Mănăstirea Putna – “Ierusalimul neamului românesc” [Putna Monastery – “Romanian nation’s Jerusalem”]

N-or fi nici 150 de ani scurşi de când Mihai Eminescu socotea Mănăstirea Putna, ctitoria aproape să împlinească 550 de ani a Dreptcredinciosului Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt, ca fiind “Ierusalimul neamului românesc”.

Vorbe prea mari, din cărţi pe care în zilele noastre nu le mai deschide nimeni?! O sintagmă pompoasă, dar desuetă, care nu rezonează cu manelele a căror bogăţie stilistică ţine hangul sărăciei sufleteşti a celor care se adapă cu ele?!

Mai poţi vorbi de ceva sfânt – căci în acest sens era folosită de Eminescu ideea de Ierusalim, de ceva care să le fie sfânt tututor românilor – în România?

Ce mai este sfânt şi pentru câţi dintre locuitorii unei ţări relativ creştine, unde cele care par a se preţui mai mult sunt fie sfântuleţul smartphone, ba sfântul BMW, ori sfântul cont bancar, sau sfântul tupeu şi unde toţi ne bălăcim într-o sfântă ipocrizie?!

Până să calci pe la Putna, este inevitabil să nu ţi se gârbovească mintea sub povara multor temeiuri care să crediteze dureroase îndoieli precum cele mai sus. 

Odată ce te-a binecuvântat Dumnezeu să ajungi pe acolo, nu că ţi s-ar preschimba subit amarul zilnicelor dezamăgiri în dulceaţa nădejdilor senine, dar măcar revii întrucâtva pe linia de plutire, te restabileşti în credinţă, cutezi să mai speri.

Mai poţi nădăjdui că noaptea nu poate să fie absolut neagră, câtă vreme o armată de oameni în straie negre încă mai luptă, ca să răzbată către noi lumina adusă de Hristos în lume.

După ce ai străbătut aproape întreaga porţiune de dealuri din jumătatea rămasă românească a Bucovinei, spre nordul judeţului Suceava (SV), ajungi la Putna, într-un luminiş duhovnicesc din ceea ce fusese cândva un ocean păduros. 

Încă de la intrarea, prin trei rânduri de porţi (care arată cât s-a extins mănăstirea de-a lungul veacurilor), surprinde plăcut sobrietatea locului. Treptat, eşti îndemnat să laşi lumea aceasta învolburată în urmă, să intri în pridvorul celeilalte, cea veşnică.

Nici urmă de bâlci, de tarabe cu magneţi de frigider, covoraşe, brelocuri, căniţe, mici, bere sau îngheţată. Cum, din păcate, se mai găsesc în jurul altor mănăstiri, chiar din Bucovina.

Mai pe urmă, biserica şi zidurile înalte arată a bastion al credinţei, o dovadă vie că lupta – pentru sufletele fiecăruia dintre noi şi sufletul neamului în sine – încă se poată, după cinci veacuri de la punerea cu botul pe labe a turcilor otomani. 

Mormântul lui Ştefan cel Mare – cel fără de care nici Moldova (aşa ciopârţită cum a rămăs azi), nici România, ba poate nici vreo Uniune Europeană (ci un mare califat?!) nu ar fi existat – nu poate să nu-i impresioneze pe cei care mai au o licărire de cuget sănătos asupra istoriei.

La fel de impresionante sunt comorile de artă bisericească din muzeu şi icoanele calde dincolo de zidurile austere, ca de fortăreaţă militară. 

Dincolo de aceste impresii, care, măcar parţial, s-or putea desprinde şi din fotografii, ceea ce impresionează este atmosfera duhovnicească – întreaga dedicare a monahilor pentru orice ascultare ar avea şi deschiderea lor deopotrivă spre lume, cât mai ales faţă de Dumnezeu.

Desigur, şi în alte colţuri ale ţării, şi în alte mănăstiri mai puţin faimoase, sunt monahi care îşi ţin cu acrivie voturile, între care or fi şi sfinţi în devenire. Sunt şi alte locuri unde să te simţi binevenit, iubit, nu doar îngăduit ca vizitator. 

Totuşi, la Putna parcă simţi cum o întreagă oştire (una dintre cele mai numeroase comunităţi monahale din România, de 105 suflete) se află în lupta nevăzută cu puterile întunericului.

Iar din vâlvătaia încleştării, de parcă ar fi o ascultare în plus aplicabilă tuturor – de la cioban, la ghizii din muzeu, vânzători la pangar etc – fiecare astfel de luptător trebuie să facă în aşa fel, încât cu nimic să nu rănească, ci să-i odihnească pe vizitatori. 

Aceşti urmaşi ai Sfântului Ştefan cel Mare nu îşi mai poartă luptele cu buzdugane, nici cu săbii şi arcuri cu săgeţi, ci cu arme duhovniceşti şi, mai ales, cu zâmbetul pe buze. 

N-am văzut monah care să nu-ţi răspundă amabil, în condiţiile în care a-ţi păstra până şi răbdarea cea mai de suprafaţă, darămite liniştea necesară îndeletnicirilor duhovniceşti, este o uriaşă provocare în această mănăstire.

