriunde te poartă El, mai ales dacă ţii în suflet nădejdea că ACASA adevărată nu este nicăieri pe lumea asta...

*** NOTĂ: Ehei, ce repede a schimbat lucrurile criza financiară, dar ceea ce scriam era perfect valabil la momentul redactării acestei postări...

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

The UK, in the eyes of an Afghan taxi driver [UK, în ochii unui şofer de taxi afgan]

In order to balance a bit my disproportionately favourable views of the UK, I guess I should report the opinion of a man from Afghanistan who simply wouldn’t like to live in this country for good.

For the time being, as an engineering student and part time taxi driver, he finds the UK a great place to be, he praises the overall openness and tolerance of the Brits towards foreigners, but he wouldn’t hang around too much here after he graduates.

“This is no country where to have a family,” he says, complaining (as the British media) about the huge number of divorces, and the general individualistic attitudes of the people here, that brings about promiscuity, and thus the distintegration of the traditional family model.

And I bet he wasn’t refering exclusively to the Brits, but to any people (from any corner of the world) drawn to the mirage of UK capitalism, who lose sight of what’s most valuable in life, in order to be part of this economic success story.

I assume that he could find a wife within the Afghan expat community, however, he wants to raise a family in his own country. No, he didn’t seem insane to me for not being afraid or fed-up with the war in his native country, “because there have been wars ever since I was born”.

“As for poverty?,” I asked. He doesn’t fear it either, and would only work for about a year in the UK, but not to save money as I assumed. He wants to gain professional experience that would help him in Afghanistan.

Apart form the people here being “too materialistic”, neither he likes the British food, which he finds much better in the barren Aghanistan, “because everything you eat there is from someone’s garden, not from supermarkets”. I happen to have nothing against the food; I admit that it’s tastier on the Continent, but I can eat whatever I find here.

As for the people in the UK, in spite of the fact that I observe the same things as this Afghan guy, I don’t find them neither more secular than Romanians I work and live among in Romania, nor do I think this is unchangeable.

My dear Orthodox brothers met here prove to me that the Kingdom of God is indeed within our hearts, and that all men can change, anyone can be saved, whilst our Lord Jesus Christ can be found anywhere.

Nevertheless, this student – in his early twenties I presume, speaking perfect English, and with a very neat appearance, contrary to whatever prejudice about the Afghans, we, the civilised ones (?!) might have – really shames me, along with other fellow countrymen who often find ourselves complaining about “tough times” in Romania.

Here’s a man coming from a severely impoverished Muslim country, who has what I would call a healthy outlook on life. Unlike him, I’m hearing about Romanians planning to leave Italy and Spain to come here in the UK, in order to gain more.

But let us all (I include myself), think a bit from this man’s perspective – is there really much to gain, and at what cost, since a man from Afghanistan believes there’s nothing worth leaving his country?

[Pentru toate postările de pe acest blog mergi la/For all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

La muncă în UK (4) [Working in the UK]

Unele dintre cele mai râvnite slujbe din UK şi lumea întreagă se află într-un singur punctuleţ (a se vedea aici cât de mic este :-) de numai 2.6 km pătraţi, cunoscut drept The City of London, o entitate independentă de cele 32 de unităţi administrative (boroughs) care compun regiunea Londra Mare (Greater London).

Primul lucru care i-ar face să strâmbe din nas pe mulţi fiţoşi corporatişti de la Bucureşti este faptul că nu poţi ajunge aici decât cu metroul, ba poate după ce ai făcut şi naveta cu trenul. Aceasta se întâmplă pentru că, oricât de bine ai câştiga – între £ 70,000 şi £ 100,000 pe an, ca slujbaş obişnuit în serviciile financiare (nu vorbesc de salariile din top management) – tot nu îţi permiţi să plăteşti £ 8 pe zi pentru a-ţi aduce automobilul în Londra.

