Falşi potenţatori de productivitate a muncii [False work productivity enhancers]

Mă tot uit la aceşti oameni cum lucrează... De mai bine de o lună, îi vezi că fac ceva cu adevărat, fie înfruntând ultimele zvâcniri de arşiţă de prin septembrie, fie printre stropii de ploaie, deocamdată timizi, şi adieri tot mai reci.

Nu par a fi nişte naşparlii incurabili precum colegii lui Dorel (+ aici, aici). E drept că, atunci când vine ploaia, o lasă mai moale. Cu toate acestea, n-aş zice putea că nu se străduiesc.

Nu pot judeca eu dacă or fi trebuit să termine de multişor sau dacă lentoarea aparentă (care îi exasperează pe locuitorii din zonă, pe şoferi sau trecători zilnici) o fi vreo constrângere impusă de considerente tehnice.

Indiscutabil, nu are cum să fie uşor să dai la târnăcop sau lopată, să tragi de cabluri şi nici să stai toată ziua în miniexcavator nu este ca o plimbare cu bărcuţa.

Date fiind vremurile (şi salarile!) oribile din România, a munci este – n-o spun deloc cu ironie – un act eroic. Mai ales în condiţiile în care mai toată lumea ia în derâdere munca fizică. N-o fi ea de pus pe piedestaluri, ca în manualele comuniste, dar nici de batjocorit.

Nimic de râs privind activitatea în sine, poate nici de compătimit, însă nu acelaşi lucru l-aş putea spune despre falşii potenţatori de productivitate a muncii folosiţi.

După ce că se fac din greu puţinii bani, după ce şi aşa organismul este solicitat din plin, la ce bun să-i risipeşti pe primii şi să-ţi istoveşti trupul suplimentar cu otrăvitoare delicii precum ţigări, bere (nu 2-3 pahare, ci mulţi litri) şi băuturi răcoritoare?!

Este o tristă înrobire – faţă de obiceiurile consumiste ale lumii care cere să fim în rând cu ea, cât şi faţă de reclamele care intră în subconşient şi te învaţă să bei şi să fumezi.

De fiecare dată când auzim ectenia “pentru cei bolnavi, pentru cei robiţi şi pentru mântuirea lor, Domnului să ne rugăm”, să nu ne închipuim că este ceva desuet a te mai ruga pentru ‘robi’ (că “doar nu ne mai calcă turcii să ne înrobească”, am zice noi), ci să pomenim în gând un astfel de rob!

[Pentru toate postările de pe acest blog mergi la/For all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Cum se face whisky-ul [How is whisky made]

În afară de o prescurtată istorie a acestei băuturi, de pe un site cu atât de numeroase referiri la Scoţia precum este MunteanUK, parcă n-ar trebui să lipsească un răspuns la întrebarea: cum se face whisky-ul?

Ocazie cu care, punând între paranteze cuvintele, fac încă o (foarte dragă mie :-) lecţie de lexic al limbii engleze. Poate că or fi de folos aceşti termeni, cândva, cine-ştie-cui…

Producerea nobilei licori, cu o mare însemnătate în istoria Scoţiei din ultimele veacuri, dar şi în economia scoţiană de astăzi, începe de la lanurile de orz – ingredientul principal.

Plantă uşor adaptabilă unui climat sucit (nu excesiv de friguros, dar adesea lipsit de razele soarelui), orzul (barley) este cultivat în imediata apropiere a distileriilor sau cumpărat de producătorii de whisky de la fermieri locali.

În afara culturilor de orz (poza 2) asemănătoare celor din East Lothian (3), un whisky de calitate mai are nevoie şi de o apă bună (4) de care aceste meleaguri nu duc lipsă.

Se preferă orzul de primăvară (cultivat în martie-aprilie şi recoltat în iulie-august), iar odată strâns de pe câmp, este adus în distilerii, precum cea de la Glenkinchie (5), situată în East Lothian, la vreo 25 km SE faţă de Edinburgh.

Amestecat cu apă vreo 2-3 zile, orzul îmbibat este apoi întins pe o suprafaţă plană (de piatră), pentru a germina circa o săptămână. În urma acestui proces (malting), se obţine malţul (malt).

