La muncă în UK (7) [Working in the UK]

Atunci când îi mai apucă, pe unii britanici (de regulă studenţi), câte o criză de vinovăţie pentru consumismul din jur şi efectele sale devastatoare asupra proprie ţări şi a lumii întregii, un exemplu devenit deja clasic este cel al copiilor care lucrează ca nişte sclavi pentru a realiza haine fiţoase, precum acelea înşirate în magazinele de pe Oxford Street.

Desigur, îşi zic britanicii de bun-simţ, imaginea copiilor-sclavi, demnă de o Mare Britanie din vremea lui Charles Dickens, nu poate surprinde acum decât undeva departe – cu precădere în foste colonii ca India, Bangladesh, Pakistan, Sri Lanka etc.

Însă tare mă tem că, cine vrea cu adevărat, poate vedea că sclavia (sau, mă rog, semisclavia) există încă şi pe teritoriul UK, deşi s-a abolit 1833.

Şi nu mă refer aici la prostituţia din UK, ci la sclavii de pe plantaţii – români şi bulgari, care au drept de muncă pentru aceste ocupaţii istovitoare, deloc palpitante (munca este repetitivă) şi supuse capriciilor vremii britanice, că doar nu prea sunt pub-uri pe ogoare, unde să te adaposteşti...

Multe dintre fructele scumpe (o colegă din Croaţia constata că raportul ar fi cam acesta: preţul pentru o bucată în UK = un kil în ţara ei!) şi nicidecum atât de gustoase (pe cât de arătoase!) sunt culese de sclavi din România şi Bulgaria.

Atraşi cu promisiunea unui salariu de £ 200 pe săptămână (oricum derizoriu), adesea, ei nu încasează nici măcar jumătate din sumă în urma a tot soiul de comisioane şi cheltuieli cu întreţinerea barăcilor în care locuiesc ca în lagăre.

Nici n-ar trebui să fie de mirare, că doar naziştii doar au perfecţionat, dar nu au inventat lagărul de concentrare – idee preluată de la ceea ce făceau britanicii în vremea războiului cu burii din 1899-1902.

Pe siteurile oficiale (vezi aici şi aici) toate sunt bune şi frumoase pentru muncitorii agricoli, doriţi în UK strict pentru perioada recoltei, dar care sunt amăgiţi că măcar îşi pun un ban deoparte. Condiţiile de lagăr nici nu lasă posibilităţi de distracţie, unde banii să fie cheltuiţi aiurea, astfel că, până la urmă, patronii le fac un bine, nu-i aşa?

Chiar şi când sunt plătiţi cu jumătate din salariul minim din UK (cel mult £ 3, în loc de £ 5.73 pe oră), chiar şi când ajung să muncească mai puţine ore decât li s-a promis, chiar şi după ce veniturile le sunt jumulite de diferite comisioane şi necesitatea de a-şi plăti avionul înapoi, poate că – dar strict din punct de vedere financiar! – toate umilinţele rentează.

Dar oare să fie aceste jalnice condiţii de muncă din agricultură un soi de vaccinare a muncitorilor agricoli români şi bulgari (fără dreptul de a ocupa alte locuri de muncă în UK), ca nu cumva să îndrăznească să se îndrepte către alte slujbe în această ţară, unde de bine, de rău, condiţiile de lucru sunt cel puţin decente?

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

La muncă în UK (4) [Working in the UK]

Unele dintre cele mai râvnite slujbe din UK şi lumea întreagă se află într-un singur punctuleţ (a se vedea aici cât de mic este :-) de numai 2.6 km pătraţi, cunoscut drept The City of London, o entitate independentă de cele 32 de unităţi administrative (boroughs) care compun regiunea Londra Mare (Greater London).

Primul lucru care i-ar face să strâmbe din nas pe mulţi fiţoşi corporatişti de la Bucureşti este faptul că nu poţi ajunge aici decât cu metroul, ba poate după ce ai făcut şi naveta cu trenul. Aceasta se întâmplă pentru că, oricât de bine ai câştiga – între £ 70,000 şi £ 100,000 pe an, ca slujbaş obişnuit în serviciile financiare (nu vorbesc de salariile din top management) – tot nu îţi permiţi să plăteşti £ 8 pe zi pentru a-ţi aduce automobilul în Londra.

