Nu doar pentru că cine vine la Hristos capătă o tinereţe veşnică pe care nimic altceva pe lume n-o poate aduce, dar această
Comunitate Ortodoxă Sf. Andrei din Edinburgh chiar este formată, în cea mai mare parte, din tineri. Majoritatea celor din imagini sunt studenți sau licențiați, având până în vreo 35 de ani!
La fel precum în unele locuri din Bucureşti –
Biserica Rusă,
Biserica din campusul Politehnica sau
Schitul Darvari – nici aici nu se poate susţine veşnica
argumentaţie (?!)
persiflatoare a ateilor, privind credinţa aceasta
înapoiată, pentru babe superstiţioase, moşnegi inculţi şi tineri complexaţi.
Nicidecum! Complexele, frustrările, prejudecăţile, blazarea, plictiseala, ratarea, lipsa de orizont, infatuarea, autosuficienţa, fuga din sine, balansarea între job şi distracţie într-un perpetuu
nonsens existenţial şi alţi asemenea
viermi neadormiţi se găsesc, din nefericire, în sufletele celor care
ÎŞI REFUZĂ curiozitatea de a se întreba “
ce-o fi cu Ortodoxia asta?” în care s-au născut.
.Măcar britanicii au scuză pentru lipsa lor de curiozitate faptul că nu mai pot să se mire de încă o ciudăţenie din multele care se petrec în ţara lor. Oricine poate face orice în UK, atâta vreme cât respectă legile, așadar inclusiv să umble cu icoane prin locuri publice.
Din această perspectivă, mi-a plăcut nespus de mult faptul că preoţii care au condus procesiunea au ţinut să nu-i deranjeze cu nimic pe localnici, repetându-ne că pistele pentru ciclişti/joggeri trebuie lăsate libere! Şi, cu prea mici excepţii ale unor prichindei, rugămintea a fost respectată întocmai.
Frumoasă
contaminare cu ceva bun din spiritul britanic la nişte ortodocşi, acuzaţi adesea că venim din popoare înapoiate, care nu prea ştiu ce este aceea civilizaţie! Dar şi mai frumos este să vezi atâţia tineri care se aflau la mii de km de patrie (dintre care mulţi fiind
acasă la propriu în
Edinburgh, nu doar
simţindu-se acasă, ca mine) adunaţi în numele lui Hristos! De fapt, aceasta este una dintre cele mai plăcute surprize pentru oricine vine la Hristos, fie în Edinburgh, fie oriunde în lume!
În
Biserica Ortodoxă găseşti
tinereţea adevărată, nu marea de zâmbete clonate ale evangheliştilor, nici ipocrizia iezuită (cântecele, predici-concert, festivaluri, excursii, liturghii scurt-metraj de 30 min) de la papistaşi...
Doamne-fereşte a se crede că îmi proiectez vreo imagine ideală, fără să admit că şi între ai noştri tineri nu ar fi destule caractere jalnice... De ce n-aş fi chiar eu un astfel de exemplu negativ? Oare îmi trăiesc eu credința măcar la jumătate din intensitatea și devotamentul cu care scriu despre ea?!
Şi nici să nu creadă cineva – deşi, în orice fel ar cuteza vreun credincios ortodox să critice moravurile modernității, imediat i se aruncă în faţă această, deja clasică, acuzaţie de intoleranţă! – că dau eu verdicte de genul “toţi ortodocşii se mântuiesc” sau că “dintre heterodocşi, negreşit, toţi merg în iad”.
Cine anume, unde, când, în ce împrejurări, pe ce căi ajunge
să se închine Tatălui ceresc în duh şi adevăr şi să vină la credinţa adevărată – aceasta e o taină doar de Dumnezeu ştiută! Doar Una este calea care ne-a fost dată (cea ortodoxă), dar Judecata este numai a Lui Dumnezeu!
Ceea ce vreau să mărturisesc este că –
după 12 ţări (13 cu România, fără a socoti escalele) prin care m-a purtat Domnul, în care am văzut și vorbit cu sute de oameni (miniştri, militari, ambasadori, profesori universitari, oameni de afaceri, vânzători, taximetrişti, artişti, agricultori, elevi și studenţi, think tank-işti la modă, creştini de toate denominaţiunile, musulmani, albi, negri, asiatici, tineri, vârstnici, bogătani, şomeri etc) –
oamenii mai vii decât în Biserica Ortodoxă eu nu am cunoscut!
