Ortodoxia în East Sussex (4) [Orthodoxy in East Sussex]

Cât de repede (cam în 15 minute) se poate schimba chipul unui sălaş de-al anglicanilor într-o biserică ortodoxă, m-am lămurit în Lewes, orăşel tipic englezesc la vreo 16 km nord-est de Brighton, cu numai 16,000 de locuitori. În biserica Thomas à Becket – pe care credincioşii anglicani nu o ocolesc defel şi unde poate că s-ar potrivi mai puţin eticheta de secularism, din păcate valabilă în atâtea alte locuri în UK – reuşesc să se închine lui Hristos şi câteva zeci de ortodocşi.

Dar nu doar obiectele de cult ar putea crea vreo diferenţă, fără să existe o mică parohie ortodoxă (circa vreo 20 de oameni în consiliul parohial, vreo 25-30 alţii care vin la biserică regulat şi poate tot atâţia care vin sporadic), care reuşeşte să aibă parte de o Sfântă Liturghie măcar 2-3 duminici pe lună. Ba chiar, în prima miercuri din Postul Mare, am luat parte la o minunată seară dedicată Canonul Mare al lui Andrei Criteanul şi Rugăciunii Sf. Efrem Sirul.

Cârcotaşii ar putea găsi noduri în papură, căci negreşit totul a fost mai scurt şi “nu chiar la noi”, mai ales nu ca în locul în care mi-e drag să mă întorc (dar nu ştiu dacă e cuviincios să-i fac reclamă pe blog). În orice caz, păcătosul de mine dau mărturie nu numai că era vorba într-adevăr de fraţi ortodocşi, care ţin de Exarhatul pentru Parohii de Tradiţie Rusească din Europa de Vest al Patriarhiei Ecumenice de la Constantinopol), dar şi că preotul s-a străduit să citească toate rugăciunile cu atâta luare-aminte, suficient ca să mai îmi adauge un motiv să mă simt acasă în UK.

Căci, chiar dacă sunt şi nenumărate alte motive lumeşti pentru care mă simt atât de acasă în ţara aceasta, aceasta se datorează întâi şi întâi faptului că există viaţă ortodoxă pe aici. Ba chiar – şi asta numai Dumnezeu ştie cum de se poate întâmpla, poate tocmai pentru a da de ruşine avântul atâtor ecumenişti – tot mai mulţi oameni (nu neapărat numeric, ci mă refer la multe locuri din UK, cu multe şi diferite istorii de viaţă, de la anglicanism, până la ateism) Îl găsesc pe Hristos acolo unde se află cu adevărat, în Biserica Ortodoxă.

Poate m-am simţit acasă şi pentru că avusesem a doua oară ocazia să aud slujind şi să vorbesc cu acelaşi preot ortodox din UK care se întâmplă să fie chiar englez, pe când majoritatea preoţilor din UK provin din ţări majoritar ortodoxe. Slujitorul Domnului are un job part-time pentru a se întreţine, dar mulţumeşte bunăvoinţei fraţilor anglicani că are unde. Iar fraţi îi sunt, pentru că toţi suntem oameni făcuţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, dar nu pentru că i-ar recunoaşte cumva fraţi în credinţă – mare rătăcire ecumenismul ăsta!

În privinţa altor motive pentru care mă simt acasă în UK, cu voia Domnului voi mai tot scrie pe blog sau ele reies deja din tot ce am scris. Este minunat într-o ţară unde parcă nu se vorbeşte aşa de urât pe străzi şi nu se circulă atât de haotic precum la Bucureşti, nu ţipă oamenii unii la alţii, nu se sună din claxoane de plictiseală sau pentru intimidarea celor cu lămâie galbenă în parbriz, nu se dă buzna peste rând (dacă o face cineva, de regulă nu este vorba de britanici de baştină), ba nici nu ai de ce să-ţi lustruieşti pantofii în fiecare zi, nici când plouă…

Dincolo de acestea, important este că, în această postare, am menţionat motivul esenţial pentru care “da, mi-ar plăcea să trăiesc aici”. Dar să las în voia Domnului ce şi cum va fi, căci nu întotdeauna este important în viaţă doar ceea ce ne-ar plăcea…