Deşi orzul ud a fost vânturat permanent, uscarea lui propriu-zisă urmează a se face într-un cuptor (kiln), cel mai adesea încălzit cu turbă (peat), ceea ce îi dă un iz specific – de pământ şi de fum.

Într-o moară, malţul este măcinat până se face făină (grist), iar aceasta va fi amestecată cu apă fierbinte (la 63-68 grade Celsius), devenind un soi de terci (mash).

În această etapă, terciul din cazane (imaginile 7, 8) mi-a părut că miroase foarte îmbietor, ca o fiertură delicioasă, în care ai fi tentat să te înfigi imediat. Din amestecul fierbinte va rezulta un lichid plin de zaharuri (wort).

Pasul următor este punerea la fermentare, prin adăugarea drojdiei de bere (yeast) şi răcirea la 20-25 de grade Celsius a compoziţiei, care începe să duhnească (9, 10).

Fermentarea transformă zaharurile în alcool, care va fi captat prin distilare (11, 12, 13) sub formă de aburi condensaţi (low wine). Ce rămâne (pot ale) pe fundul cazanului de cupru este folosit ca furaj sau, în viitor, drept combustibil ecologic.

După o distilare dublă (sau triplă la Glenkinchie), whisky-ul (total incolor, dar care îşi capătă culoarea specifică ulterior) este gata de pus la învechit (maturation sau aging) în butoaie, de regulă de stejar, adesea aduse din SUA.

Dacă butoaiele au ţinut anterior alte băuturi (sherry, vin), ele vor îmbogăţi aroma whisky-ului, din care 0.5-2% (angels’ share) se evaporă anual. Legea scoţiană prevede ca Scotch să nu fie numit whisky decât cel maturat minimum 3 ani. 

[Pentru toate postările de pe acest blog mergi la/For all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Alcoolul ăsta, prietenul cel mai bun al britanicului? (19) [This alcohol, a Brit's best friend?]

Născocită în Mesopotamia, distilarea băuturilor a pătruns în actuala Marea Britanie pe la sfârşitul primului mileniu creştin. Este doar o supoziţie, nimeni nu poate şti exact.

Se cunoaşte doar că acest meşteşug a venit dinspre Irlanda – de unde a venit şi creştinismul, cumva a doua oară şi cu o vigoare mai mare decât când Britania era provincie romană.

Cum obiceiurile rele au mai mare vitalitate de propagare decât virtuţiile, prepararea acestor băuturi tari s-a extins în întreaga Scoţie, apoi (poate chiar concomintent!) în Anglia.

Nici când, nici cum s-a născut băutura spirtuasă atât de cunoscută – whisky (în engleza scoţiană), respectiv whiskey în engleza irlandeză şi americană – nu se ştie exact.

Totuşi, probabil că trecuseră sute de ani de când începuse să fie fermentată, distilată şi băută până la prima atestare documentară (Irlanda, 1405).

S-ar putea scrie tratate întregi despre cauzele pentru care s-a inventat whisky-ul şi motivele care au dus la râspândirea sa. Remarc câteva – două mai evidente, altul mai bizar.

În primul rând, lipsa vinului. Clima insulelor britanice nu prea favoriza creşterea viţei de vie, iar nici comerţul de masă cu o astfel de delicatesă timp îndelungat.

Secole întregi, vinul nu se afla decât în biserici şi pe mesele nobililor lorzi, dar nicidecum nu era atât de accesibil precum în societatea de consum de azi.

Un alt motiv al răspândirii meşteşugului a fost desfiinţarea monahismului în Anglia, în timpul Reformei lui Henric al VIII-lea.

Daţi afară din mănăstiri, călugării au răspândit în lume tehnologia de preparare a acestei licori obţinute din fementarea cerealelor, asupra căreia avuseseră monopolul.

Să ne mirăm că Reforma şi Protestantismul au prins atât de repede pe meleaguri britanice, dacă monahii aveau astfel de preocupări neduhovniceşti?!

În fine, cred că cel mai important motiv de răspândire a whisky-ului a fost inventarea alambicului (1826).

