Ortodoxia în East Sussex (8) [Orthodoxy in East Sussex]

În vremea când mergeam eu în biserica lor (ianuarie – martie 2008), grecii (mulţi ciprioţi) din Brighton strângeau bani pentru un iconostas nou. Aproape după fiecare Sfântă Liturghie era reînnoit acest apel către donatori.

Probabil, mai-marii comunităţii ajunseseră la concluzia că, în locul iconostasului de provizorat (de după preluarea fostului lăcaş anglican, în 1985 – imaginile 2-3 ) s-ar cuveni unul permanent, care să reflecte tradiţia ortodoxă.

Până la urmă, în noiembrie 2008, iconostasul cel nou era gata. Eu n-am mai apucat să-l văd împodobit, dar mărturia fotografică (imaginile 4-6) despre cum arăta o am de la o româncă ce mi-a mai oferit nişte imagini superbe pentru blog.

Nu l-am văzut, nici că o să-l mai văd cândva. Era Ziua Americii – zi cu ghinion ar zice grecii, o naţiune destul de antiamericană?! – a anului 2010, că cineva a pus foc bisericii (prima imagine).

Pe la 14:45 au sosit pompierii şi au stins incendiul, cu nu mai puţin de şase autospeciale. Nimeni nu a fost rănit, dar interiorul bisericii, cu statut de monument istoric potrivit normelor în vigoare în UK, s-a făcut scrum.

Focul nu a cruţat iconostasul mult-visat de comunitate (o imagine grăitoare pe un blog al unei parohii catolice din Brighton şi încă una mai mică), nici o sală care era folosită drept şcoală de limba greacă pentru copii.

Relatările găsite online (aici, aici, aici, aici şi aici) vorbesc de “pagube de mii de lire”, însă sunt şi pierderi nemăsurabile, căci nu ştiu de şi-or mai putea face grecii un iconostas precum cel ars.

Nu ştiu ce s-o mai fi ales de indiciul primit de Sussex Police că, între 14:20 şi 14:35, un Renault Scenic albastru a fost zărit în apropierea bisercii. Or fi prins pe cineva?

.

Poate că am mai aruncat aluzii de-a lungul acestui serial sau prin comentarii, însă nu am scris şi nu voi scrie vreodată în detaliu despre dezbinările şi intrigile întâlnite în parohia greacă din Brighton. Nu se cuvine unui bineprimit oaspete.

Ar fi cam acelaşi tip de rele obiceiuri – părute drept grijulii faţă de cele sfinte, dar neduhovniceşti – care macină Biserica Ortodoxă peste tot în lume. Aş zice doar “să stăm cu frică, să luăm aminte!”

.

Nu o dată, Preasfânta Treime ne dă semne să nu ne îngrijim prea mult de cele exterioare – poate frumoase şi bune, dar nu esenţiale pentru mântuire; cele care se pot face cenuşă într-o clipită, de parcă n-au fost vreodată.

De la vlădică la opincă, prea des uităm de cele nepieritoare la care ne cheamă Hristos, pe care niciun foc nu ni le-ar lua. Şi ne irosim viaţa istovindu-ne pentru celelalte, trecătoarele.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Urme româneşti pe cuprinsul UK (6) [Romanian traces throughout the UK]

Când vii dintr-o ţară de unde foarte mulţi din aceeaşi generaţie şi mai tineri vor să plece, (iar celor mai în vârstă le pare rău că nu au făcut-o) şi te ciocneşti de nenumărate exemple de British civility, inevitabil de bântuie ispita: “de ce m-aş mai întoarce în România?”

Dacă faci greşeala să te expui excesiv viziunii ziarelor britanice asupra ţării tale, cu greu eviţi astfel de gânduri. Poate că nici eu n-am scăpat, dar nici nu pot să mă plâng că am îndurat vreun un chin excesiv.

Mai multe lucruri m-au ajutat să trec peste dorul de a rămâne departe de ţară, dar poate că a contribuit într-o măsură şi faptul că am văzut aceste ‘urme de România’ în bisericile ortodoxe din Brighton şi Edinburgh unde am fost.

Imaginile sunt doar un simbol al nebişnuitului sentiment de a vedea oameni care te invidează că vii din România – pentru că este o ţară ortodoxă, adică exact pentru comoara nepreţuită pe care cei mai mulţi dintre cei care vor să fugă de aici nu au cunoscut-o niciodată.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Ortodoxia în East Sussex (7) [Orthodoxy in East Sussex]

Nu ştiu cum o fi fost anul acesta, însă iată cum s-a desfăşurat – în câteva poze pe care le-am ‘refotografiat’, nici măcar scanat, aşadar scuzaţi calitatea! – procesiunea de la Botezul Domnului din Brighton, în urmă cu doi ani.