Ce tineri am aflat eu în Biserica Ortodoxă sunt de negăsit în masa amorfă a (cândva) tinerilor de 25-30 ani între care mă învârt în activitatea curentă... Deja sunt bătrâni şi învechiţi în rele, după mai bine de un deceniu trăit într-o succesiune de concubinaje în căutarea iubirii adevărate, cu înşelătoare stări de bine (?!) dependente de tutun și alcool, cu cine-ştie-câte avorturi de la anticoncepţionalele ucigaşe, aflaţi într-o veşnică supraîncărcare cu muncă, alternată cu scurte reprize de supraîncărcare cu distracţie...
De orice sunt în stare, doar-doar nu-și vor mai auzi glasul propriei conştiinţe întrebând… de ce sunt aici?... de unde vin şi încotro ce mă duc?... oare cui să datorez frânele morale (pentru cei care le mai au!); doar educaţiei, nu şi unui nu-ştiu-ce, lui Dumnezeu?... care este sensul a tot ce mi se întâmplă?... pentru ce mă zbat?... de ce mă bucur, de ce sufăr, de ce iubesc, de ce urăsc?...
.
Orice aş face eu, oricât aş vrea, cu
cei care fug de astfel de întrebări ajung ca, mai devreme sau mai târziu,
să nu mai am de-a face. Ori am doar nişte relaţii convenţionale, politicoase şi (până la un punct) chiar agreabile, dar finalmente
lipsite de viaţă adevărată, care numai în Hristos se găseşte. În schimb, cu totul altfel de tineri am întâlnit la Edinburgh, dar şi la orice altă biserică ortodoxă din lume!
Între ei, sunt şi dintre aceia cu cu slujbe banale, dar și doctoranzi, cadre didactice, studenţi care
învaţă pe bune la universităţi unde
se face şcoală pe bune, tineri care şi-au lăsat
patria pamântească, dar nu şi pe Hristos. Toţi cu
poveşti de viaţă interesante, pe alocuri de-a dreptul
fabuloase, căci orice convertire are în ea ceva mai spectaculos decât orice scenariu hollywoodian.
Unii au venit la Hristos încă din scutece, născuți în familii credincioase, alții au ajuns la El pe căi întortocheate, însă toți au o poveste – un destin asumat, o
viaţă autentică, nu o simplă înșiruire de evenimente, mai banale ori mai ieșite din comun, însă lipsite de vreun
rost fundamental.
Oamenii care încă nu şi-au descoperit
sensul vieţii (care este
numai unul – relevat de Fiului lui Dumnezeu, Iisus Hristos) apelează neîncetat la
poveşti (filme, emisiuni, jocuri pe calculator, piese de teatru, romane, competiții sportive, concerte, vacanțe exotice, discoteci, droguri, beții
mai cu chef sau
fără etc), pentru a-şi îndepărta pentru o clipă
angoasa existenţială, conştientizarea dureroasă a faptului că
există, dar fără să știe
de ce. A nu se înțelege că aş găsi
rele chiar toate cele enumerate; spun doar că ele n-au nicio legătură cu
fericirea adevărată!
Eu nu pot decât să-I mulțumesc lui Dumnezeu că – după 15 ani de căutat
sensul vieţii, de la 11 la 26 de ani – dragostea Lui a biruit îndărătnicia mea (căci aș fi putut afla și mai devreme, nu El n-a vrut, ci eu!) și nu mai am nevoie de povești ca să uit de mine, ci că pot fi cu adevărat fericit.
Viaţa mea continuă să bată filmul și nicio poveste de genul celor îndrăgite de majoritatea contemporanilor nu-mi poate fi mai de preț decât
povestea cuiva care crede în Hristos.
Împreună cu un astfel de om, fie și analfabet, fie și fără să știm o
limbă comună, pot simți fericirea de a-L cunoaște pe El, sensul a toate. Bucuria întâlnirii cu un suflet care crede în Hristos – cu un om care, indiferent ce ocupație banală ar avea,
nu-şi iroseşte viața – nu are egal între bucuriile de supermarket pe care ni le oferă lumea de azi.
Nenumărați
oameni de succes (după standardele lumii de azi) am cunoscut, dar în locul niciunuia n-aș vrea să fiu. N-am găsit niciun sens în vreunul dintre
succesele respective. Sensul este numai a fi cu El, în Biserica Lui, a crede câtuși de puțin, iar El va lucra în viața fiecăruia, în măsura în care Îl lăsăm fiecare dintre noi.