Iată cum arată înăuntru un asemenea loc de muncă, expus privirilor trecătorilor şi aparatelor de fotografiat. Desigur că nu aduce cu austerele clădiri de birouri descrise de Dickens, Caragiale sau Kafka, însă unuia mai poet de felul său cum sunt eu, tot mi se pare un mediu de muncă alienant.

Pare a fi altfel sub neon decât sub lampa cu gaz, la laptop decât lângă călimară şi sugativă, dar oare este cu mult mai bine?! Mai că-ţi vine să te urci pe pereţi, ceea ce este imposibil – fie că nu există pereţi, fie că sunt de rigips şi rişti să te prăvăleşti peste şefu' şi amanta lui. N-o fi tocmai clasic Dickensian peisajul, (măcar aparent) o fi mai bine aici decât în vremea lui Oliver Twist, însă dezumanizarea prin muncă tot la fel îmi pare.

Poate nici nu este de mirare că mulţi dintre aceşti corporate people tot aşa beau de sting precum studenţii, iar pub-ul este biserica lor. Nu-s eu în stare să ţin cuiva prelegeri despre cum să-şi trăiască viaţa!

Constat însă că omul secular al secolului al 21-lea, deşi spune că Dumnezeu nu există sau îşi recunoaşte făţiş autoidolatria (“eu sunt dumnezeu”), oricât se luptă împotriva propriei religiozităţi, nu poate să şi-o stârpească. Doar că L-a înlocuit pe Dumnezeul Cel Viu cu tot felul de surogate: banii, succesul, faima, sexul, alcoolul, ambiţiile profesionale, distracţia, ştiinţa, propria gândire etc…

Probabil că iarăşi se vor scandaliza vreunii de tonul meu moralizator, dar să lucrezi toată ziua cu cifre, să înmulţeşti banii altora, în timp ce pe ai tăi îi vei cheltui la fel de repede cum vin (Londra este un oraş scump, iar obrazul subţire cu cheltuială se ţine, nu?) nu mi se pare deloc o perspectivă fericită.

De pe urma a tot ceea ce muncesc aceşti 700,000 de sclavi fericiţi corporatişti din Londra, probabil că un număr de cel puţin o mie de ori mai mic (lorzi, şeici, moguli, magnaţi, nababi, oligarhi – a se lua termenii la propriu sau la figurat, nu contează!) îşi permit să stea cu burta la soare şi să cheltuiască într-un weekend chiar şi salariul pe un an al unui bun specialist în probleme financiare.

Ei bine, n-are decât să se scandalizeze cine şi cât va pofti de viziunea mea asupra acestor invidiaţi corporate people, cel puţin până la un episod următor. Căci neapărat trebuie să povestesc puţin şi despre ce importanţă are acest City în economia UK şi a UE şi despre părerea mea fundamental favorabilă unei economii libere*** şi cât mai liberalizate.

Mai ales că nu găsesc nimic intrinsec acestui sistem economic care să fie incompatibil cu cine chiar ar dori să trăiască potrivit voii lui Dumnezeu. În niciun caz nu pune piedici mai mari ca dictatura comunistă ori ca Imperiul Roman din primele veacuri creştine. Ar fi o palidă scuză pentru nevrednicia noastră să credem aşa ceva.

Relele fundamentale nu aparţin sistemului economic, ci mândriei omeneşti, care s-a manifestat ea şi în Rai (care era în sine un sistem perfect), darămite în paradisurile terestre pe care le promit şi comuniştii, şi capitaliştii!

*** NOTĂ: La care subscriu încă, inclusiv după ivirea crizei financiare (nicidecum din senin!), căci abuzarea de liberalism îmi pare a fi fost premeditată, încât băncile, apoi întreaga economie, să intre în mâinile viitorului guvern global antihristic de mâine-poimâine.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Femeile în UK (6) [Women in the UK]

Una dintre realităţile despre femeile din UK pe care am descoperit-o este aceea că foarte multe dintre ele au un serviciu de la vârste fragede. Iar aceasta le aseamănă mai degrabă cu americancele decât cu alte tinere din Europa.