N-am participat eu însumi, ci îi mulţumesc pentru fotografii amicului meu căruia i-am dedicat un serial pe blog – între puţinii de la care (dar mai sunt: vezi aici sau aici) am avut acordul expres să scriu despre ei şi să le public imaginea.

Mult mi-am dorit să se ivească ocazia când să pot valorifica aceste imagini într-o postare şi o fac acum, dând mulţumire lui Dumnezeu...

...pentru m-am numărat şi eu o vreme între ortodocşii (nici ei feriţi de ispitele dezbinărilor şi ale secularizării – a nu se crede că îi idealizez cumva!) din Brighton – unul dintre cele mai improbabile locuri din lume unde să caute cineva Adevărul.

În istoria lui, oraşul acesta a fost mai degrabă un loc unde, ieşind la chiolhanuri şi orgii, respectabilii lorzi sau burghezi din Londra încercau cumva să se ascundă de ochii lumii. Măcar să salveze aparenţele, că de Dumnezeu tot nu se puteau ascunde.

Chiar lângă Brighton Pier – un loc nu neapărat al pierzaniei, ci o anticameră a ei, unde domneşte dumnezeul distracţiei – preotul şi enoriaşii s-au dus să sfinţească apele mării, prin puterea rugăciunilor şi a unei cruci, simbol al Crucii lui Hristos.

Să fi fost ca la vreo 60-70 de oameni, majoritatea ciprioţi, greci şi câţiva englezi (după cum arată steagurile purtate) şi studenţi din ţări ortodoxe.

Ba chiar îl recunosc în poze (dar n-o să i-l indic lui Big Brother :-) şi un român de peste Prut, un imigrant (ilegal?!) care câştigă de ani buni pâinea sa şi a celor de acasă pe tărâm britanic.

N-a fost niciun tânăr zdravăn să se arunce în apă după cruce. Şi, probabil, nici n-ar fi fost prea adecvat, dacă ţinem seama de trista reputaţie de ‘capitală a pidosnicilor’ pe care o are Brighton-ul.

Însă nu prea îmi vine a crede că, oricât de neperturbabili sunt britanicii, n-or fi fost curioşi de cele ce se petreceau chiar în zona cea mai animată a falezei.
.

Oare să fi fost la fel de impasibilii cum mi-au părut a fi tinerii din Edinburgh în Duminica Ortodoxiei din 2009?!

Într-o duminică a fost şi Boboteaza anului 2008, o zi când cel puţin de zece ori mai mulţi oameni decât credincioşii care vin la biserica ortodoxă din Brighton se duc pe Pier şi în împrejurimi pentru a se închina zeului distracţie.

Oare o fi remarcat măcar vreunul dintre spectatorii neparticipanţi (presupunând că un credincios nu e un simplu spectator!) cât de mult s-a apropiat porumbelul alb căruia i s-a dat drumul de cruce, tocmai când era aruncată în valuri?!
.

Oare ce se vede în prima şi a cincea imagine să fi fost doar o întâmplare? Porumbelul folosit de comunitatea (în majoritate greacă) de la biserică să fi fost dresat? Nu prea îmi vine a crede.
.
Oare dincolo de ştiri legate de bulucul de la Bobotează mai are răgaz cineva să priceapă ce vrea să ne spună Preasfânta Treime, cum ne cheamă, cu smerenia şi delicateţea unui porumbel, la viaţa cea adevărată?!

Cred că deja i-am obosit pe mulţi – dintre cei care or intra pe acest blog din politeţe (că mă cunosc şi dau curs unei invitaţii de-a mea) sau care ajung aici întâmplător, dornici de ştiri despre lume şi viaţă – cu referirile mele la credinţă.

Li s-o fi părând Adevărul ceva neimportant, o piedică în calea unei vieţi în esenţă lipsite de sens, dar părută a fi palpitantă. Şi ce dacă? Cui nu i-o conveni ceva, treacă-mă la spam!
.

