[EN] No comment / [RO] Fără comentarii (39) – Dog and child / Câine şi copil

[EN] Teach a dog not to bite, to be nice to children and how to wear sunglasses… [RO] Învaţă un câine să nu muşte, să fie drăguţ cu copiii şi cum să poarte ochelari de soare…

[EN] …and get easy money from their thrilled parents! [RO] …şi fă uşor bani de la părinţii lor încântaţi! 

[EN] Pics taken in the ‘European capital of begging’ – Brussels. [RO] Poze făcute în ‘capitala europeană a cerşetoriei’ – Bruxelles.

[For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to/Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

The happiness of having a cross to bear [Fericirea de a avea o cruce de purtat]

What is the meaning of life? Why are we born and where are we heading to after death? Do we just vanish as if we never existed? Do we get other lives to spoil or to redeem the mistakes we made in our current life?

In the secular Western world the great majority of people are busy struggling for the ‘here and now’, thus remain untroubled by existential questions. There are so many things to do, so many mesmerizing illusions to run after… Who cares about what comes when this life ends?

The very few who still wonder what’s after death, end up decreeing that it’s all a matter of choice. Anyone can choose what to believe. There can’t be One Truth, they say, unable to understand that an infinity of possible truths is impossible.

Nevertheless, curious or not about what comes after the foreseeable end of life, all people want to be happy, whether they know it since early childhood or realize it later. But how do we understand what happiness is?

Is it the one that drinking a bottle of Coca-Cola promises? Is it the one that makes you lick your fingers at KFC? Is it kept safely in bank accounts, to be consumed in a shopping spree? Is it found in the relentless pursuit of pleasures?

Does a smartphone bring happiness, does a big pay check maintain it, does a holiday to an exotic Asian country boost it? Does making easy money guarantee it? Does taking all these away mean supressing happiness?

Questions like these could go on and on… Is happiness nothing but a chemical reaction, a cocktail of circumstances and feelings?

Is it a sum of achievements? If so, what is achievement? Is it a state of mind? If so, what is mind? Is it the meaning of life? If so, what is life?

The problem with defining happiness is that it is often found in people who have less of the prerequisite conditions of happiness, as defined by the hedonist world we live in. On the contrary, those who apparently have it all in life rarely have… happiness.

The rich, the beautiful, the super talented, and the perfectly healthy don’t have a highest class ticket to happiness in their pockets. It’s not uncommon to see the poor, the ugly, the ordinary, and the disabled having found the happiness that others are yearning for.

This can’t make sense for the rational Western world, can it? But it does from an Orthodox faith’s perspective. For those who understand the Truth, life is not a journey in itself, with meaning and purpose to be found in the scant ‘here and now’.

Seen exclusively from within the constraints of matter, life’s pleasures and life’s griefs are hyperbolized. The modern man seeks more of the first, while desperately trying to run from the (often unavoidable) latter.

However, seen in connection with their unseen Maker, with the ever-after, our lives have different meanings. Happiness unveils itself as unspoilt by petty pleasures, nor diminished even by the deepest sorrows.

Happy are those who have a cross (meaning: suffering, incapacity, humiliation, loss etc) to bear, assured that the reward for everying borne with dignity comes in the afterlife, not those who think that covetously improving the comfort of this life is the key to happiness.

Maybe this is why there are so many crosses*** in Romania, a country so full of unhappy people, since most of us put our hopes in the shallow values of the Western world. Maybe all these crosses are to remind each of us about our personal crosses.

We can try to fit into a better functioning society, where everyone’s goal is to get rid of any burdensome aspect of life, and live plainly, enjoyably. Many emigrate and fit in, many others don’t. In rare happy cases, some find a cross to hold on to in their adoptive country.

People fool themselves that they can be happy among others who don’t know where they are coming from, nor where they are going to. Others imagine that happiness has nothing to do with any metaphysical definition. 

Understanding why we are here and where we are going to can be the toughest thing for a man to face in life. Coming to terms with one’s cross is a long, painstaking process. It could last a lifetime. A life deprived of the comforts and delights much treasured today.

Some think that they are perfectly happy without ever asking themselves about the meaning of life. Or they simply adhere to catchy definitions regurgitated by vain trend-setters of which all ages of history are full.

But would these phony perceptions of happiness last beyond the grave?! Could anyone find a generally applicable definition of happiness without having discovered their personal cross in life?

*** NOTE: The 10 pictures of crosses were taken in various places throughout Romania in 2011 and 2012. For a detailed photo see the first comment below.

[For all the posts on this blog go to/Pentru toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

Masaj pe stradă?! [Massage on the street?!]