În Scandinavia, statul-dumnezeu (welfare state – şi nu e de mirare că ponderea ateilor este uriaşă în acele ţări, adesea privite ca etalon de bunăstare!) le permite tinerelor să călătorească, să schimbe job după job, să studieze în străinătate fără grija unui împrumut pentru studii (student loan), adică să tot experimenteze (şi bune şi rele) până după 30 de ani.

Ce să mai zic de mulţi din tineri din ţările cu virtuţi şi metehne de origine latină ca România sau din Estul fost-comunist al Europei, unde nu cred că exclusiv dificultăţile economice întârzie destul de mult desprinderea tinerilor de casa părintească?! Iar eu aş fi primul leneş de arătat cu degetul în acest sens!

Cea din primul plan al fotografiei (14 ani) lucrează ca chelneriţă, iar cea de-a doua (15 ani) urmează cursuri să devină bucătăreasă şi face ceva bănuţi din asta. Nu păreau să se încadreze în clişeul de fată din Essex (Essex girl) – prototipul personajul din bancurile cu blonde sau expresie prin care britanicii denumesc fetele de la pagina 3 (în al lor The Sun – alte pagini în tabloidele noastre, dar nu merită să dau linkuri).

Nu ştiu dacă – provenind dintr-o localitate de numai 28,000 locuitori, tocmai din Essex – vreuna dintre ele va ajunge la facultate. Dar câteva studente cu care am vorbit (şi mai frumoase, şi mai urâţele, şi care au acceptat să fie pozate, şi care nu :-) mi-au spus că muncesc din adolescenţă.

Desigur că n-o fi plin de fete harnice, căci văd prin UK inclusiv tinere care cerşesc mărunţiş, probabil pentru o bere sau ţigară, nu de foame. În plus, mi se pare demnă de luat în considerare şi teoria (formulată de o româncă care citeşte acest blog :-) potrivit căreia faptul că părinţii îşi iau mâna de pe copii destul de devreme face ca, la bătrâneţea primilor, şi odraslele să îşi ia mâna de pe ei.

Aşadar, spre deosebire de beneficiile învăţării cu munca de la vârste fragede într-o societate patriarhală/rurală, acelaşi fenomen într-o societate capitalistă/urbană te face mai individualist şi erodează legăturile dintre generaţii. Interesantă teorie, demnă de un studiu serios, nu de simple păreri aruncate în blogosferă.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

La muncă în UK (3) [Working in the UK]

Înainte de a începe împărtăşirea impresiilor din Scoţia, cred că sunt dator cu nişte explicaţii despre această bizară activitate publicitară. Nicăieri prin lume – dacă va fi oare Scoţia al 13-lea stat independent vizitat de mine, respectiv al 28-lea membru al UE, iată un subiect demn de multe postări! – nu am mai văzut aşa ceva.

Dar, în centrul comercial al Londrei (Oxford Street, Bond Street, Regent Street, Piccadilly Circus, Hanover Square – ca să dau câteva repere), adesea dai peste oameni care nu fac altceva decât să ţină panouri publicitare. De regulă, se face reclamă unor magazine, localuri ori servicii cosmetice, dar iată că se care anunţă inclusiv reduceri la bilete de teatru.

“Păi este cea mai uşoară muncă din lume, să nu faci nimic toată ziua”, s-ar grăbi unii să spună. Este prea uşor să emiţi astfel de verdicte, înainte de a te fi pus în pielea celui care are într-adevăr nevoie de banii respectivi. Mie mi se pare degradant să stai toată ziua în marea de oameni care vin din toate părţile, să nu poţi să te mişti dintr-un perimetru dat, să înduri frigul şi înghiontirile involuntare ale trecătorilor.

Nu mai zic să te chinuie gândul că tu trebuie să stai o oră ca o statuie pentru banii pe care mulţi din jurul tău îi cheltuie în câteva secunde. De pildă, pentru un sandviş vegetarian şi un suc natural de portocale am dat vreo £ 5 – şi de asta nu recomand nimănui să intre, nici măcar aşa o dată în viaţă, într-un Starbucks din Londra!