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Ortodoxia în East Sussex (3) [Orthodoxy in East Sussex]

Aproape în fiecare duminică, după Sfânta Liturghie, o parte din enoriaşele de la biserica grecească din Brighton nu uită să îi ceară preotului să sfinţească coliva spre pomenirea celor dragi adormiţi. Şi cum putea păcătosul de mine să găsească un motiv de a intra în vorbă tocmai cu aceea dintre minunatele noastre gazde din consiliul parohial, care negreşit că a fost frumoasă la vremea ei (complet atipică pentru conaţionalele sale!), decât să o întreb cum se face coliva?

Ingredientul principal este grâul, care se lasă la înmuiat peste noapte, apoi se fierbe, încât boabele se umflă după cum se poate vedea, dar nu până să plesnească. Apoi se scurge cât mai bine. La fel se fierb şi se scurg migdalele şi seminţele de susan, care se amestecă apoi cu stafide (unele dintre cele mai moi şi mai parfumate gustate de mine vreodată) şi cu seminţe de rodie - picăturile acelea rubinii. Fără zahăr, ciocolată, bombonele sau alte decoraţiuni, coliva asta grecească nu are nicidecum aspectul şi gustul unui desert cum iese pe la noi, dar o porţie precum cea din imagine este o excelentă mâncare de post. Nu este o delicatesă, dar poate potoli foamea.

Altfel, din vorbă în vorbă, duminica trecută, mi s-a mai confirmat două teorii. Prima este aceea că foarte mulţi greci ciprioţi sunt mai ataşaţi de fosta putere colonială, Marea Britanie, decât de Grecia. Pe câţi i-am tot întrebat, inclusiv cu alte ocazii, niciunul nu mi-a zis că are la inimă Elada mai mult decât UK. Nu ştiu dacă aşa or simţi cetăţenii Republicii Moldova când ajung la Moscova, dar probabil că nu este nimic nefiresc ca un grec cipriot să simtă aşa când pune piciorul în Londra. În capitala UK, grecii au nu mai puţin de 25 de biserici, după cum le-am numărat într-un anuar editat de asociaţia pan-ortodoxă a credincioşilor din UK, The Orthodox Fellowship of St. John the Baptist. Iar aceasta îi exclude pe preoţii şi ierarhii greci care ţin de Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol. Uimitor cum, de mii de ani, pe oriunde s-ar aşeza grecii ăştia, reuşesc uşor să se simtă ca acasă!

Aproape 500,000 de greci ciprioţi locuiesc în UK, ceea ce înseamnă foarte aproape de numărul celor din insulă (778,000), după ultimele date ale Guvernului lor. O a doua teorie se referă la o tristă confirmare - anume că procentajul de ortodocşi practicanţi nu pare să fie mai mare sau mai mic decât în România. La vreo 3,000 de ortodocşi greci câţi ar exista prin East Sussex, numai vreo 300 au legătură cu biserica lor din Brighton. Poate or veni la mari sărbători, însă din ce mi s-a părut mie, într-o duminică obişnuită, nu vin mai mult de vreo 120 oameni, din care un sfert sunt britanici, imigranţi şi studenţi ortodocşi de alte naţionalităţi (dintre care până la 10-12 români). Aşadar, secularizarea o fi doar mai accelerată în rândul anglicanilor sau al altor credinţe eretice, dar nicidecum nu este o boală de care Lumea Ortodoxă ar putea să pretindă că nu suferă.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

An atheist reborn in the Orthodox Church (5) [Un ateu renăscut în Biserica Ortodoxă]

“What’s the connection between the above picture and St. Dionysios?” – anyone would be entitled to ask. Well, that tree that my friend Dionysios is looking at in his garden in Peacehaven is an olive tree brought from the very pathway towards which St. Dionysios directed his brother’s murderer to escape those who were pursuing him. And let no one dare say to me that olives can’t grow in East Sussex (in the southernmost part of England), when I touched such fruits here myself! Obviously, there weren’t any olives in this very young (about six years old) tree but it was plenty of them in the other tree big olive trees that Dionysios has in his garden.