Ştiind că toate ale Crucii lui Hristos le sunt nebunie celor care îşi irosesc viaţa, voi continua să scriu... până va îngădui Dumnezeu, până ce voi isprăvi povestioarele având ca fundal viaţa în UK şi împărtăşirea măcar a câtorva sute din mii de fotografii.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Ortodoxia în East Sussex (6) [Orthodoxy in East Sussex]

O mare sărbătoare precum cea de astăzi – Naşterea Maicii Domnului – mi-a prilejuit să-mi amintesc că, între multele lucruri nepreţuite care le lipsesc britanicilor din East Sussex şi de pretudindeni, poate cel mai dureros este lipsa Preasfintei Născătoare…

…din clădirile încă numite ‘biserici’ de către protestanţi, din orice spaţiu public, dar şi din tot mai multe… inimi. Pe alocuri, au mai auzit tinerii de ‘povestea lui Iisus’ (alături de poveştile cu Santa Claus, Peter Pan, Harry Potter etc), dar despre prin cine şi cum anume a intrat El în lume nu pare să mai intereseze pe cineva.

Dacă n-ar fi fost această icoană (click aici pentru imaginea mărită) de deasupra altarului din Biserica grecească din Brighton, plus întreg iconostasul, cu greu ai fi deosebit eleganta încăpere anglicană de orice altă sală de dezbateri. Şi nu oarecari dezbateri, ci parcă din acelea politice.

Cum poate sfinţi chipul Maicii Domnului şi al oricărei icoane orice incintă, fie ea cocioabă sau peşteră! Poate, după păcatele sau dispoziţia sufletească a fiecăruia dintr-un moment, Chipul lui Hristos (mai ales în ipostaza de Pantocrator) te acuză şi te arde cumva, dar Fecioara cu Pruncul te cheamă întotdeauna… Acasă.

“Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine,” ne-a spus Hristos, dar nici nu poate ajunge cineva cu adevărat la El, fără să se apropie de Mama Lui. Fără ea, mântuirea ar fi un oarecare concept, iar Hristos doar un personaj de basm, nu deopotrivă Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Omului.

Este încă destulă bunătate şi bunăvoinţă la oamenii (mulţi – admirabili; toţi – demni de iubire!) din UK... Există încercări de a înfăpui binele, poate chiar de a-L afla pe Dumnezeu… Ori măcar tentative de îndreptare a firii lucrurilor, schimonosite de hedonism, individualism şi consumism tot mai există…

Dar, fără Hristos – şters aproape total din discursul public din UK, nici măcar păstrat fie şi stors de semnificaţii prin supraexpunere, cum se face prin ‘brandul Jesus’ în America – toate intenţiile de mai bine nu vor rămâne decât dintr-acelea care pavează drumul spre iad.

Un Iisus Hristos fără Maica Sa nu există. Aşadar, nici un altar precum cel din a treia imagine (din capela Castelului din Edinburgh), lipsit de o icoană a Preasfintei Născătoare, nu este un altar de biserică, ci o tejghea oarecare.

Aceasta e cancerul sufletesc de care suferă britanicii şi toţi occidentalii. Odată ce altarul lor n-a mai fost altar (de la Marea Schismă), eterodocşii şi fiii lor nereligioşi caută mântuirea – şi-or căuta-o până ‘le-o va da’ Antihrist! – la tot felul de instanţe politice... tejghele, tribune, mese (mai rotunde ori colţuroase) la care se aşază mai-marii vremurilor “în care nu este mântuire.”

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

What I want this blog to be about [Despre ce vreau să fie blogul acesta]

Over half a year ago, this blog was primarily meant (and, as long as the Lord wants, it will remain so) to describe how life in the UK is, through the eyes of an an unworthy son of the Romanian Orthodox Church, who had been given the chance to spend some time in the UK as a Chevening Fellow.

Everything – from cars and traffic, beautiful landscapes, girls with cute smiles, shopping and prices, strange things to be aware of, good and bad examples, to the horror of secularism, and the oases of Orthodox spirituality – was and still remains an issue worth writing about. How long I will be able to keep writing here or when I could come back to the UK – these are aspects of little importance for now.

This MunteanUK is a pretty weird passion of mine, written both as a regular travel blog, and as some kind of unofficial journalistic project. Beyond this descriptive character of my blog, there’s something else that began to matter more and more to me.

Little by little, taking British realities as a pretext, and without setting out any ‘propagandistic’ goal, I began to use this blog for bearing witness to what I’ve become, to the Truth I believe in, and Whom (because He is a Person – Jesus Christ– , not a concept, an ideal, a universal law, a principle, an impersonal force or power etc!) I want to follow, without preaching anything to anyone.

