Mai primesc mângâieri şi smotoceli tandre de la unii copii, iar de la alţii – bâte, pietre, sticle, ba chiar petarde în urechi. Uneori, înfulecă pe săturate câte o porţie de mâncare de la cuţofili de toate vârstele. Alteori, sunt vedete de jurnal TV.
Apar în prime time, dar numai din întâmplare. Când se vorbeşte de muşcăcioşi feroce, mai mereu apar în cadru felurite potăi blajine… Se mai supără câte-un primar infectat cu electoralită, dar, altfel, sunt în voia lor şi, poate, fericiţi.
Detestaţi sincer de o majoritate mută, însă iubiţi ipocrit de o minoritate foarte vocală. Aşa sunt majoritatea patrupedelor vagaboante din România sau din lumea largă. Adesea mai preţuiţi şi mai liberi decât un om fără adăpost.
Ei sunt cei mai de jos, scursurile căţelărimii. Mai bine poziţionaţi în societatea câinească sunt cei care au stâpâni. Or duce-o mai bine sau mai rău, dar sunt ai cuiva. La vârful piramidei speciei se află privilegiaţii, precum cel din imagini (fotografiat în Franţa :-).
Oare pentru că ar fi un specimen de elită, care să ateste teoriile de sorginte darwinistă sau pentru că ar fi crescut într-o haită meritocratică îl găsim cocoţat acolo unde nici miliarde de prieteni bipezi de-ai săi nu-şi permit să viseze?!
Iată-l la volanul unei Toyota. Şi nu orice Toyota, ci una D-CAT – indicativ pe care l-am putea traduce, şugubăţ, printr-o referire la faptul că este deţinută de vreo ‘pisi’ :-) Care stăpână, după câte se părea, şi-a lăsat ghemotocul lăţos foarte comod, dar... trist.
Viaţă de câine. De ce el şi nu altul? Poate că Bubico din imagine ar fi lăsat cu drag scaunul Toyotei, pentru a fugări vreo mâţă, şi ar fi renunţat la programarea la coaforul canin, pentru pentru a se bălăci într-o baltă.
Tot astfel, “De ce nu şi eu?”, se întreabă omul, dar din cealaltă perspectivă – atunci când tânjeşte la un fotoliu călduţ, cât mai confortabil, mai plăcut, mai sus pus şi generator de cât mai multă invidie în jur.
Să nu mai tragă din greu, ca un câine – iată visul omenirii contemporane! Să scape de greu, pentru mai uşor. Facilul şi confortabilul este binele suprem, iar tot ceea ce se dobândeşte cu greu este desfiinţat ca o iluzie care nu merită efortul depus.
Toate privilegiile costă multă libertate şi, negreşit, dincolo de zâmbetele şlefuite de machiaj în reviste, ele sunt o sursă de tristeţe. Una câte una, înlesnirile progresului se prind ca lipitorile de noi şi ne storc de cele autentic omeneşti din noi.
În sine, nu-i nimic rău să visezi la mai bine, numai că, în lumea de azi (care adesea “zice răului bine şi binelui rău”), mai binele este duşman de moarte al binelui. Nimeni n-a murit de rău sau de bine, dar mulţi gustă prematur moartea în goana după foarte bine, mult mai bine, cel mai bine…
Viaţă de câine. De ce el şi nu altul? Poate că Bubico din imagine ar fi lăsat cu drag scaunul Toyotei, pentru a fugări vreo mâţă, şi ar fi renunţat la programarea la coaforul canin, pentru pentru a se bălăci într-o baltă.
Tot astfel, “De ce nu şi eu?”, se întreabă omul, dar din cealaltă perspectivă – atunci când tânjeşte la un fotoliu călduţ, cât mai confortabil, mai plăcut, mai sus pus şi generator de cât mai multă invidie în jur.
Să nu mai tragă din greu, ca un câine – iată visul omenirii contemporane! Să scape de greu, pentru mai uşor. Facilul şi confortabilul este binele suprem, iar tot ceea ce se dobândeşte cu greu este desfiinţat ca o iluzie care nu merită efortul depus.
Toate privilegiile costă multă libertate şi, negreşit, dincolo de zâmbetele şlefuite de machiaj în reviste, ele sunt o sursă de tristeţe. Una câte una, înlesnirile progresului se prind ca lipitorile de noi şi ne storc de cele autentic omeneşti din noi.
În sine, nu-i nimic rău să visezi la mai bine, numai că, în lumea de azi (care adesea “zice răului bine şi binelui rău”), mai binele este duşman de moarte al binelui. Nimeni n-a murit de rău sau de bine, dar mulţi gustă prematur moartea în goana după foarte bine, mult mai bine, cel mai bine…
[Pentru toate postările de pe acest blog mergi la/For all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]
|