Maybe outside the Orthodox world the uniqueness of a tree brought from a particular place in Zakynthos island makes no sense, yet I am convinced that those who try to live their lives as they should within this only One Church of our Lord Jesus Christ would understand what a profound meaning all these apparently insignificant things can have. For all of you - believers and nonbelievers - here is another little story of whose truthfulness my friend Dionysios is sure of, since a trustworthy person (his Greek godfather) told it to him.

In August 1953, a sequence of three massive earthquakes rattled Zakynthos (whose tourist attractions can be seen here), leaving most of its buildings in ruin. In the village where Dionysios’ godfather lives, two young boys were missing. The searches through the ruins were to no avail, and, after a week of efforts, it was decided that a memorial service would be held for the boys. Amazingly, during the service, someone brought two boys that had just been found. They were exactly the two children thought to be dead by then. The boys said that a wardrobe had kept them safe among the rubbles, which is not an uncommon survival scenario after earthquakes. However, everyone’s amazement grew further when the little survivors said that: “an old man dressed in black brought us food and water but he only gave us vegetables.”

A few days later, on August 24th, when the summer procession for St. Dionysios is being held (there is another one on December 17th), the family took the boys and went to thank the Lord by paying homage to the Saint. When the boys saw the body of the Saint, they instantly recognized him, saying “That is the man who came to bring us food, it was him.”

Time and again, the Lord intervenes miraculosly, through His beloved saints, in our lives – if only all of us would believe what He’s been saying for the past 2,000 years! And one could never judge but feel very sorry for those of us ready to believe any nonsense (enslaved by the sick “I only believe in myself” kind of mentality), and not the witnesses offered by children who would have no reason for making up such a story. Oh, my Lord, why am I so tempted to believe that, at least very often, those who don’t believe children's encounters with saints, and dismiss what they say as mere stories are probably those who refuse to believe that unborn children are living beings and murder isn’t justified under any circumstances? For the prayers of St. Dionysios, please have mercy on Thy world!

[For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to/ Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

Ortodoxia în East Sussex (2) [Orthodoxy in East Sussex]

"Poţi să ai o afacere, să vinzi Chips and Fish, şi să ajungi în Rai" - aceste cuvinte simple ale preotului au constituit esenţa predicii de azi de la Greek Orthodox Church of the Holy Trinity din Brighton. Iar vorbele sale s-au potrivit de minune pentru a mai dezmetici lumea cuprinsă de goana după chilipiruri în perioada asta de reduceri. Măcar de ar fi ca cine are urechi de auzit, să audă că viaţa asta mai înseamnă şi altceva infinit mai important decât cele cărora le acordăm cea mai mare parte a timpului nostru. Pomenind desigur şi despre aducerea moaştelui Sf. Ioan Gură de Aur la Constantinopol, predica de azi s-a axat pe un mucenic grec mult mai apropiat de vremurile noastre decât de cei de la începuturile Bisericii. Şi pur şi simplu nu pot să nu povestesc mai departe ce am auzit.

Pe la sfârşitul secolului al 18-lea, un anume Dimitrie ajunsese, la numai 25 de ani, un prosper om de afaceri în Constantinopol, având unul dintre cele mai căutate hanuri din tot Imperiul Otoman şi oferind servicii (ce azi s-ar numi catering) celor mai mari dregători de la curtea Sultanului. Devenind unul dintre cei mai râvniţi burlaci din oraş, Dimitrie nici nu trăia în destrăbălare, dar nici nu se ducea duminică de duminică la biserică, afacerile sale fiind pe primul plan. La un moment dat, în ciuda multor prieteni între musulmani, unii dintre ei au început să-l pizmuiască şi căutau să-i facă rău, exclusiv din invidie, nu că Dimitrie l-ar fi nedreptăţit pe vreunul dintre ei cu ceva. S-a întâmplat ca, odată, să iasă o încăierare în faţa casei tânărului ortodox. El a coborât să vadă ce se petrece, tocmai când unul dintre ei care se băteau era înjunghiat mortal. Turcii au dat imediat vina pe nevinovatul Dimitrie, aducând martori mincinoşi în faţa judecătorului, care nu putea să dea crezare cuvântului unui ortodox şi martorilor săi în faţa mărturiilor unor musulmani. Totuşi, datorită bunei reputaţii de care se bucura tânărul grec între mai marii cetăţii, aceştia i-au propus o soluţie de scăpare de evitare a condamnării iminente. Dacă s-ar fi lepădat de Hristos şi ar fi luat credinţa musulmană, Dimitrie ar fi fost liber şi toate acuzaţiile împotriva lui - retrase. Era anul 1785 şi nimeni nu ar mai fi crezut pe atunci că cineva ar prefera moartea decât lepădarea de credinţa ortodoxă. Iată însă că Dimitrie, acel tânăr de succes şi nu prea bisericos a ales să fie executat, într-o zi de 27 ianuarie, decât să se lepede de Fiul lui Dumnezeu.