I couldn’t tell which is the actual purpose of stubbornly keeping this blog, apart from the Utopian dream of earning a living as a blogger :-), something that will probably never happen, as long as I’m writing about so many unpopular things (our souls, God, the meaninglessness of life how most of my contemporaries know it, responsibility over our destiny, sins, tough questions like the one in the picture which illustrates this post, and so forth).

I’m trying my best to earn, in spite of my sinfulness and worthlessness, an Orthodox outlook on each and every aspect of life (more about this – here), and what I experienced in the UK offers a tremendous opportunity for reflection.

I AM HAPPY, therefore I don’t need to preach anything to anyone. Only unhappy people need to prove something to others or justify their beliefs, only unsecure people keep accusing me that, by simply stating my absolute belief (which makes me seem so intolerant, so uncomfortable to the relativist world we live in!) I am ‘restraining their freedom.’ I doubt this is really the case.

Everybody gives away their freedom by their own free choice. Faith, love, salvation, happiness, a meaningful or meaningless life, a good day or a bad day – are all a matter of free choice. Life is what anyone choses to make of it, and so is – exclusively during our short life span! – our Maker Himself.

Our choices are obvious, as He has let Himself entirely in our hands throughout our lives, to do what ever we want to Him: 1) to crucify Him all over again, to banish Him from our every thought and our hearts that were designed to long for Him or 2) to love Him, to call Him, and let ourselves taken care of.

The right answer is entirely up to each of us, but what we answer is irrelevant to His unquestionable existence. The answer counts for each of us, and yes – call me intolerant all of you politically correct humanists! – our eternal fate depends on this answer. This is no conversion by threat (as I am not trying to convince anyone of anything!), this is the truth!

Far be it from me the thought that I am doing everything right, that I am behaving perfecly humbly and patiently, and that I don’t have countless things to take the blame for! But I will always affirm that, no matter what is wrong with me as a sinful human being, no matter how many and how bad my mistakes would be, the truth of what I believe in is beyond any doubt!

What I claim here is not just something personal convincing me of the truth of what I believe in after having experienced The Lord firsthand!), but millions of Saints who prove the same things, along with countless people (that I keep meeting) who have turned away from their religiously indifferent (and meaningless!) lives to the happiness of being with Christ.

I myself could go to hell, I am not claiming that ‘I’m already saved’, nor sinless, but it’s just sheer hypocrisy of anyone to use as a scapegoat any of my real or imaginary faults to stay away from the Lord. It’s simply their own choice, which I’m not imposing on any free human being.

Anyone can ask the secular people I’m living among or those that I am gladly working with, and see that, in spite of being relatively weird (as any Orthodox is looked down upon), I’m always trying not to preach anything to anyone. I just want to do things my way (that is His way – a path walked upon by millions of His followers), and let others do things their ways.

I simply don’t want to have anything to do with more and more of these other ways; I don’t have the time or energy for just hanging around, killing my time or having fun. I am taking everything seriously, and this makes me happy.

In the meantime, how many of you, those who simply don’t want to believe (as there is no ‘I can’t’ in matters of faith!) could you say that you are at least partially happy?! You may be feeling good every now and then, but those experiences can’t have anything to do with true happiness...

How many of those whose main purpose in life is a hedonistic one (to ‘enjoy themselves’) are really happy, as long as I so often find the ‘life sucks’ attitude on their blogs or though their personal lamentations? I bet most of them have grown tired of the predictability, and shallowness of their lives.

Undoubtedly, life without God sucks, but so many people would prefer any false explanation for why their lives are so miserable rather than this only true one!

My feelings towards these people embracing other ways have not changed (on the contrary, living in Christ has opened my heart more to love everybody as they are), yet I am honestly living too much of a full life to be able to offer any time to their ways.

“Oh, what a boring life (mine) that would be,” many skeptics would decree, hidden between a cloud of cigarette smoke or sipping from a beer bottle, just after having lamented about their being fed-up with their own robotic lives. Sorry to disagree with you all ‘living’ like this – I actually live my life to the fullest, precisely after getting to know Who is He that brought me to life, and I AM REALLY HAPPY.

This is the real happiness that I can only wish to anyone. But it’s the kind of happiness that anyone can take for themselves, by their free choice. If they want to. If they don’t want to, it’s not as though I (who am happy to be with Him, irrespective of darker or brighter times I am going through) or the Lord would lose anything.

