Femeile în UK (15) [Women in the UK]

Cu nimic nu găsesc a fi superioară cultura britanică altora sau inaccesibilă românilor, însă este ceva de care mi-e dor măcar câteodată, când sunt departe de UK – o anumită cultură a zâmbetul, atât de străină românilor de astăzi.

Nu ştiu cum erau strămoşii noştri, cei dinaintea deceniilor comuniste, dacă zâmbeau mai mult. În fotografii, toţi apar cam posaci, dar pesemne că aceasta ţinea de ritualul fotografierii. Poate că a te trage în poză impunea o anume solemnitate.

A nu se crede nici că britanicii or fi un fel de brazilieni sau altă naţiune zâmbăreaţă, ci au ceva care parcă le lipseşte românilor – zâmbetul la contactul cu un chip străin sau la abordarea de către un străin.

Nu mă refer la situaţia (oarecum extremă) când te apropii cu un aparat foto de cineva, ci la multe situaţii de zi cu zi, când, în România – eşti privit chiorâş, la mişto, cu lehamite sau suspiciune, în grabă sau nici măcar nu eşti privit.

Pe când în UK, în orice prăvălie ai intra sau aproape pe oricine ai aborda, nici nu trebuie să fie neapărat băştinaş de pe meleagurile britanice pentru a-ţi zâmbi. Eşti întâmpinat cu un zâmbet, indiferent ce va fi fiind în sufletul celui care îţi zâmbeşte.

Îmi închipui că indiferenţii religios care citesc acestea li s-o părea inutil să fac atâta caz de zâmbet. Poate şi dintre credincioşi unii s-or întreba ce contează zâmbetul (imaginea, aparenţa) şi cum ne poate influenţa mântuirea.

O fi un aspect trivial, însă din asemenea lucruri mici se construieşte şi o societate comfortabilă, în care să-şi fie drag să trăieşti. În plus, zâmbetele îndreptate către orice om, sunt, în esenţă, îndreptate către Făcătorul fiecărui om.

Cu ce-s britanicele mai fericite dacă zâmbesc, că doar tot roase de depresie (ca orice om care nu a descoperit sensul vieţii) rămân? Dar nu-s şi românii în aceeaşi situaţie?

.

Oare britanicii n-au griji? Sau cumva românii scapă de ele mai uşor dacă şi le afişează pe feţe? Cum lamentările verbale nu ajută, nici cele impregnate în înfăţişare nu sunt de niciun folos.

.

Dincolo de a fi doar un semn de British civility, aşadar un comportament învăţat, cică există şi zâmbete tipic britanice (care poartă numele unui medic francez), pe care doar 5% dintre oameni le pot mima. Majoritatea nu pot zâmbi aşa decât pe bune.

Poate nici jumătate dintre britanice nu se lasă fotografiate la insistenţele vreunui fotoholic, dar mult mai multe sunt acelea care zâmbesc când le vorbeşti prima oară. Şi nu li se se pare că îţi fac vreo excesivă concesie dacă îţi zâmbesc… cum de atâtea ori ai impresia în România :-(

Mi se pare absurd că a fost nevoie să vină McDonalds sau KFC în România să înveţe femeile să zâmbească şi foarte trist că încă multora li se pare că a zâmbi ţine de a avea o relaţie personală cu primitorul zâmbetului ori de a-i aplica un tratament special.

Desigur că, şi în cazul imaginilor de faţă (precum aici), pot fi acuzat că am surprins zâmbete din partea celor cărora condiţia profesională le impune să zâmbească – ori că este vorba de angajate la bucătăria IDS, ori despre agente din echipa de pază de la Edinburgh Castle.

Dar nu poate fi doar atât. Nu cred că cineva poate zâmbi pentru un salariu în GBP dacă nu ştiut să zâmbească pentru unul în lei. De fapt, probabil că cine nu este obişnuit să zâmbească gratis, n-o va face nici ca obligaţie de serviciu.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Chestii d-astea, numai la britanici (20) [Things like these, only at the Brits]

Unul dintre lucrurile din UK pe care le receptezi mai întâi ca înduioşătoare, apoi foarte răspândite până la a fi omniprezente, dar în final – când nu-s decât o mostră a corectitudinii politice excesive! – devin agasante este grija britanicilor pentru a facilita accesul persoanelor cu handicap oriunde în spaţiile publice.

