Era într-una din desele călătorii între Londra şi Brighton, din primăvara lui 2008. Aveam un loc la geam, pe stânga, în direcţia de mers, şi – ca fotoholic ce eram deja de vreo opt luni :-) – încercam să nu îmi scape nimic: de afară sau din vagon.La un moment dat, într-o staţie apropiată de London Victoria (să fi fost East Croydon sau Clapham Junction), se aşază lângă mine o tipă între 20 şi 30 de ani. La o fulgerătoare scanare, mi-am dat seama că nu prea am de ce să-mi fugă privirea către dreapta.
Acum este posibil să spun un lucru urât, politically incorrect, poate chiar necreştinesc căci aduce a judecată a seamănului, dar mi s-a părut o femeie urâtă. Ceea ce, de regulă, nu-mi este deloc o piedică pentru o coversaţie interesantă.
Ba dimpotrivă, chiar e mai simplu aşa. Nefiind aşa de simpatică precum turcoaica din faţa mea – cu care aveam să vorbesc puţin mai târziu, căci acum dormea cu capul pe geanta aşezată pe masă – aş fi putut vorbi pur şi simplu, fără conotaţii romantice.
Chiar aveam chef de vorbă, mai ales că suspectam ceva foarte românesc în înfăţişarea celei aşezate în dreapta mea. Nu peste multă vreme avea să vină şi confirmarea că este româncă, pentru că a scos cartea care se vede în fotografie.
Scrisă în româneşte, cu foile îngălbenite de cei cel puţin vreo 20 de ani care or fi trecut de la tipărirea ei, cândva în România lui Ceauşescu. Nu ştiu ce operă să fi fost, doar am prins cu coada ochiului un personaj numit Bertha.
De-acum, curiozitatea mea se făcuse şi mai şi, de parcă aveam un vierme pe limbă şi chiar trebuia să încep să vorbesc, ca să scap de el cumva. I-am întrerupt lectura în felul următor:
“Excuse me, what language is this?”, i-am spus arătând spre carte. “Romanian”, mi-a zis scurt, dar eu nu m-am lăsat. “Would you like to practice your spoken Romanian as well?”, am întrebat-o, adăugând “I can speak Romanian.”
N-am spus nici că “sunt român”, nici nu-mi dau seama dacă accentul meu o fi fost mai mult românesc sau mai degrabă britanic în acea clipă. Dar răspunsul a venit sec: “No.”
M-am întors şi n-am mai băgat-o în seamă, meditând puţin asupra următoarelor… ce îi face pe unii români aflaţi peste hotare să evite sau chiar să refuze dialogul cu un alt român? N-am ajuns la o concluzie – aşadar îmi întreb cititorii!
Foarte interesant ce zice un expat român din Belgia despre faptul că “există o suspiciune istorică a românilor faţă de semeni” şi că “experienţe traumatizante la iniţiative pornite cu dragă inimă, fac din unii români plecaţi să se izoleze şi mai mult faţă de România”.
Recunosc că şi eu, pentru a putea trage cu urechea în voie, nu m-am dezvăluit a fi român, dar nu ţin minte să fi refuzat dialogul cu cineva, odată ce am fost ghicit sau m-am deconspirat eu însumi drept român.
Şi dacă prea micul şoc din trenul către Brighton în urma refuzului dialogului n-a fost prea greu de depăşit, de un şoc cultural, româno-român, aveam să mă lovesc şi vara trecută, imediat după aterizarea mea la Roma.
Dorind să scurtez puţin trambalarea prin aeroport, l-am întrebat direct pe un tip pe care îl văzusem în avion: “Nu vă supăraţi, către tren să o iau încolo?”. Era chiar direcţia bună cea spre care indicam, aveam să aflu ulterior, şi nu ceream decât un da sau nu.
Totuşi, în loc de un astfel de răspuns am primit un gest cu mâna la propria gură din care reieşea că bietul om nu înţelege limba română, că am greşit să-l abordez. Eram sigur că nu am greşit, dar l-am lăsat în pace, nu am mai inistat.
Peste vreun minut mi-am dat seama de direcţia corectă şi peste alte 2-3 ajung să mă urc într-un lift, alături de alte 4-5 persoane, între care şi respectivul şi consoarta, pălăvrăgind de zor în română, la fel ca în avion.
Greu de crezut că, în lift, nu mă vedea, fiind oarecumva în diagonală faţă de el. Dar, în mod ciudat, parcă eu mă ruşinam şi încercam să-i evit privirea. Parcă mie mi-era ruşine că el este român...
[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]
|