I’m not planning my life further away than the next 20 minutes (although this is due to change soon :-), I am not making lists of ‘people to see,’ neither of ‘people not to see.’ I’m just taking everything as it comes, and it’s great to do so, since my life honestly keeps being an action movie.

I don't need films to get away, I don't need games to play, I don’t need any kind of drugs to sedate myself, I don’t need anything from outside of myself, in order to feel good with myself, as long as I know Him, Who can fulfill every wish.

I don’t want to be anywhere else than where He leads me to, and He did take me to some wondeful places (see a list of them here), thus anyplace is alright for me, as He is omnipresent. Therefore, this is my blog: a testimony that I give about the way God has changed my life (for quite some time now), using the UK realities as a background.

What does this have to to with the UK? Well, in the secular UK, these changes in my inner self became even more profound, and my choices have become crystal clear: first and foremost I chose to be with our Lord Jesus Christ (Who can only be experienced through living by His words; other than that, He remains unapproachable by the reason and logic of a proud secular mind!).

I will never be ‘the same old myself again’ (if anyone misses me, since I... don’t miss myself :-), and I don’t miss any ‘good old times’. All I want is never to be without Him. Whatever actually happens with my life, may His will be done!

And the great advantage of being happy with Him is knowing that His wish (even when manifested under the form of an apparently absurd event occuring in our lives) is for my own good.

I was sure of this even in the most dreadful experiences I’ve been put through, whilst I can only feel sorry (but never despise them!) for those who live without Him: even when they (imagine that) have it all, by just not giving credit to Him, by just refusing to admit His existence, they are making themselves unhappy by their own choice.

[For all the posts on this blog go to/Pentru toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

Ortodoxia în East Sussex (5) [Orthodoxy in East Sussex]

Chiar dacă în această Săptămână Mare nu ar trebui să ne stea capul la hrana cea stricăcioasă, poate că ar fi o ocazie nimerită să arăt măcar câte ceva din specialităţile de post greceşti pe care a dat Domnul să le gust în Brighton. Ceea ce mi-a plăcut la aceste pâinişoare cu măsline nu a fost neapărat gustul (cu nimic extraordinar), ci că sunt făcute exact, ca să uiţi de foame.

Mânânci două şi sorbi o cană de ceai (eventual cu lapte, fie şi de soia – am constatat ca într-atât sunt de contaminaţi de obiceiul de a bea englezeşte această licoare ortodocşii de prin UK) şi, măcar vreme de câteva ore, nu te mai gândeşti la cele ale stomacului.

Pe de altă parte, sarailiile sunt, ca pretutindeni, delicioase, fie că sunt făcute de greci ori turci, la patiserie sau în bucătăria unei gospodine iscusite sau... de mine însumi (atât cât ma pricep, cu foi de cumpărat :-)

Poate că ingredientele or fi de post, dar parcă produsul în care se combină este prea gustos şi aţâtător pentru simţuri, încât să fie cu adevărat o mâncare de post...

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Alcoolul ăsta, prietenul cel mai bun al britanicului? (4) [This alcohol, a Brit’s best friend ?]

Oricât se plâng mulţi localnici că alcoolul consumat în exces a devenit o problemă în UK (doar câteva dintre nenumăratele instituţii care luptă contra acestei grave plăgi sociale aici, aici, aici, aici, aici sau aici), eu nu prea văd cum, într-o ţară atât de liberă ca aceasta, va cuteza vreun Guvern al Majestăţii Sale să taie răul de la radăcină.

La momentul când, poate, s-ar impune restricţii la vânzarea de alcool prin campusuri, probabil că va ieşi cu răzmeriţe. “Bine, bine, măi Big Brother, am acceptat să ne filmezi peste tot, am acceptat să ne scoţi cu ţigările în frig, am acceptat să ne măreşti taxele la universităţi, dar de ce să ne iei băutura de la îndemână?” – cam aşa ar zice studenţii.

Apoi, deşi se pare că interzicerea aprinderii ţigărilor în localuri a avut rezultate reale în scăderea incidenţei unor afecţiuni (eliminând efectele fumatului pasiv), specialiştii au îndoieli asupra unui efect similar în privinţa alcoolului, căci fiecare îşi trece alcoolul prin gura, esofagul, stomacul, ficatul şi intestinele proprii.

Dar să nu privim lucrurile din această perspectivă îngustă! Mai puţini tineri beţi ar putea reduce numărul de violatori şi de victime ale violurilor, de adolescente gravide, de avorturi, de accidente de circulaţie, de încăierări etc.