De atunci, industria scoţiană a whisky-ului a continuat să crească, lăudându-se cu miliarde de £ (GDP) aduse la bugetul UK, ba chiar şi cu angajaţi mai productivi decât cei ai băncilor.

Greu de zis dacă de la whisky se trag cele 4% din cazurile de cancer cauzat de alcool în UK, dar alcoolul pare încă o afacere de succes în Scoţia, deşi contestată de unii.

Profitabilă, dar pe cale să devină o victimă a independenţei Scoţiei, căci avertismenul de la Londra este limpede – prin FCO nu s-ar mai promova pe gratis băutura!

Oare or mai rămâne la fel de productivi lucrătorii scoţieni care scot produse (sticle de 750-1,000 ml) cu o valoare medie de £ 20-160?

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

A taste of the endless night [O pregustare a nopţii fără sfârşit]

Although there’s nothing to celebrate, most people in the ‘civilised world’ will ‘celebrate’ the departure (where to?!) and the arrival (where did it come from?!) of the New Year.

Passing from 2011 to 2012 will not bring any immediate change in anyone’s life – except for those dying that night, suffering from severe hangover, nausea, indigestion or falling victim to party accidents.

In spite of the lack of concrete significance, people of our times prefer to give various symbolic meanings to this winter night, to prepare for it, and to spend money for it as if it meant anything.

Actually, everything has to do with partying – eating, drinking, smoking, and… … … … [anyone feel free to fill in the blanks!]. I’ve never understood why couldn’t any other night (and why not day?!) be equally suitable for this purpose?

Many think that ‘this is life’ – they have never looked for another purpose and meaning of their existence, and New Year’s Eve is the typical night when hedonists do what they can do everyday, yet in an excessive manner.

So be it; most party goers are doing it because they want it. Who am I to preach against this perspective on life? We are all free to believe what we want. If I were to say something, I’d only remind everyone that there is only One Truth.

Pretty pathetic are those doing it reluctantly, just because everybody else is doing it. They will drag themselves to parties, hypocritically feign having fun, then eagerly go home.

All just because they would be ashamed to answer “I stayed home” or “I slept” to the question “What did you do on New Year’s Eve?”. As if everyone must do something – preferably something cool.

Some of those either having fun or those simulating the enjoyment will make New Year’s Resolutions, stitching together hopes, plans, expectations, wishes for one another…

Most are goals arising from this world, concerning this passing world, and ending in this world. We mark the passing of time, unaware of the One Who gave us time – time in general and personal time - and can take it away from us.

For those who deny God – and, among other things, embrace Darwinist views of our planet being billions of years old – celebrating the passage of the billionth part of the Earth’s existence is ridiculous.

But who would stop to consider such details? This is hardly a night of philosophical meditation, of introspection, and of soul searching…

Even of those dying in 2012, almost none would regard death as an impediment for attaining the petty resolutions made that night. Apart from Saints, who ever thinks that the next year ahead could their last one?

Partying and death seem so far apart, but after-party death is not uncommon at all. As a matter of fact, because of binge drinking and promiscuity, hard partying is often the prelude of immediate death (car accidents) of future deaths (abortions, cancers).

[For all the posts on this blog go to/Pentru toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

Alcoolul ăsta, prietenul cel mai bun al britanicului? (18) [This alcohol, a Brit's best friend?]

Democraţia pub-ului: cancerul (de ficat, stomac, pancreas şi altele) – înăuntru, în aceste localuri curate ca o farmacie, destul de departe de imaginile crâşmelor insalubre de la noi.

Aceasta cel puţin în peticele salubre din UK străbătute de mine. Nu zic că n-or fi şi localuri mai puţin septice decât cel din imagine...

Cancerul pulmonar, bucal şi de gât – afară, unde fumătorii sunt obligaţi să iasă la fumat şi foarte conştiincios o fac. Spre deosebire de România, unde în majoritatea localurilor se fumează, cu excepţia fast food-urilor de import (McDonalds, KFC etc).

Acum un an, noua coaliţie la putere în UK, promitea: interzicerea vânzării băuturilor alcoolice sub preţul de producţie, revizuirea taxelor în domeniu, refacerea legislaţiei privind licenţierea localurilor şi dublarea la £ 20,000 a amenzilor pentru cei prinşi că le vând alcool minorilor.