Mesajul următor (click pe imagine!) se găsea pe mesele apropiate de uşile localului (cantină până pe la 15:00 şi pub cam toată ziua) din clădirea IDS unde am locuit eu: “Vă rugăm să nu plasaţi un scaun la capătul acestor mese. Accesul scaunelor cu rotile este necesar tot timpul. Vă mulţumim”.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Femeile în UK (11) [Women in the UK]

Cu oricâtă insistenţă ar scrie presa britanică despre promiscuitatea fără egal a femeilor din Marea Britanie (a se vedea aici şi aici), eu nici n-am de gând să ‘combat’ aceste triste ‘adevăruri statistice‘, însă nici să cad în resemnarea că ‘cifrele spun totul’, mai ales pentru că, în faţa Domnului, fiecare om este o fiinţă aparte, nu un simplu ‘exemplar dintr-o populaţie’.

Eu unul n-am avut de-a face cu depravatele din statistici (‘ce prostănac’, ar exclama mulţi, nu-i aşa?), ci cu o puzderie de fete drăguţe sau doamne de treabă, chiar şi în această antihristică (de la o vreme parcă şi a o numi doar excesiv de seculară sau ateistă spune prea puţin) societate britanică. Aşadar, pot să-mi continui serialul cu exemple pozitive din UK...

...de data aceasta, aş vrea să scriu despre foarte buna impresie lăsată de cameristele din blocul rezidenţial (residential block) al Institute of Development Studies (IDS), unde am locuit ca Chevening Fellow.

Doar cameriste, şi încă la un cămin studenţesc, deci nu în vreun hotel (de unde să poată pica ceva şpăgi), însă cu atâta bun simţ şi seriozitate în practicarea unei munci umile cum adesea noi (ăştia destepţii, intelectualii, fiţoşii :-( nu dăm dovadă.

Cinci zile pe săptămână, dacă nu erai în cameră sau nu uitai cartonaşul cu ‘Nu deranjaţi’ (Do not disturb) de pe uşă, între 9:00 şi 11:00 camera îţi era se aspirată, se goleau coşurile de gunoi ori se înlocuiau, dacă era cazul, săpunul şi hârtia igienică. Oribilele chiuveţici pe model britanic erau şi ele spălate, iar patul făcut – cam ca la un hotel. Joia, se schimbau cu totul cuverturile de pat.

Sau, dacă uitai cartonaşul în uşă (cum făceam eu adesea, mai ales obosit după vreo noapte de blogging :-), mă trezeam cu nişte simpatice bileţele precum cele prezentate în a doua fotografie.

În mesaje care începeau cu ‘Dragă Camera 4, dacă vrei să schimb patul...’ mi se oferea posibilitatea să deschid uşa la o anumită oră sau – dar numai dacă binevoiam! –, să-mi schimb singur cu aşternuturile ce aveau să-mi fie lăsate pe pat.

Dacă nu binevoiam, eram rugat doar să ţin aşternuturile noi în cameră până când le va schimba ea pe cele vechi. Fără niciun fel de strâmbătură din nas că i-aş îngreuna cumva sarcinile de serviciu!

Ar mai fi de adăugat faptul că această doamnă avea mereu zâmbetul pe buze, cu întrebări pentru fiecare locatar din IDS, glumiţe despre aspiratorul căruia îi spuneau ‘Henry’. Parcă erai în vizită la o pensiune, nu la un bloc rezidenţial studenţesc. Să nu mai zic că, la un moment dat, o colegă de-a ei (la fel de amabilă), a făcut o plăcintă pe care ne-a adus-o la bucătăria unde aveam acces doar noi, cei 12 Chevening Fellows de la Sussex European Institute.