Numai că nu ştiu în ce măsură restricţiile la vânzare ar avea vreun succes în această direcţie. Susţin ferm că excesul de alcool este dăunător, dar nu sunt nicidecum un prohibiţionist.

Când aproape că numai pe chinezoiacele şi indiencele din campus nu le vezi cumpărând alcool, în vreme ce aproape toate britanicele de vârsta lor cumpără, mă tem că deja s-a ajuns la aşa un grad de dependenţă (în sensul de obişnuinţă socială, nu că toate ar fi alcoolice în sens patologic), încât orice restricţie ar fi atât de absurdă pentru ele.

Să le restricţionezi alcoolul ar fi pentru multe britanice ca şi cum s-ar da vreo lege care să le interzică ceaiul, cafeaua, mersul la coafor şi la shopping, anticoncepţionalele sau avorturile.

Şi chiar ar fi aburd să se interzică sinuciderea prin alcool, dar să fie legală asasinarea celor fără de apărare, consideraţi nefiinţe numai pentru că nu au încă glăscior să strige!

Acest fac ce vreau absolut (cu toate camerele lui Big Brother, parcă britanicii sunt mai liberi decât americanii, pe bune!) i-a adus pe locuitorii din UK la un înalt grad de civilizaţie, dar acum începe să li se înfunde.

Până când legătura cu creştinismul a locuitorilor din ţara aceasta mai subzista, exista un sănătos discernământ între bine şi rău, de genul “Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu mă voi lăsa biruit de ceva”, cum spune Sf. Apostol Pavel.

Dar mă tem că, încetul cu încetul, încă în deplină libertate, tot mai mulţi britanici se lasă biruiţi de alcool. Departe de mine gândul de a judeca pe cineva aflat în robia vreunei dependenţe! Căci aşa cum insist că pruncul nenăscut este OM şi are dreptul să se nască, cum aş putea să nu recunosc că oricine se află schimonosit de vreo patimă tot OM este şi poate să se schimbe în bine, să renască în viaţa cea adevărată?

Ceea ce nu înţeleg nici britanicii, nici toată civilizaţia asta seculară a Europei, nici mulţi din cei ce ne pretindem ortodocşi este că puterea zdrobitoare a unor patimi precum cele generate de alcool sau de exacerbarea impulsurilor sexuale nu poate fi biruită oricum, prin soluţii ştiinţifice.

Nici cu pastile, nici cu injecţii, nici cu purtarea de grijă a unui Big Brother, nici cu interdicţii legale, nici cu strategii educaţionale şi nici cu simplele bune intenţii ale aşa-ziselor biserici (Anglicană?! Scoţiană?! Catolică?! Metodistă?!) nu se pot birui patimile, ci numai prin harul lui Hristos.

Şi încă nici acolo, în Biserica Ortodoxă, nu se găseşte să-L cumperi ca la supermarket... că doar destui români, ruşi sau alţi fraţi ortodocşi care beau de sting, nu-i aşa?

Aceasta se întâmplă pentru că nu se poate să ne folosim de Fiul lui Dumnezeu ca de un medicament oarecare, pentru a ne vindeca de o patimă ori alta, dar fără să ne lăsăm cu totul în mâinile Sale şi să vedem cum poate El schimba totul în noi.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Ortodoxia în East Sussex (3) [Orthodoxy in East Sussex]

Aproape în fiecare duminică, după Sfânta Liturghie, o parte din enoriaşele de la biserica grecească din Brighton nu uită să îi ceară preotului să sfinţească coliva spre pomenirea celor dragi adormiţi.

Şi cum putea păcătosul de mine să găsească un motiv de a intra în vorbă tocmai cu aceea dintre minunatele noastre gazde din consiliul parohial, care negreşit că a fost frumoasă la vremea ei (complet atipică pentru conaţionalele sale!), decât să o întreb cum se face coliva?

Ingredientul principal este grâul, care se lasă la înmuiat peste noapte, apoi se fierbe, încât boabele se umflă după cum se poate vedea, dar nu până să plesnească. Apoi se scurge cât mai bine.

La fel se fierb şi se scurg migdalele şi seminţele de susan, care se amestecă apoi cu stafide (unele dintre cele mai moi şi mai parfumate gustate de mine vreodată) şi cu seminţe de rodie - picăturile acelea rubinii.

Fără zahăr, ciocolată, bombonele sau alte decoraţiuni, coliva asta grecească nu are nicidecum aspectul şi gustul unui desert cum iese pe la noi, dar o porţie precum cea din imagine este o excelentă mâncare de post. Nu este o delicatesă, dar poate potoli foamea.