Poveţele acestei povestioare, aşa cum au rămas în mintea mea după întâlnirea dintre vorbele părintelui şi nevrednicele mele gânduri ar fi următoarele:
1) să nu judecăm niciodată (ne)credinţa altcuiva, căci numai Domnul o ştie cu adevărat;
2) să nu facem niciodată ca Dimitre cel dinainte de mucenicie, preocupat prea mult de cele materiale şi să ne închipuim că, dacă se va pune problema, şi noi vom şti să alegem a rămâne cu Hristos şi nu cu deşertăciunile în care ne-am învăţat să trăim (mare amăgire e asta!);
3) să nu credem vreo clipă că numai călugării şi preoţii sunt chemaţi la sfinţenie, ci că toţi trebuie să ne mărturism credinţa, fie şi prin a face toate lucrurile ca pentru Dumnezeu, cum făcea Dimitrie, care şi fără să arate o evlavie deosebită, era un om cinstit, respectat de mulţi păgâni.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Ortodoxia în East Sussex (1) [Orthodoxy in East Sussex]

Vorba aceea răutăcioasă, cum că pe greci nu trebuie să-i crezi nici când vin cu daruri, o fi fost întemeiată pe vremea lui Ahile sau a domniilor fanariote, oriunde şi oricând în lume, dar nu şi la biserica lor (Greek Orthodox Church of the Holy Trinity) din Brighton, aşa cum m-a binecuvântat Domnul să o găsesc eu. Ca singur lăcaş ortodox pe o mare distanţă în jurul Bighton-ului, excluzând Londra, aici se strâng duminică de duminică ortodocşi (poate nu mai mulţi de 30-40) din toată lumea, rătăciţi între cei peste zece mii de studenţi de la University of Sussex şi University of Brighton, plus imigranţi (legali ori nu) al căror număr doar Domnul îl ştie.

Să iei parte la Sfânta Liturghie a Sfântului Ioan Gură de Aur chiar în limba în care a fost scrisă, într-o clădire anglicană pe dinafară, dar cu duh ortodox într-însa, este numai o parte a minunii de a vedea cum Biserica Ortodoxă e Una pretutindeni. O alta ţine de felul cum îi cheamă Hristos la El pe toţi ai Săi, indiferent limba în care se roagă, de felul cum au ajuns în UK, mai bogaţi sau mai săraci, cu studii multe sau puţine, mistuiţi de dorul de casă ori veşnic fugind să uite ce au lăsat în urmă. Doar în faţa Lui toţi suntem legali. Altfel, noi între noi prea adesea ne împărţim unii pe alţii în diverse categorii neesenţiale pe care punem atâta preţ nemeritat...

În fine, felul în care enoriaşii greci (în majoritate grecoaice în vârstă) dau o masă pentru toată lumea la sfârşitul Liturghiei, nu are de-a face cu potolirea poftelor stomacului, ci cu ideea de primire a străinilor. Magazinele, restaurante, pub-urile, cafenelele, sălile de jocuri şi concerte (toate îmbietoare şi de care Brighton-ul e plin) - nu pot decât să te facă a uita de tine. Dar la această Greek Orthodox Church of the Holy Trinity poţi să-ţi aminteşti de sufletul tău şi mai ales de Cel de Care nu ar trebui să fugi niciodată, indiferent de motivele pentru care ai luat calea străinătăţii.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]