Aparent mult mai pudică decât statele înfrăţite în destrăbălare din UE, America m-a surprins cu o practică nu neapărat obscenă, dar categoric neobişnuită... masajul pe stradă.

Aş fi zis că tre’ să fie vreo practică importată de prin Asia, chiar şi fără să-i fi văzut pe unii dintre prestatori. Semăna cu o prestaţie stradală (street busking), mai practică şi, poate, mai rentabilă.
 

Taman în mijlocul unui târg cu profil preponderent agricol (poza 2), lângă judecătoria din Des Moines (Iowa), respectiv într-un soi de talcioc (flea market) vizavi de Primăria din New York City. 

Pentru $ 10, primeai zece minute – $ 15 (16 min), $ 20 (22 min) etc – de ‘sănătate curată’, un masaj care promitea accelerarea circulaţiei sângelui şi o generală stare de bine.

Dacă cineva crede că-s bani făcuţi uşor (easy money) pe care nu i-ar merita maseurii, să se uite cu atenţie la imagini! Parcă unii clienţi necesită un efort mai consistent…

Oare în Bucureşti sau altundeva în România ar avea succes masajul în spaţii publice, la bâlciuri şi picnicuri sau prin parcuri? Nu s-o fi gândit nimeni să facă un ban cinstit în acest fel?!

[Pentru toate postările de pe acest blog mergi la/For all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Femeile în UK (25) [Women in the UK]

La imaginea proastă a britanicelor s-a nimerit de mai multe ori să mă refer, deşi scopul declarat al serialului acesta era să pun în evidenţă lucrurile bune (câteva doar: aici, aici, aici sau aici), nu pe cele rele.

În acord cu schimbarea de politică editorială pe care o anticipam acum ceva vreme – de a face din MunteanUK mai degrabă un fotoblog – se vrea a fi şi postarea de faţă: să postez două imagini fără prea multe comentarii (de m-oi putea abţine :-)

O adolescentă cântă pe stradă (parcă amicele ei doar se amuzau, fără să fie şi ele mici artiste), pentru un bănuţ cinstit, într-o ţară unde aceast hobby rămâne hobby, adică o ocupaţie temporară, privită ca una pe deplin respectabilă.

Nu este asociată cu cerşetoria, precum în alte ţări, mai de prin părţile răsăritene ale UE. Decât atunci când, din păcate, anumiţi est-europeni vin să transforme acest obicei onorabil într-o agasantă modalitate de a-şi câştiga existenţa.

Ca simplu hobby, este vorba de easy money (bani uşor obţinuţi), căci trebuie să fie uşor şi plăcut să câştigi ceva de pe urma unui talent de la Dumnezeu. Pentru rezultate mai mari decât aplauze şi bănuţi pe stradă, probabil că trebuie mai multă muncă.

Nu ar trebui să conteze cât de mult poţi câştiga; mai importante sunt experienţa, depăşirea tracului, interacţiunea cu publicul… Din cealaltă perspectivă, a cerşetorilor, ştim bine că doar banii contează, nu şi calitatea interpretării.

Ceea ce nu înseamnă că trebuie să fi neapărat cerşetor pentru a ajunge la acoperirea unor cheltuieli sau să faci economii, îmi spunea cineva care a practicat aşa ceva într-o metropolă din Australia, în timp ce urma o facultate de drept.

Toată aprecierea pentru acest tip de ocupaţie (street busking) şi pentru feţele normale ale tinerelor din poze, dar în spatele lor se vede alt tip de imagine, a femeii-obiect, femeia-zeiţă a erei noastre consumiste. Că aşa-i în viaţă, unii cu munca, alţii cu succesul…

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Din raidurile mele prin inima Scoţiei (22) [From my forays into Scotland's heartland]

Unora, poate că le-o părea încă o postare trivială, despre bani făcuţi uşor (easy money) pe spinarea turiştilor. Dar dacă altora le va da o idee de aplicat şi în România?!

Nu-s specifice exclusiv Scoţiei (văd că în SUA sunt şi mai cunoscute: aici, aici, aici), dar acolo (la Edinburgh şi Inverness) am dat eu peste aceste maşinării de... produs suveniruri pe loc.

Introduci o monedă un penny într-o fantă, printr-una de alături plăteşti costul operaţiunii (50 pence), presezi un buton sau o manetă şi, în câteva secunde...

...obţii o plăcuţă inscripţionată (pozele 2, 4, 6). Instant, valoarea (emoţională, ca suvenir) piesei de metal creşte peste cât ar valora să colecţionezi un penny, cea mai mică diviziune a lirei (GBP).