Iată cum arată înăuntru un asemenea loc de muncă, expus privirilor trecătorilor şi aparatelor de fotografiat. Desigur că nu aduce cu austerele clădiri de birouri descrise de Dickens, Caragiale sau Kafka, însă unuia mai poet de felul său cum sunt eu, tot mi se pare un mediu de muncă alienant.

Pare a fi altfel sub neon decât sub lampa cu gaz, la laptop decât lângă călimară şi sugativă, dar oare este cu mult mai bine?! Mai că-ţi vine să te urci pe pereţi, ceea ce este imposibil – fie că nu există pereţi, fie că sunt de rigips şi rişti să te prăvăleşti peste şefu' şi amanta lui. N-o fi tocmai clasic Dickensian peisajul, (măcar aparent) o fi mai bine aici decât în vremea lui Oliver Twist, însă dezumanizarea prin muncă tot la fel îmi pare.

Poate nici nu este de mirare că mulţi dintre aceşti corporate people tot aşa beau de sting precum studenţii, iar pub-ul este biserica lor. Nu-s eu în stare să ţin cuiva prelegeri despre cum să-şi trăiască viaţa!

Constat însă că omul secular al secolului al 21-lea, deşi spune că Dumnezeu nu există sau îşi recunoaşte făţiş autoidolatria (“eu sunt dumnezeu”), oricât se luptă împotriva propriei religiozităţi, nu poate să şi-o stârpească. Doar că L-a înlocuit pe Dumnezeul Cel Viu cu tot felul de surogate: banii, succesul, faima, sexul, alcoolul, ambiţiile profesionale, distracţia, ştiinţa, propria gândire etc…

Probabil că iarăşi se vor scandaliza vreunii de tonul meu moralizator, dar să lucrezi toată ziua cu cifre, să înmulţeşti banii altora, în timp ce pe ai tăi îi vei cheltui la fel de repede cum vin (Londra este un oraş scump, iar obrazul subţire cu cheltuială se ţine, nu?) nu mi se pare deloc o perspectivă fericită.

De pe urma a tot ceea ce muncesc aceşti 700,000 de sclavi fericiţi corporatişti din Londra, probabil că un număr de cel puţin o mie de ori mai mic (lorzi, şeici, moguli, magnaţi, nababi, oligarhi – a se lua termenii la propriu sau la figurat, nu contează!) îşi permit să stea cu burta la soare şi să cheltuiască într-un weekend chiar şi salariul pe un an al unui bun specialist în probleme financiare.

Ei bine, n-are decât să se scandalizeze cine şi cât va pofti de viziunea mea asupra acestor invidiaţi corporate people, cel puţin până la un episod următor. Căci neapărat trebuie să povestesc puţin şi despre ce importanţă are acest City în economia UK şi a UE şi despre părerea mea fundamental favorabilă unei economii libere*** şi cât mai liberalizate.

Mai ales că nu găsesc nimic intrinsec acestui sistem economic care să fie incompatibil cu cine chiar ar dori să trăiască potrivit voii lui Dumnezeu. În niciun caz nu pune piedici mai mari ca dictatura comunistă ori ca Imperiul Roman din primele veacuri creştine. Ar fi o palidă scuză pentru nevrednicia noastră să credem aşa ceva.

Relele fundamentale nu aparţin sistemului economic, ci mândriei omeneşti, care s-a manifestat ea şi în Rai (care era în sine un sistem perfect), darămite în paradisurile terestre pe care le promit şi comuniştii, şi capitaliştii!

*** NOTĂ: La care subscriu încă, inclusiv după ivirea crizei financiare (nicidecum din senin!), căci abuzarea de liberalism îmi pare a fi fost premeditată, încât băncile, apoi întreaga economie, să intre în mâinile viitorului guvern global antihristic de mâine-poimâine.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

La muncă în UK (3) [Working in the UK]

Înainte de a începe împărtăşirea impresiilor din Scoţia, cred că sunt dator cu nişte explicaţii despre această bizară activitate publicitară. Nicăieri prin lume – dacă va fi oare Scoţia al 13-lea stat independent vizitat de mine, respectiv al 28-lea membru al UE, iată un subiect demn de multe postări! – nu am mai văzut aşa ceva.