Altfel, din vorbă în vorbă, duminica trecută, mi s-a mai confirmat două teorii. Prima este aceea că foarte mulţi greci ciprioţi sunt mai ataşaţi de fosta putere colonială, Marea Britanie, decât de Grecia. Pe câţi i-am tot întrebat, inclusiv cu alte ocazii, niciunul nu mi-a zis că are la inimă Elada mai mult decât UK.

Nu ştiu dacă aşa or simţi cetăţenii Republicii Moldova când ajung la Moscova, dar probabil că nu este nimic nefiresc ca un grec cipriot să simtă aşa când pune piciorul în Londra.

În capitala UK, grecii au nu mai puţin de 25 de biserici, după cum le-am numărat într-un anuar editat de asociaţia pan-ortodoxă a credincioşilor din UK, The Orthodox Fellowship of St. John the Baptist. Iar aceasta îi exclude pe preoţii şi ierarhii greci care ţin de Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol. Uimitor cum, de mii de ani, pe oriunde s-ar aşeza grecii ăştia, reuşesc uşor să se simtă ca acasă!

Aproape 500,000 de greci ciprioţi locuiesc în UK, ceea ce înseamnă foarte aproape de numărul celor din insulă (778,000), după ultimele date ale Guvernului lor. O a doua teorie se referă la o tristă confirmare - anume că procentajul de ortodocşi practicanţi nu pare să fie mai mare sau mai mic decât în România.

La vreo 3,000 de ortodocşi greci câţi ar exista prin East Sussex, numai vreo 300 au legătură cu biserica lor din Brighton. Poate or veni la mari sărbători, însă din ce mi s-a părut mie, într-o duminică obişnuită, nu vin mai mult de vreo 120 oameni, din care un sfert sunt britanici, imigranţi şi studenţi ortodocşi de alte naţionalităţi (dintre care până la 10-12 români).

Aşadar, secularizarea o fi doar mai accelerată în rândul anglicanilor sau al altor credinţe eretice, dar nicidecum nu este o boală de care Lumea Ortodoxă ar putea să pretindă că nu suferă.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Ortodoxia în East Sussex (2) [Orthodoxy in East Sussex]

"Poţi să ai o afacere, să vinzi Chips and Fish, şi să ajungi în Rai" - aceste cuvinte simple ale preotului au constituit esenţa predicii de azi de la Greek Orthodox Church of the Holy Trinity din Brighton. Iar vorbele sale s-au potrivit de minune pentru a mai dezmetici lumea cuprinsă de goana după chilipiruri în perioada asta de reduceri.

Măcar de ar fi ca cine are urechi de auzit, să audă că viaţa asta mai înseamnă şi altceva infinit mai important decât cele cărora le acordăm cea mai mare parte a timpului nostru. Pomenind desigur şi despre aducerea moaştelui Sf. Ioan Gură de Aur la Constantinopol, predica de azi s-a axat pe un mucenic grec mult mai apropiat de vremurile noastre decât de cei de la începuturile Bisericii. Şi pur şi simplu nu pot să nu povestesc mai departe ce am auzit.

Pe la sfârşitul secolului al 18-lea, un anume Dimitrie ajunsese, la numai 25 de ani, un prosper om de afaceri în Constantinopol, având unul dintre cele mai căutate hanuri din tot Imperiul Otoman şi oferind servicii (ce azi s-ar numi catering) celor mai mari dregători de la curtea Sultanului. Devenind unul dintre cei mai râvniţi burlaci din oraş, Dimitrie nici nu trăia în destrăbălare, dar nici nu se ducea duminică de duminică la biserică, afacerile sale fiind pe primul plan.

La un moment dat, în ciuda multor prieteni între musulmani, unii dintre ei au început să-l pizmuiască şi căutau să-i facă rău, exclusiv din invidie, nu că Dimitrie l-ar fi nedreptăţit pe vreunul dintre ei cu ceva. S-a întâmplat ca, odată, să iasă o încăierare în faţa casei tânărului ortodox. El a coborât să vadă ce se petrece, tocmai când unul dintre ei care se băteau era înjunghiat mortal. Turcii au dat imediat vina pe nevinovatul Dimitrie, aducând martori mincinoşi în faţa judecătorului, care nu putea să dea crezare cuvântului unui ortodox şi martorilor săi în faţa mărturiilor unor musulmani.