Operaţiunea este mai sigură, iar valoarea estetică a monedei presate este mai mare decât în cazul unui hobby similar pe care îl aveau puştii în România anilor 1980.

Pe atunci, monede de un leu erau puse pe şinele de tramvai, apoi culese cu chiote – fie de bucurie copilărească, fie de usturime, pentru că bucăţile de metal se încingeau teribil.

Ce ar fi să presezi monede cu chipul politicienilor ‘preferaţi’, bune de agăţat la zgarda câinelui? Sau să faci etichete pentru chei cu sigla hotelului?

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/ For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Din raidurile mele prin inima Scoţiei (17) [From my forays into Scotland's heartland]

N-arată măcar a loc frecventabil, darămite a atracţie turistică şi mai mult ca sigur n-aş fi ajuns acolo după capul meu. Aveam să o fac la insistenţele unui fan al clubului...

Tras de colegul meu, am ajuns să vizitez Celtic Park, stadionul clubului Celtic Glasgow, deşi aş fi vrut să trec pe la Ibrox Stadium, al rivalilor de la Glasgow Rangers.

Nu că aş fi avut vreo preferinţă între ‘clubul catolicilor’ (Celtic) sau cel ‘al protestanţilor’ (Rangers), dar acesta din urmă este mai bine cotat şi amplasat într-o zonă mai bună (Ibrox).

Mult mai bună decât o fostă zonă industrială (Parkhead), unde cea mai interesantă privelişte care se ridică lângă stadion, înt-un câmp pustiu, este… un cimitir.

Chiar şi aşa, clubul fondat în 1888 de un călugăr (Brother Walfrid), ştie să scoată bani – în manieră tipic scoţiană, adică ‘easy money’ – de pe urma vizitatorilor.

Pentru un tur de vreo oră plăteşti £ 8.50 (£ 5.50 – preţ redus pentru studenţi şi pensionari) sau £ 20 (o familie din 4 persoane). Copiii sub 5 ani intră gratuit.

Din sala trofeelor eşti trecut pe la vestiar (deloc spectaculos, după cum se vede), pe la duşuri, pe lângă tabla pe care antrenorul predă ‘schema de joc’, apoi intri pe stadion.

Unde, şi în lipsa spectatorilor, îţi faci o impresie, măcar aproximativă, despre cum este atmosfera unui meci, ăn timpul căreia spectatorii sunt foarte aproape de gazon.

Pentru fani, totul poate părea o experienţă religioasă, căci ghidul are grijă să-ţi pună în evidenţă orice nimicuri, precum scaunele capitonate, acordate “pe viaţă”.

Îmi amintesc de un asemenea “SEAT FOR LIFE presented to Rod Stewart, 5 August 1995” şi apoi, gata… ajungi în sala de presă unde rulează un filmuleţ despre istoria clubului.

Sincer, dacă nu eşti un fan disperat, nu prea merită să faci vizita, căci nu vei afla cu mult mai multe decât se vede în aceste imagini. Dacă le ai cu fotbalul, poate merită…

Oricum, felul în care cluburile din UK scot bani din imaginea lor rămâne un bun exemplu. Peisaje dezolante precum cele din Parkhead avem şi noi pe lângă stadioane; altceva?!

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Femeile în UK (14) [Women in the UK]

În ultimul paragraf al acestei postări îmi scăpa ceea ce le-ar putea părea multora drept o răutate, anume că “mi-e greu să-mi imaginez un britanic ducându-se în Grecia, Spania sau Portugalia, cu atât mai puţin Franţa… pentru a studia limba acelei ţări”.

Am generalizat. Am băgat oamenii (toţi tinerii britanici, în speţă) în aceeaşi oală. Şi am ‘comis-o’ în ciuda repetatelor încercări pe acest blog, şi mai cu seamă de-a lungul acestui serial, de a demonta mituri, prejudecăţi, stereotipuri.

Probabil, mi-a părut că dă bine, stilistic vorbind, ‘răutăcismul’ meu. Am greşit. Sau, poate, nu am greşit chiar de tot...

Doar am spus că e “tot mai greu de închipuit (dar nu imposibil!) să vezi un tânăr britanic care merge în străinătate în aceste zile pentru altceva decât băutură, promiscuitate, petreceri salbatice…”

Dar, indiferent de ce ‘viclenii stilistice’ aş stăpâni (defect profesional?!) , ele nu-şi aveau locul, pentru că, în realitate, am cunoscut o tânără din UK care a părăsit temporar Anglia natală nu pentru ‘distraţie’, ci ca să înveţe spaniola chiar între spanioli.