Marea sperietoare era aceea că se va permite “consiliilor locale şi poliţiei să închidă permanent orice magazin sau bar descoperit că vinde în mod repetat alcool către copii”.

Ce s-a întâmplat după un an? Cel puţin prin februarie 2011, lucrurile stăteau al fel de prost.

Guvernul era avertizat că – între altele, de nu va urma bunul exemplu al Franţei în a renunţa la legislaţia permisivă! – încă 250,000 de britanici vor muri până în 2031.

Şi aceasta doar în Anglia şi Ţara Galilor şi doar din cauza bolilor de ficat care s-ar putea preveni, în condiţiile în care astfel de afecţiuni la cei sub 30 de ani au crescut cu 50% în ultimul deceniu.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Alcoolul ăsta, prietenul cel mai bun al britanicului? (17) [This alcohol, a Brit's best friend?]

De departe, din stereotipuri care au făcut înconjurul lumii, Anglia reiese a fi ţara berii şi (poate şi) a cidrului. Fanaticii suporteri ai fotbalului mereu apar cu bere în faţă.

Iar Scoţia – ţara whisky-ului, băutură a cărei producţie asigură 30,000 locuri de muncă. Plus venituri de ordinul miliardelor de GBP an de an.

Se produce şi ceva vin în Marea Britanie, încă de pe vremea romanilor, dar în mod clar se bea mult mai mult. Viile din Anglia şi Ţara Galilor de-abia acoperă 1% din cât vin beau britanicii.

Acasă, în restaurante, sau în aşa-numite ‘wine bars’ (localuri cărora văd că le zice la fel în România), precum cel înfăţişat în prima imagine din Brighton).

Despre cum este vinul englezesc sau galez – cică vin britanic (British wine) ar însemna licoarea fermentată din suc de struguri de import – nu am ce experienţe să împărtăşesc.

N-am gustat, dar poate că (1) voi avea ocazia cândva sau (2) s-o găsi vreun cititor care să ne povestească aici cum este vinul făcut pe teritoriul UK, din struguri băştinaşi.

Tot ceea ce pot eu povesti este o altă scurtă discuţie (chat) cu o britanică într-un supermarket, unde mă plimbam uimit de rafturile cu vin din Franţa, Chile, Africa de Sud, Australia...

...Spania, SUA (mai ales din California) şi alte ţări, între care nu se număra şi România :-(, în ciuda pălăvrăgelii la care am tras cu urechea în Edinburgh.

La întrebările mele „unde găsesc vin produs în UK?” şi „cât de bun este vinul britanic?” aveam să primesc următorul răspuns.

O grimasă, cu precizarea: „Mai bine nu ai încerca.” Să fi fost doar fiţele interlocutoarei? Nu ştiu, căci prin ce magazine am intrat, eu n-au zărit vin ‘made in UK’.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Alcoolul ăsta, prietenul cel mai bun al britanicului? (16) [This alcohol, a Brit's best friend?]

Indiferent de măturarea de la putere a guvernului care a premis vânzarea de alcool în UK 24 (sau 21, în practică) din 24 de ore, ispitele pentru tineri sunt încă prezente în rafturile marilor magazine, în cantităţi mari şi la preţuri mici.

A spune că “tinerii se pot îmbăta la jumătatea preţului unui baton de ciocolată” poate părea doar o exagerare tipică pentru The Daily Mail, nu zic ba. Poate că băutorilor înrăiţi le trebuie mult mai mult de atât :-)

Pe de altă parte, ideea articolului nu pare prea departe de adevăr, câtă vreme – deşi atâtea alte lucruri rămân mai scumpe în UK, una dintre ţările UE unde costurile de trai sunt cele mai ridicate – iată ce preţuri ridicole la alcool poţi întâlni.

Cidru cu mare concentraţie de alcool (7.5%) – 10 pence pentru un pint. Adică trei litri de cidru (mai mult alcool decât medicii britanici găsesc că ar fi un consum săptămânal acceptabil!) – £ 2.25.