Din vorbele unui nigerian agăţat de un astfel de panou pentru McDonalds am aflat că nu ţine de vreo strategie a reţelei de fast-food, ci de soluţia la care apelează fiecare şef de unitate, în încercarea disperată de a atrage cât mai mulţi clienţi într-o zonă unde mai sunt alte 2-3 restaurante McDonalds, plus puzderie de alte localuri.

Iar diferenţa de chirie (dintre un stabiliment cu ieşire la stradă sau unul plasat pe o străduţă lăturalnică ce dă în vreuna din cele de mai sus) probabil că se numără în suficiente sute de pounds, încât să fie rentabil să plăteşti un asemenea panou publicitar însufleţit.

Totuşi, nigerianul era mulţumit că poate pune un ban deoparte pentru a-şi deschide o afacere acasă. El scotea £ 6 pe oră, pentru numai şase ore pe zi, muncind doar de luni până vineri, dar cred că era cât se poate de sincer când spunea că vrea acasă, unde speră să se întoarcă în cel mult doi ani.

Şi probabil munceşte legal, altfel de ce ar fi fost aşa vesel să se lase tras în poză?! Pentru orice eventualitate, că niciodată nu poţi şti ce şi cum în ţara asta a lui Big Brother, mai bine să nu dau poza cu faţa lui.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

La muncă în UK (2) [Working in the UK]

Admiţând că individul din Uzbekistan pe care nu l-am putut poza decât din spate mi-a spus adevărul, înseamnă că munceşte la negru şi, cel mai probabil, este imigrant ilegal. Să stai nouă ore pe zi cu panoul acela publicitar în braţe, în inima Londrei, şi să încasezi doar £ 40 pentru treaba asta, înseamnă că iei mai puţin de salariul minim pe economie.

El ar fi trebuit să încaseze 9 x £ 5.52, aşadar un total de £ 49.68 pe zi! Unii ar putea spune că "nu e mare lucru, £ 10 acolo în minus". Dar numai când ai facturi (bills) de plătit în UK îţi poţi da seama dacă este mult sau puţin.

Apoi - iarăşi dacă mi-a spus adevărul, căci să îi fi părut prea neîncrezător în ce-mi spunea poate nici nu mai vorbea cu mine! - el zice că munceşte şi duminicile pentru banii ăştia, deşi s-ar cuveni să încaseze mai mult. Asemenea lui sunt destul de mulţi cei care desfăşoară această bizară activitate publicitară pe arterele comerciale din Londra.

Mai multe detalii despre această muncă primitivă, nu istovitoare, dar umilitoare – demnă de un roman de-al lui Charles Dickens – am să aduc săptămâna viitoare, când, cu voia Domnului, am să revin din Scoţia.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Femeile în UK (5) [Women in the UK]

Desigur că motivele pentru care oamenii aşteaptă răbdători la cozi ar trebui să ţină de bun simţ, educaţie şi smerenia fără de care niciodată nu vei vedea lumea cu ochi sănătoşi, aşa cum i-a dorit Creatorul nostru să fie.

Dar încă un motiv pentru care ai sta cuminte la rând într-un fast food, ba chiar ai vrea să nu se mai termine coada, ar putea fi zâmbetul unei poloneze precum cea din imagine.

Eu comandasem deja la altcineva (la fel de amabilă, dar nu la fel de frumoasă :-) şi nu am putut să-i răspund decât “Să-ţi fac o poză” la întrebarea “Ce pot să vă ofer”? pe care o adresa ca o roboţică tuturor clienţilor. Aceeaşi voce, acelaşi zâmbet, egal adresat tuturor.

“Simplă deformaţie profesională”, ar zice răutăcioşii. Dar mi-e mi-a plăcut că fata asta părea să nu obosească niciodată a zâmbi şi nu pot decât să-i doresc să fie aşa şi în viaţa privată.

Iarăşi, n-aş putea generaliza că toate imigrantele de pe Continent (despre care aud că alcătuiesc cam 25 la sută din angajatele din Londra!) dau aceeaşi impresie de mulţumire la slujbă.