Mi-e nespus de dragă engleza, dar văd că mulţi britanici rămân ‘prizonierii’ limbii materne, fără un minim interes să înveţe alta. Cu atât mai demne de apreciat sunt contraexemple fericite precum această fată din imagine sau cea care urma să plece în Austria, să-şi perfecţioneze germana.

Şi iarăşi mă minunez ce uşor – printr-o simplă pălăvrăgeală (chat) – cu o fată drăguţă şi deşteaptă se pot demonta miturile răutăcioase!

Nu ştiu cum le-or găsi alţii numai pe britanicele care să dea apă la moară ideilor preconcepute despre ele (urâte, grase, proaste, beţive, depravate, chiar violente etc), însă văd că pe mine m-a binecuvântat Dumnezeu să întâlnesc şi să fotografiez numai fete drăguţe, suple, isteţe, amabile...

Ba încă şi – sper eu – cuminţi şi serioase. Desigur că, pentru cei care nu-L cunosc pe Hristos, cuminţenia şi seriozitatea sunt relative, dar eu am speranţa (naivă oare?) că cine se duce din inima Angliei până la Madrid să înveţe, şi mai şi munceşte să se întreţină, este o persoană care îşi ia viaţa în serios.

Măcar atât. Aceasta este prea puţin faţă de “a nu-ţi lua sufletul în deşert”, vorba Psalmistului, însă pentru cei care nu-L ştiu pe Hristos, care n-au cunoscut Adevărul, poate că orice ‘mic bine’ (atât au ştiut ei să facă) îşi va primi răsplata la Judecată.

Un astfel de ‘cel mai mic bine’ este să nu te laşi în voia mării turbate care este lumea, în voia a ceea ce moravurile politic corecte de astăzi spun că ar fi ‘bine’, când, de fapt, ele nu fac decât să numească răul – bine, iar întunericul – lumină.

Când, pentru confraţii tăi de generaţie, contează doar ‘distracţia’ şi banii obţinuţi cât mai uşor (easy money), iar a învăţa o limbă străină le pare multora o pierdere de vreme, poate că eşti cumva un ‘erou’, dacă tu cutezi să faci altceva, să trăieşti altcumva.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Din viaţa studenţească (3) – Nişte slujbe ciudate [Student life – Some weird jobs]

Două metode de a scoate cu uşurinţă ceva bani pe aici prin campus. În cazul primeia, nu ţi se cere decât să fii “bărbat voluntar sănătos, între 18-40 ani”.

Nu eşti pus decât să bei în condiţii de laborator, pentru a lua parte la un experiment privind efectele alcoolului asupra atenţiei. Doar pentru atâta lucru, încasezi £ 5 pe oră (foarte aproape de salariul minim pe oră – £ 5.52) pentru fiecare din cele 2-3 ore minime ale experimentului.

Dacă mai şi reuşeşti să îndeplineşti cu succes sarcinile pe computer în care constă experimentul, mai primeşti încă £ 10. Nu ştiu ce anume, nici în ce cantităţi ţi-or da oamenii de ştiinţă să bei, nici dacă ieşi mai profitabil decât dacă ai merge într-un local.

Dar iată câteva preţuri la băutura din supermarket, încât amatorii să îşi dea seama dacă aceste 3 ore (x £ 5 = £ 15) merită. O bericică (la sticluţă de 275 ml, nu 330 ml) costă pe aici £ 1.79 dacă-i Budweiser, respectiv £ 1.49 dacă-i Stella Artois sau Becks. Pentru doze de aluminiu obişnuite (500 ml) poţi lua patru Heinecken cu £ 6, iar o doză extra (660 ml) de Stella face £ 2.80.

Cea de-a doua metodă de rotunjire a bugetului îţi cere nişte abilităţi fizice cu care numai Dumnezeu putea să te fi înzestrat – orice ai face tu, n-ai de unde să le scoţi!

“Trebuie să ai păr pe picioare, pe spate şi pe piept”, pentru a fi cobaiul cuiva care de-abia învaţă cum se face epilarea cu ceară.

Eventual, la acestea se adaugă curajul (iresponsabilitatea?!) fiecăruia şi puterea lui de rezistenţă.

Dacă transportul este asigurat (oare şi înapoi acasă, când nu mai simţi ai piele?!), la fel şi nişte gustări (refreshments cum le zic ei, de regulă mai sărăcăcioase în UK decât în alte ţări), başca £ 40 pentru ceea ce anunţul numeşte “o zi uşoară de muncă”, nu prea îmi vine a crede că nu se va dovedi o experienţă chinuitoare.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]