Totuşi, datorită bunei reputaţii de care se bucura tânărul grec între mai marii cetăţii, aceştia i-au propus o soluţie de scăpare de evitare a condamnării iminente. Dacă s-ar fi lepădat de Hristos şi ar fi luat credinţa musulmană, Dimitrie ar fi fost liber şi toate acuzaţiile împotriva lui - retrase. Era anul 1785 şi nimeni nu ar mai fi crezut pe atunci că cineva ar prefera moartea decât lepădarea de credinţa ortodoxă. Iată însă că Dimitrie, acel tânăr de succes şi nu prea bisericos a ales să fie executat, într-o zi de 27 ianuarie, decât să se lepede de Fiul lui Dumnezeu.

Poveţele acestei povestioare, aşa cum au rămas în mintea mea după întâlnirea dintre vorbele părintelui şi nevrednicele mele gânduri ar fi următoarele:
1) să nu judecăm niciodată (ne)credinţa altcuiva, căci numai Domnul o ştie cu adevărat;
2) să nu facem niciodată ca Dimitre cel dinainte de mucenicie, preocupat prea mult de cele materiale şi să ne închipuim că, dacă se va pune problema, şi noi vom şti să alegem a rămâne cu Hristos şi nu cu deşertăciunile în care ne-am învăţat să trăim (mare amăgire e asta!);
3) să nu credem vreo clipă că numai călugării şi preoţii sunt chemaţi la sfinţenie, ci că toţi trebuie să ne mărturism credinţa, fie şi prin a face toate lucrurile ca pentru Dumnezeu, cum făcea Dimitrie, care şi fără să arate o evlavie deosebită, era un om cinstit, respectat de mulţi păgâni.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Ortodoxia în East Sussex (1) [Orthodoxy in East Sussex]

Vorba aceea răutăcioasă, cum că pe greci nu trebuie să-i crezi nici când vin cu daruri, o fi fost întemeiată pe vremea lui Ahile sau a domniilor fanariote, oriunde şi oricând în lume, dar nu şi la biserica lor (Greek Orthodox Church of the Holy Trinity) din Brighton, aşa cum m-a binecuvântat Domnul să o găsesc eu.

Ca singur lăcaş ortodox pe o mare distanţă*** în jurul Bighton-ului, excluzând Londra, aici se strâng duminică de duminică ortodocşi (poate nu mai mulţi de 30-40) din toată lumea, rătăciţi între cei peste zece mii de studenţi de la University of Sussex şi University of Brighton, plus imigranţi (legali ori nu) al căror număr doar Domnul îl ştie.

Să iei parte la Sfânta Liturghie a Sfântului Ioan Gură de Aur chiar în limba în care a fost scrisă, într-o clădire anglicană pe dinafară, dar cu duh ortodox într-însa, este numai o parte a minunii de a vedea cum Biserica Ortodoxă e Una pretutindeni.

O alta ţine de felul cum îi cheamă Hristos la El pe toţi ai Săi, indiferent limba în care se roagă, de felul cum au ajuns în UK, mai bogaţi sau mai săraci, cu studii multe sau puţine, mistuiţi de dorul de casă ori veşnic fugind să uite ce au lăsat în urmă.

Doar în faţa Lui toţi suntem legali. Altfel, noi între noi prea adesea ne împărţim unii pe alţii în diverse categorii neesenţiale pe care punem atâta preţ nemeritat...

În fine, felul în care enoriaşii greci (în majoritate grecoaice în vârstă) dau o masă pentru toată lumea la sfârşitul Liturghiei, nu are de-a face cu potolirea poftelor stomacului, ci cu ideea de primire a străinilor.

Magazinele, restaurante, pub-urile, cafenelele, sălile de jocuri şi concerte (toate îmbietoare şi de care Brighton-ul e plin) – nu pot decât să te facă a uita de tine.

Dar la această Greek Orthodox Church of the Holy Trinity poţi să-ţi aminteşti de sufletul tău şi mai ales de Cel de Care nu ar trebui să fugi niciodată, indiferent de motivele pentru care ai luat calea străinătăţii.

*** NOTĂ: Astfel socoteam (după o documentare prealabilă insuficientă) la sosirea mea în UK, dar, în East Sussex, ar mai fi: 1) o biserică ortodoxă în Eastbourne; 2) un paraclis ortodox în Newhaven; 3) iar o biserică anglicană este folosită săptămânal de parohia ortodoxă, după serviciul religios anglican, în Lewes.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]