Dar multe poloneze, lituanience, cehoaice, slovace, rusoaice, franţuzoaice (românce încă n-am întâlnit) cel puţin aşa par.

Asta e cheia capitalismului anglo-saxon – impresia asta de omul potrivit la locul potrivit – pe care am constatat-o de multe ori şi în America şi pe care adesea nu o găsesc la Bucureşti. Poate acolo sunt mult mai frumoase şi mai elegant îmbrăcate vânzătoarele decât cele de pe aici, dar sunt atât de reci, sictirite şi repezite, încât adesea nu-ţi vine să intri în vorbă cu ele.

Habar n-am de ce pe aici se zâmbeşte mai mult, că sunt şi note de plată (bills) şi probleme destule. Cum de se poate ca, într-o slujbă oarecare, să se zâmbească atâta, iar în România, oameni din atâtea poziţii mai înalte decât a lucra la un fast food să fie atât de gretoşi?

Nu exclud nicidecum motivaţiile financiare, ba încă n-am scris nimic despre faţa neagră a capitalismului, despre cei care, probabil (că doar puţini mi-ar spune-o direct şi prefer să nu îi întreb), muncesc ilegal.

Evident că problema banilor este esenţială, dar nu şi suficientă pentru a explica prezenţa/absenţa zâmbetelor.

Cu toate metehnele lui, există un nu-ştiu-ce al capitalismului adevărat care atrage zâmbetul la locul de muncă. Oi fi încă prea prost şi prea puţine am văzut din lumea asta, ca să pot şti precis despre ce este vorba.

Însă un lucru mi-e clar – există şi cu totul altceva, în afara banilor (dumnezeul lumii contemporane) care luminează faţa cu un zâmbet şi aduce aparenţa de mulţumire la locul de muncă.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

La muncă în UK (1) [Working in the UK]

"Este bine să lucrezi pentru englezi, dar nu împreună cu englezi". Asta e o primă lecţie predată azi, gratuit, de un român cu şapte ani de vechime în UK, dintre care primii petrecuţi ca illegal immigrant.

În prima situaţie, un patron britanic e un om curtenitor, care nu ţipă la tine, nu te umileşte, ba poate te şi invită la un ceai, fie şi numai de frica legii.

Deşi te poate da afară mai uşor decât unul din Franţa, oricând poate fi reclamat dacă te-a nedreptăţit cu ceva. Şi cică pe aici se ţine cont de reclamaţii...

În cea de-a doua ipostază, colegul de muncă britanic poate fi un minunat amic la o bere, dar la serviciu e un individualist, leneş chiar, iar de nu – ultraspecializat pe bucăţica lui: n-ar ridica de pe jos nicio bucăţică de sârmă dacă nu intră în "fişa postului" său.

Salariul minim pe oră = £ 5.52 (aşa zice, oficial, şi HM Revenue & Customs), iar un salariu decent, dar nu grozav = £ 1,200 pe lună, adică 4 x £ 400 pe săptămână - câştigat la o firmă de curăţenie.
.
Totuşi, suma e frumuşică, câtă vreme un alt român (muncitor constructor) regreta că nu o mai câştigă momentan, ci trebuie să se mulţumească numai cu vreo £ 250 pe săptămână.

Un apartament cu două camere, ocupat de două persoane, înghite cam £ 800/lună pentru chirie şi utilităţi. Cu £ 300 pe lună poţi mânca bine, îmi spune o studentă.

În genere, chiar dacă UK e o ţară scumpă, în sezonul de reduceri poţi lua şi cu £ 20 o pereche de încălţăminte, vândută iniţial cu £ 70. Dar despre preţurile în faţa cărora te ia cu ameţeli dacă ţii morţiş să transfromi lirele în lei – cu altă ocazie, să mă mai dezmeticesc şi eu :-)

*** NOTĂ: În prezent, salariul minim pe oră în UK, pentru adult de minimum 22 de ani, este £ 5.73, fiind ajustat pentru ultima oară în octombrie 2008.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]