Şi oameni precum cei pe care îi admir fac păcate, şi ei mai cad în mrejele goanei după
distracţie, şi ei greşesc, ba încă poate că sunt departe de iubirea neverosimil de perfectă a neoprotestanţilor, dar
trăiesc cu adevărat! Viaţa lor nu se scurge nici potrivit dictonului “
gândesc, deci exist”, nici după “
cumpăr, deci exist”, nici “
mă destrăbălez, deci exist”, ci după
MĂ ROG (oricât de rar şi de nedesăvârşit),
DECI EXIST!Căci cu nimic nu poate trăi sufletul omului decât cu rugăciune! Iar începutul rugăciunii stă în ascultarea propriilor gânduri, a mustrărilor de conştinţă, a îndoielilor, a nedumeririlor, a spaimelor existenţiale, a adevăratelor
năzuinţe proprii, nu a viselor prefabricate din mass media sau a impulsurilor animalice strârnite de dictatura corectă politic a hedonismului! Apoi,
trebuie să-L chemi, ca să vină, căci simpla cufundare în propriile gânduri nu duce la nimic bun!
Creatorul nostru îi vorbeşte oricui, cu atât mai mult unuia care
s-a îmbrăcat în Hristos prin Sf. Botez, în Biserica Ortodoxă! Doar că omul contemporan (la fel ca fiii lui Adam din toate vremurile și din toate locurile)
nu mai vrea să se audă pe sine (respectiv pe Dumnezeu vorbind în sufletul fiecăruia), nici măcar în cele două ore cât ţine o Sf. Liturghie!
De câte ori ajung la fraţii ortodocşi din Scoţia, mă minunez de cum Hristos nu lasă în întuneric pe nimeni din cei ce caută
Adevărul şi-i aduce la El. Şi mă cutremur de cei care, născuţi în Adevăr, fii ai Bisericii Una, ce puţin preţuim acest dar!
Cei
conştienţi de acest dar (ca nevrednicul de mine) suntem încă şi mai de plâns decât
inconştienţii din jur, care
nu ştiu ce fac întorcându-I spatele lui Hristos. Noi, care pretindem că
ştim, ce apărare avem pentru nepăsarea şi nerodirea noastră? Facem noi destul, potrivit măsurii noastre de
credincioşi ori ne amăgim că “
stăm mai bine” decât
necredincioşii?
N-or fi deloc perfecţi (
sfinţi) tinerii aceştia care mă uimesc pe mine, dar măcar poartă convingerea că
există un sens al existenţei (Iisus Hristos). Astfel de oameni nu se
sinucid lent, prin
indiferenţa faţă de sensul vieţii, precum atâţia oameni dragi din jurul meu care – deşi simpatici, oneşti, harnici, bine intenţionaţi, poate chiar altruişti – parcă nu-s altceva decât (fie că poartă
haina Sf. Botez ortodox ori nu) nişte
cadavre sufleteşti :-(
Evident, demni de iubit sunt şi unii, şi ceilaţi, căci Domnul pe toţi ne iubeşte și ne așteaptă
Acasă, în brațele Lui! Doar că pe cei precum tinerii cunoscuţi în Biserică (la
Edinburgh sau oriunde altundeva) alături de care Îl ai pe Hristos în comun, ajungi să-i iubeşti cu
o iubire care te bucură, iar pe ceilalţi – cu
o iubire care te doare.
Pe primii, oricât de rar i-ai vedea, te bucuri nespus să-i vezi; de ceilalţi, deşi nu o faci
programatic şi, într-un fel,
ţi-e veşnic dor de ei, chiar dacă îi vezi zi de zi, ajungi să
te îndepărtezi… pur şi simplu pentru că “
tovărăşiile rele strică obiceiurile bune” :-(
Să dea Dumnezeu oricui va fi citind această postare să aibă parte de a cunoaşte cât mai mulţi oameni din prima categorie, ceea ce presupune că – pentru a simţi ce înseamnă
comuniune în Hristos – vor fi trecut printr-o
cât de mică schimbare în bine a propriului suflet (a se citi:
pocăinţă), în lipsa căreia
a cunoaşte Adevărul şi a fi eliberat de către El nu este posibil!
[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]
|