Dar, în centrul comercial al Londrei (Oxford Street, Bond Street, Regent Street, Piccadilly Circus, Hanover Square – ca să dau câteva repere), adesea dai peste oameni care nu fac altceva decât să ţină panouri publicitare. De regulă, se face reclamă unor magazine, localuri ori servicii cosmetice, dar iată că se care anunţă inclusiv reduceri la bilete de teatru.

“Păi este cea mai uşoară muncă din lume, să nu faci nimic toată ziua”, s-ar grăbi unii să spună. Este prea uşor să emiţi astfel de verdicte, înainte de a te fi pus în pielea celui care are într-adevăr nevoie de banii respectivi. Mie mi se pare degradant să stai toată ziua în marea de oameni care vin din toate părţile, să nu poţi să te mişti dintr-un perimetru dat, să înduri frigul şi înghiontirile involuntare ale trecătorilor.

Nu mai zic să te chinuie gândul că tu trebuie să stai o oră ca o statuie pentru banii pe care mulţi din jurul tău îi cheltuie în câteva secunde. De pildă, pentru un sandviş vegetarian şi un suc natural de portocale am dat vreo £ 5 – şi de asta nu recomand nimănui să intre, nici măcar aşa o dată în viaţă, într-un Starbucks din Londra!

Din vorbele unui nigerian agăţat de un astfel de panou pentru McDonalds am aflat că nu ţine de vreo strategie a reţelei de fast-food, ci de soluţia la care apelează fiecare şef de unitate, în încercarea disperată de a atrage cât mai mulţi clienţi într-o zonă unde mai sunt alte 2-3 restaurante McDonalds, plus puzderie de alte localuri.

Iar diferenţa de chirie (dintre un stabiliment cu ieşire la stradă sau unul plasat pe o străduţă lăturalnică ce dă în vreuna din cele de mai sus) probabil că se numără în suficiente sute de pounds, încât să fie rentabil să plăteşti un asemenea panou publicitar însufleţit.

Totuşi, nigerianul era mulţumit că poate pune un ban deoparte pentru a-şi deschide o afacere acasă. El scotea £ 6 pe oră, pentru numai şase ore pe zi, muncind doar de luni până vineri, dar cred că era cât se poate de sincer când spunea că vrea acasă, unde speră să se întoarcă în cel mult doi ani.

Şi probabil munceşte legal, altfel de ce ar fi fost aşa vesel să se lase tras în poză?! Pentru orice eventualitate, că niciodată nu poţi şti ce şi cum în ţara asta a lui Big Brother, mai bine să nu dau poza cu faţa lui.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

La muncă în UK (2) [Working in the UK]

Admiţând că individul din Uzbekistan pe care nu l-am putut poza decât din spate mi-a spus adevărul, înseamnă că munceşte la negru şi, cel mai probabil, este imigrant ilegal. Să stai nouă ore pe zi cu panoul acela publicitar în braţe, în inima Londrei, şi să încasezi doar £ 40 pentru treaba asta, înseamnă că iei mai puţin de salariul minim pe economie.

El ar fi trebuit să încaseze 9 x £ 5.52, aşadar un total de £ 49.68 pe zi! Unii ar putea spune că "nu e mare lucru, £ 10 acolo în minus". Dar numai când ai facturi (bills) de plătit în UK îţi poţi da seama dacă este mult sau puţin.

Apoi - iarăşi dacă mi-a spus adevărul, căci să îi fi părut prea neîncrezător în ce-mi spunea poate nici nu mai vorbea cu mine! - el zice că munceşte şi duminicile pentru banii ăştia, deşi s-ar cuveni să încaseze mai mult. Asemenea lui sunt destul de mulţi cei care desfăşoară această bizară activitate publicitară pe arterele comerciale din Londra.

Mai multe detalii despre această muncă primitivă, nu istovitoare, dar umilitoare – demnă de un roman de-al lui Charles Dickens – am să aduc săptămâna viitoare, când, cu voia Domnului, am să revin din Scoţia.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]