Berea ‘fără marcă’ (sau cu brandul supermarketului respectiv) se poate cumpăra cu 92 pence sticla de 1.76 litri, ceea ce ar veni cam 26 pence pentru un pint.

La nivel declarativ, premierul David Cameron se arată hotărât să pună capăt strategiei de vânzare a supermaketurilor “20 de cutii Stella Artois la £ 5”. Nu că nu s-ar mai putea găsi ciocolate sub £ 5, dar brandurile ‘premium’ cam de la acest preţ în sus se găsesc.

Am însă mari îndoieli că premierul sau altcineva mai poate face ceva pentru a rupe prietenia dintre atât de mulţi tineri (mai ales tinere!) şi alcool. E drept că preţurile sunt scandalos de mici şi n-ar fi rău să fie ridicate, dar nu cred că va fi suficient.

Cu ce l-ar putea compensa o societate precum a ajuns cea britanică mensul gol sufletesc pe care tinerii vor să şi-l umplu cu câte un pint după pint de cidru sau bere ori câte o duşcă după duşcă de votcă şi gin?!

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Alcoolul ăsta, prietenul cel mai bun al britanicului? (15) [This alcohol, a Brit's best friend?]

Pentru că unul din şapte copii britanici (14%) între 11 şi 16 ani s-a confruntat cu o urgenţă provocată de consumul de alcool, Crucea Roşie Britanică le va preda lecţii despre ce ar trebui să facă într-o astfel de situaţie.

Prăbuşirea în inconştienţă, vărsăturile şi senzaţia de vomă, loviturile suferite în cădere sau de pe urma încăierărilor iscate pe fondul consumului de diverse licori – toate pot constitui astfel de urgenţe care devin din ce în ce mult ‘specifice copilăriei’.

Un jalnic specific în UK, unde peste o treime (36%) dintre copii britanici din acest segment de vârstă declară că se îmbată în fiecare weekend, dar şi în România. Aşadar, pe când or apărea şi la noi astfel de cursuri? Sau ce or mai putea ‘repara’ ele?

Oare nu vor fi o amăgire că şi consumul de alcool poate fi ‘sigur şi responsabil’, după cum li se spune copiilor că relaţiile sexuale pot fi ‘sigure şi responsabile’, deşi urmările acestui tip de educaţie nu dovedesc nicidecum că cei expuşi la asemenea prelegeri au devenit mai responsabili.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Alcoolul ăsta, prietenul cel mai bun al britanicului? (14) [This alcohol, a Brit's best friend?]

Nu cârcotaşul de mine – ar zice cei care nu văd decât cele rele despre UK pe blog, nu şi cele bune – ci înşişi medicii britanici avertizează această cvadruplă naţiune (englezi, galezi, scoţieni, nord-irlandezi) că îşi distruge sănătatea de la prea multă băutură.

O dată la câteva luni, de nu şi mai des, câte o autoritate medicală trage un semnal de alarmă, că britanicii sunt “iresponsabili faţă de sănătatea lor” – beau, fumează şi mânâncă prea mult.

Adică îşii deschid calea cancerului la gură, esofag, ficat, pancreas, stomac sau colon, a celui pulmonar, alături de boli de inimă şi diabet. Ba chiar şi creşterea numărului de cancer la sân la britanice s-ar datora alimentaţiei şi consumului de alcool în exces.

Ca să nu mai vorbim de avorturi – o adevărata cauză ignorată de către ‘atotştiutorii’ oameni de ştiinţă. Însă, şi de ar fi să ne limităm la cauzele invocate de ei, la fiecare 45,000 de cancere la sân nou-decoperite anual, circa 18,000 ar fi putut fi prevenite.

Dacă cele afectate ar fi băut şi mâncat mai puţin şi ar fi făcut ceva mai multă activitate fizică sau ar fi ales să-şi alăpteze copiii, mult mai puţine ar avea de-a face cu această formă de cancer. Şi situaţia va fi şi mai gravă în celor care sunt acum adolescente.

Această imagine descrie mai bine decât oriâte cuvinte cât bea un tânăr britanic între 11 şi 15 ani. O cantitate enormă a cărei vânzare – repet (vezi aici sau aici)!!! – este extrem de profitabilă pentru economie şi pentru bugetul statului.