Total nefotogenică (oricum, iată aici un text minunat despre urâţenie) camerista mea era mereu zâmbitoare, amabilă şi – am tras cu ochiul cum făcea curăţenie în alte camere, când nu era locatarul acolo, să o ţină sub observaţie – foarte conştincioasă în munca ei.

Nu ştiu dacă acesta ţine cumva de vreo seriozitate britanică de modă veche, însă în niciun caz nu cred că se explică atât de simplist cum fac unii adesea, punând amabilitatea pe seama cuantumului salariului.

Căci nu cred că pentru o asemenea slujbă de cameristă poţi lua mai mult de vreo £ 1,000-1,200 pe lună… sumă considerabilă, dacă o raportăm la salariile din România, dar nicidecum ‘mare lucru’ în UK, mai ales de când cu monstruoasa criză economică (menită să bage minţile în cap cui le mai are!) şi de când £ 1 = € 1…

În schimb, cu adevărat mare lucru este a-ţi face treaba – fie ea cât de nespectaculoasă, deloc palpitantă, umilă, neinteresantă, nu prea bănoasă – cu zâmbetul pe buze, într-o lume de oameni plini de talente, deştepţi, dar veşnic plictisiţi şi nemulţumiţi şi care nu-şi găsesc locul.

Mulţumirea de sine nu ţine nici de frumuseţea chipului (dar de la Dumnezeu pe care chiar că nu-l avea camerista aceasta), nici de venituri, nici de cum se poartă ceilalţi cu tine, ci de cum te porţi tu cu cei din jur.

În ‘cariera’ ei de cameristă, sigur o fi întâlnit şi locatari greţoşi şi plini de aere, dar nu cred să fi avut ceva de pierdut (ci numai de câştigat, pentru ea însăşi în primul rând!) dacă a tratat pe toată lumea cu aceeaşi amabilitate.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Biroul unui blogger [A blogger's desk]

Celor din România care mă întreabă ce mai fac? şi care ar putea să se îngrijoreze că nu mai postez cu atâta entuziasm şi nu mai răspund tuturor e-mailurilor nu pot să le ofer drept răspuns decât o nouă postare în care să îmi prezint locul de unde intru în lumea virtuală din acest Residential Block al Institute of Development Studies (IDS).

În afară de faptul că sunt mult mai ocupat decât cum îmi închipuiam eu că va fi un fel de vacanţă acest Chevening Fellowship – fac bine şi am în continuare parte de o experienţă minunată în UK, de pe urma căreia am ajuns ieri la 3,373 de fotografii!!!

Cu voia Domnului, zece zile (între 15.03 şi 24.03) voi fi plecat pe Continent, aşa că postările mele s-ar putea rări şi mai mult.

Până atunci, iată o poză cu biroul meu, cum observasem că devenise o tradiţie pentru bloggeri să-şi pozeze bârlogul, pe când scriam aici despre blogurile altora (câteva mostre de articole aici, aici, aici sau aici).

Laptopul oferit de gazde pe perioada Fellowship-ului este un HP Latitude D610, drept faţă de masă folosesc un exemplar din ziarul gratuit London Lite, iar meniul este alcătuit din fulgi de cereale cu zmeură şi căpşuni uscate, stropite cu sirop de arţar – una dintre chestiile văzute la televizor pe care de multă vreme voiam eu să le gust, dar nu apucasem până să ajung în UK.

Nu ştiu dacă pretenţia de pe sticlă a firmei producătoare este adevărată (fără coloranţi artificiali, fără arome artificiale, fără conservanţi); ştiu doar că este foarte gustos.

Eu n-am încercat decât cu cereale şi biscuiţi de ovăz, dar este recomandat cu precădere a fi stropit peste îngheţată, clătite sau budincă.

Acestea fiind spuse, cutez să întreb la rândul meu: ce mai faceţi voi?!? Pentru că, aşa cum îmi arată counter-ul la ora 16:00 GMT, din ultimele 500, accesările din România reprezintă numai 19.69% faţă de 73.30% cele din UK... Aşadar intuiţia mea de a mări numărul de postări în engleză să fi fost cât se poate de inspirată?!?

[Pentru toate postările de pe acest blog mergi la/For all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]