About public transport in the UK (20) [Despre transportul în comun în UK]

Although there surely are ‘rivals’ all over Europe – especially in Germany (in Frankfurt etc) – the unofficial title ‘catherdal of train stations’ is probably well deserved by London’s St. Pancras International.

My pics don’t even catch the beautiful Victorian architecture of the main frontage… only the inside of this magnificent building, which has been the British terminus of the Eurostar since 2007.

The former ‘home’ of the Eurostar was Waterloo Station, an equally beautiful building, however, bearing a name deemed ‘offensive’ to the French ego. Today, the French Border Police can legally operate within St Pancras Int’l :-)

In multicultural London – where the French community is sizeable, while there are posters in Polish in bus stations – it’s natural that St. Pancras Int’l is a bit bilingual (pics 6 + 8).

Well connected to the big London Underground (1) and to all London’s airports, St. Pancras Int’l won’t spare people of hearing/seeing constant ‘terrorist warnings’ (2).

Apparently, the huge open space (7) makes it rather difficult for terrorists to hide, and the security checks are somewhat similar to those carried out in airports.

It’s hard to say whether the post-July 2005 bombings panic was considered when switching from Waterloo Station. Nevertheless, St. Pancras Int’l is not too big.

It can barely fit some of the people queuing because of chronic the delays of that are plaguing the Eurostar all year round, irrespective whether a ‘Big Freeze’ is taking a heavy toll on airports or not.

Travellers can at least enjoy a breathable air in summer or take cover from the rain and snow under the spectacular trainshed which truly resembles the dome of a cathedral.

Instead of an altar or iconostasis, corporate people from all over Europe (rushing to do business in the City of London) can’t miss the big clock (9 + 10) reminding them the religious precept ‘time is money’.

[For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to/Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

Din raidurile mele prin inima Scoţiei (16) [From my forays into Scotland's heartland]

Al treilea cel mai vechi construit vreodată (1896), după cel din Londra (1863) şi Budapesta (1896), sistemul de metrou din Glasgow este şi unul dintre cele mai mici din lume.

Oricât aş fi vrut eu să mă pot lăuda că am circulat chiar cu ‘cel mai mic’ (ca lungime a liniei şi/sau ca mărime a vagoanelor), nu puteam să postez ceva fără să mă documentez puţin.

Aşadar, nu are nici chiar cele mai strâmte vagoane, fiind comparabile cu cele ale metroului din Lausanne (1999), deşi acolo nu sunt canapele, ci scaune (vezi aici).

Nu este nici linia cea mai scurtă, titlu care s-ar cuveni, poate, metroului din Catania (Sicilia, Italia), deschis în 1999 şi care se întinde doar pe 4 km.

În orice caz, acest Glasgow Subway arată ca un metrou de jucărie sau ca trenuleţ dintr-un parc de distracţii (vezi ultima imagine, cu o jumătate de vagon vechi prinsă de perete într-o staţie).

O fi Glasgow cel mai populat oraş al Scoţiei (588,280 de locuitori), dar nici nu cred că era nevoie de o reţea mai extinsă decât două linii: Outer Circle şi Inner Circle.

Foarte comod, cu garnituri care sosesc destul de des, metroul operat de Strathclyde Public Transport (SPT) te duce rapid în cele mai importante puncte ale oraşului.

Cei 10.4 km ai reţelei subterane din Glasgow sunt comparabili cu cei 9,5 km ai metroului din Rennes (Franţa), oraş care are o treime (206,229) din populaţia metropolei scoţiene.

Date find cele două milioane de oameni (mai bine de o treime din populaţia Scoţiei) care trăiesc în aglomerarea urbană Glasgow, n-ar fi exagerat să-i spun metropolă.

Pentru că vremea este la fel de nasoală ca în Rennes, dintr-un punct în altul al oraşului (de la shopping pe Buchanan Street până la stadionul Ibrox Park) metroul este cea mai bună alegere.
.
[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Femeile în UK (18) [Women in the UK]

Nu ştii de unde vii şi încotro te duci. Toate zilele sunt sufocant de identice. Aceeşi corvoadă, aceeaşi legănare de frunză spulberată de vânt, între ‘muncă’ şi ‘distracţie’ – cele două feţe ale aceleiaşi sclavii în paradisul corporatist.

Totuşi, “eşti la jumătate de oră de tine însăţi mai încrezătoare” li se promite femeilor care îşi petrec săptămâni (luni, ani?!) din viaţă prin staţiile sau garniturile de metrou din Londra.

Odată ce ai un prieten de nădejde care a împlinit jumătate de veac (deşi este un ucigaş ascuns), odată ce poţi să scapi atât de uşor de povara unui copil, parcă tot îţi mai lipseşte ceva.

Ce ţi-ar mai trebui, ca să fii liberă şi (aparent) fericită? Ce lume de coşmar! Poţi să tinzi către toate, către orice, dar nimic nu înseamnă nimic, câtă vreme eşti nemulţumită de tine. De cum arăţi, nu de defectele sufleteşti în care de complaci.

Iată însă că, numai printr-un apel telefonic gratuit (un număr care începe cu 0800... ) ai soluţia: “un nou trup, un nou zâmbet, o nouă înfăţişare”.

“Ridicarea încrederii tale cu 200 de tratamente de chirurgie estetică” – ce simplu, ce frumos, dar ce uriaşă minciună! Şi Roma antică sau alte mari (?!) civilizaţii, pe cât preţuiau trupul mai mult, pe atât mai putrede erau sufleteşte.

Ce zadarnică investiţie – că doar numai primul telefon este gratis, nu şi vreuna din cele 200 de ‘soluţii de fericire’ – şi ce crută sclavie la stăpânul trup!

Toată strădania pentru nerecunoscătorii viermi, pentru care, foarte probabil, nu este deloc mai gustos ‘noul trup’ faţă de cel de dinainte a ne fi ‘ridicat încrederea’ cu ajutorul bisturiului!

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la /For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

About public transport in the UK (2) [Despre transportul public în UK]

Something that all non-British people living in the UK should keep in mind is the fact that most public places are inherently designed for walking on the left-hand side, exactly as cars are being driven on roads. Although Big Brother may not punish you for any offence related to walking where one shouldn’t walk, doing so can have some uncomfortable consequences.

This doesn’t necessarily mean everybody here upholds this unwritten rule, so that you could only see people using sidewalks, corridors, alleys, pedestrian bridges etc in this orderly manner. What I mean is that the Brits unknowingly organize even the movement of people like the movement of vehicles.

No matter what a trivial cultural difference this may seem to many, I think it’s useful for anyone to be aware of it. Therefore, I strongly recommend this blog post, and subsequent comments for more details on the issue.

It’s very unlikely (even for a country with weird laws like the UK :-) that a normative act requires pedestrians to walk on the left, but it is highly advisable to do so. For instance, in a London underground station like the above, if you don’t walk on the “right lane,” you may suddenly have to face a flood of people coming towards you.

Then, if you circulated on the wrong track, you may find yourself in front of a moving stairway which descends, whilst you actually wanted to go up… or the other way around. When you’ve got heavy luggage and you’re in a hurry, and so are the scores of people behind you, that’s truly a nasty situation, isn’t it?

[For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to/Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]