În afara puştilor care poate n-au deschis vreodată vreun ziar, nici măcar pe internet, nu cred că mai are cineva vreo scuză în UK, să poată zice că “n-a ştiut” cât de rea poate fi băutura, dar şi mâncarea peste măsură, mai ales a anumitor mizerii.

Acelaşi Stat britanic, care câştigă circa 5% din veniturile sale fiscale din alcool – pe seama unei pieţe care face £ 30 miliarde pe an – tot dă avertismente peste avertismente. Dar mai pot fi avertismentele unui Stat ipocrit credibile pentru cei care nu-şi mai ascultă nici propria conştiinţă?

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la /For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Alcoolul ăsta, prietenul cel mai bun al românului? [This alcohol, a Romanian’s best friend?]

Am tot scris eu în serialul acesta – din ce am văzut eu însumi şi citându-i pe britanicii înşişi, că doar n-am inventat ceva! – despre ce beţivani sunt mulţi dintre britanici şi cum, chiar şi acei care n-or bea de dau prin şanturi, trag la măsea peste limite.

Evident, nu există limite, deşi bitanicii au dezvoltat conceptul de unităţi de alcool (alcohol units). Singura limită la care m-aş fi putut referi era aceea că oamenii din UK (băştinaşi sau nu, că obiceiurile rele se preiau rapid) beau mai mult decât alţii.

Iată că un nou sondaj UE (de tip Eurobarometru) vine să pună la îndoială ce răutăţi oi fi scris eu – repet, citând adesea surse din UK! Nu reiese chiar că britanicii nu beau de sting (ipoteza de lucru a serialului meu), ci că alţii sunt mai însetaţi decât ei.

Potrivit sondajului, citat de Gândul.info, cei mai mari băutorii ai Europei, nu-s locuitorii din UK, ci românii şi irlandezii!!! Ruşinea pentru britanici este completă :-), căci topul este completat de veşnicii lor rivali – germanii – urmaţi de austrieci.

N-am temei să zic că “UE minte”, mai ales că eurobarometrele au relevat multe triste adevăruri despre europeni. Totuşi, orice statistică este un diavol versatil, din care poţi să faci orice, cum vrei, depinzând de ce anume vrei a scoate în evidenţă.

Astfel, în timp ce unii (‘imparţiali’ – vezi aici şi aici) încearcă să arate că nu britanicii sunt cei mai cei, ziarele din UK nu bagă în seamă ‘performanţa’ românilor, ci tot la “ce dezastru este în UK” se referă (vezi aici şi aici!).

În faţa statisticii, tot ceea ce am scris eu despre cum stau lucurile cu alcoolul în UK par a veni să mă pună în ipostaza, presupus inconfortabilă, de “râde ruptu’ de cârpit” sau “râde ciob de oală spartă” – românii nu-s deloc mai breji ca britanicii :-(

Cutez însă să-mi exprim opinia că, fie şi dacă suntem şi noi în acelaşi rostogol pe povârnişul lui din rău în mai rău, la britanici este mai rău (vezi aici, aici sau aici). Şi am credinţa că o spun cât pot de obiectiv, fără vreun orgoliu patriotic.

[Pentru toate postările de pe acest blog mergi la/For all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Alcoolul ăsta, prietenul cel mai bun al britanicului? (13) [This alcohol, a Brit's best friend?]

N-aş putea, Doamne-fereşte, să afirm că sălile de curs sau biblioteca duceau lipsă de muşterii la University of Sussex, dar imaginile de faţă arată care era unul dintre locurile cel mai intens frecventate în campus.

Este vorba de barul organizaţiei studenţeşti (USSU), din această întreagă clădire (Falmer House) rezervată pentru tot soiul de activităţi extracurriculare.

Şi care erau unele dintre cele mai ieftine – în jur de £ 2 pintul (568 ml) – şi căutate băuturi? Berea, dar mai ales cidrul, după cum se vede din butoaiele stivuite în spatele barului.

Amintindu-mi de acest loc, iată şi două veşti bune aduse de criza economică pe ‘frontul anti-alcool’ din UK: volumul vânzărilor de alcool a scăzut considerabil, în timp ce taxele la cidru vor creşte, cu riscul de a urca pintul cu mult dincolo de £ 3.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Alcoolul ăsta, prietenul cel mai bun al britanicului? (12) [This alcohol, a Brit's best friend?]

Acelaşi Guvern – ce mi-e T. Bliar sau G. Clown, că tot aceeaşi gaşcă vorbim! – care a dat dreptul localurilor să vândă alcool 24 de ore din 24 (sau 21) are acum cugetul încărcat.

Numărul internărilor cu probleme generate de abuzul de alcool s-a dublat faţă de începutul erei New Labour, iar britanicii care mor din astfel de cauze să tot fie la vreo 40,000 – cică de cinci ori mai mult decât recunoaşte Guvernul.

Un număr la jumătate faţă cei 88,000 care şi-au sapă prematur groapa prin fumat şi mor în fiecare an. Numai că, pe măsură ce fumatul scade în UK, creşte setea de alcool.

Şi nu creşte domol sau ipotetic precum aşa-zisa încălzire globală, ci mai degrabă înt-un mod alert şi ireversibil. Deja, consumul mediu în Scoţia este înspăimântător şi estimat a fi cu 25% mai mare decât în Anglia.

Este vorba de 46 sticle de vodcă sau 130 sticle de vin pe an, pe fiecare cap de scoţian înrobit de această patimă. Nu degeaba Executivul local încearcă să fixeze preţuri minime pe unitatea de alcool, de cel puţin 40-50 pence, poate şi mai mult.

La Londra însă, Guvernul – aflat pe făraş până de curând, dar încă nu un perdat 100% sigur în următoarele alegeri, că nici conservatorii nu-s prea grozavi – nu atacă dezastrul cauzat de alcool prin preţuri minime, ci prin mijloace propagandistice.

Soluţiile propuse de echipa condusă de jalnicul personaj care este G. Clown sunt: avertismente privind riscurile pentru sănătate lipite pe sticlele de alcool şi spoturi video difuzate la televiziuni, într-o campanie în valoare de 7 milioane de lire.

Câtă ipocrizie, din partea unui Guvern care nu doar că a îngropat ţara în datorii (temă pe care am mai scris aici, aici sau aici), a cheltuit o grămadă de bani în zadar, dar a şi aruncat-o într-o mlaştină de hedonism fără precedent!

Dar şi câtă prostie în a crede că astfel de metode pot funcţiona. Câţi fumători nu fac haz de imaginile menite a fi ‘terifiante’ de pe pachete, dar pufăie în continuare din ţigări?

Cât despre filmuleţele difuzate în calupul de reclame din programele TV (care poate promovează cine-ştie-ce licoare), ele nu pot fi mai eficiente decât furibunda campanie propagandistică legată de încălzirea globală.

Aceasta din urmă pare să fi eşuat lamentabil, deşi mai-marii lumii îi dau înainte cu ‘pericolele’ pentru atmosferă produse de orice om care respiră!

Tot aşa, îmi pare sortită eşecului orice campanie de conştientizare a unor oameni cărora li s-a dat posibilitatea să bea la orice oră, nu doar dependenţi de o substanţă ori o obişnuinţă, ca nişte simpli câini ai lui Pavlov, ci sunt subjugaţi de demonul alcool.

Ştiu că este 99% imposibil minţilor raţionale şi nereligioase (din UK sau de aiurea) să accepte o astfel de explicaţie, dar eu nu încetez să o dau, măcar până ce blogurile mai sunt la liber.

Campaniile împotriva excesului de alcool vor da greş mereu pentru că vor să aplice soluţii aşa-zis ştiinţifice unor probleme de gravă dependenţă, care nu se pot vindeca eficient decât cu leacuri duhovniceşti.

Iar cine caută falsul refugiu promis de demonul alcool trebuie eliberat nu doar de această dependenţă, ci şi de nenumărate alte rele care îi împovărează sufletul.

Omul are nevoie a se vindeca de toate cele pe care societatea de azi i le-a prezentat drept alegeri legitime (şi aducătoare de fericire), dar care nu sunt, în esenţă, decât păcate ucigătoare de suflet, care nu pot aduce fericirea.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]