Sute de oameni (ba chiar mii – în zilele de sărbătoare) calcă pragurile mănăstirii zi de zi, cei mai mulţi ca turişti, vag sau deloc îmbisericiţi, alţii ca pelerini însetaţi de un cuvânt de folos, unii cu familia, alţii în grupuri mari, unii în excursie, alţii în vizite oficiale…

Vizitatori din toate colţurile ţării sau ale lumii, fiecare cu dorinţele ori, poate, chiar ifosele sale. Iar fiecăruia, turist gălăgios ori credincios evlavios, român (probabil) ortodox sau străin eterodox, monahii trebuie să le arate aceeaşi atenţie.

Şi la o întrebare tâmpă, şi la una cu miez duhovnicesc, şi în faţa unuia care te ia tare (ca pe un funcţionar de la ghişeu), şi în faţa unuia care nu-şi găseşte cuvintele (din cauza sfielii sau a cine-ştie-căror poveri de pe inimă), monahul de la Putna trebuie să se străduiască a rămâne în duhul de blândeţe a lui Hristos. 

Unii tineri se fac corporatişti (corporate people) şi îşi vând sufletele unor găunoase idealuri care se spulberă ca praful în vânt în faţa mormântului ori chiar mai devreme.

Alţii se fac monahi la Putna, acceptând invitaţia Mântuitorului de a prelua jugul Său, aşadar de a se face blânzi şi smeriţi cu inima. O fi zbanghie comparaţia, dar, pe cât de frapantă, pe atât îmi pare de relevantă.

Şi unii, şi ceilalţi, lucrează pe rupte. Dar ce imensă diferenţă de rost, între a munci ca o rotiţă în maşinăria capitalistă, ca o pregustare a muncilor veşnice, şi a lucra în slujba semenilor, ca pentru Hristos şi în nădejdea odihnei în Hristos!

De hram şi nu numai, Putna devine un furnicar supus unor constrângeri logistice comparabile cu cele pe care le înfruntă mari companii în goana lor după profit. 

Doar că aici nu se caută profitul în sens lumesc, ci păstrarea roadelor Duhului Sfânt, chiar şi în condiţii aparent potrivnice, de permanent du-te-vino, agitaţie, gălăgie, tulburare, valuri şi valuri de turişti şi pelerini.

Se înşală cine o crede că ordinea şi zâmbetul pe buzele pot fi păstrate doar cu o disciplină de colegiu iezuit, că monahii pot fi instruiţi să fie amabili şi gata. 

Inevitabil, te întrebi… Oare monahii aceştia când mai au timp să se dedice rugăciunii fără de care nu ar fi decât cuiere umblătoare pentru haine negre?

O fac în orele de rugăciune nocturnă, poate rupându-şi din puţinele ore de somn rămase, sau, care or fi mai sporiţi, poate că se roagă chiar când stau de vorbă cu noi. Când şi cum o fac, cum anume se păstrează legaţi de Dumnezeu, rămâne o taină.

Însă este neîndoielnic că fiinţe umane, trăind în condiţii atât de solicitante precum la Putna, nu şi-ar putea păstra dragostea de aproapele fără să rămână în legătură cu Hristos.

Dragostea şi pacea pe care le resimt cei care trec porţile mănăstirii nu pot fi obţinute prin dresarea sau autosugestia monahilor, ci ele sunt primite (ca să poată fi dăruite mai departe vizitatorilor) de la Duhul Sfânt, după rugăciuni stăruitoare. 

[Pentru toate postările de pe acest blog mergi la/For all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

[EN] No comment / [RO] Fără comentarii (29) – Smiling cars / Maşini zâmbăreţe

[EN] There’s couldn’t be a complete smile without a smiling glance, is it? [RO] Nu ar putea exista un zâmbet complet fără o privire zâmbitoare, nu-i aşa?

[EN] Thus, eyelashes should count as much as cheek muscles in... smile making. [RO] Aşadar, genele ar trebui să conteze la fel de mult precum muşchii obrajilor în... facerea zâmbetelor.

[EN] What about cars? Is there a new car tuning fashion? Here are some suprise-pics from unsmiling Bucharest. [RO] Dar pentru maşini? Este vreo nouă modă de tuning? Iată nişte poze-supriză din nezâmbitorul Bucureşti.

[EN] It takes little to humanize Daewoo Matiz cars. And even BMWs! [RO] Nu îţi trebuie mult pentru a umaniza maşini Daewoo Matiz. Şi chiar BMW!

[For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to/Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

Femeile în UK (24) [Women in the UK]

Nu se îmbracă (sau ar fi trebuit să spun dezgolesc?! – că aceasta se petrece cu atâtea alte fete, inclusiv în România) pentru a atrage atenţia unor amorezi, fie ei şi unii pasageri.

Nici nu se vopsesc sau poartă bijuterii (sau poate nu e un nume potrivit pentru chestiile acelea?!) care să aibă, măcar la o primă vedere, vreun efect de înfrumuseţare.

De fapt, parcă scopul ar fi cu totul altul – să scandalizeze. Numai că efectul nu se mai produce în UK, unde aproape nimeni nu se mai miră de ciudăţenii, nu mai întoarce capul, nu mai strâmbă din nas, darămite să şuşotească ceva.

Că o fi un soi de politeţe (British Civility) a celor care îşi văd de treaba lor (mind their own business) sau o atotcuprinzătoare diferenţă – nu ştiu. Dar aş fi curios să aflu :-)

Este imposibil să nu remarci cât de indiferentă rămâne lumea pe străzi la mesajele vizuale pe care vor să le transmită unele adolescente din UK, care n-ar avea nicio şansă de a rămâne neremarcate în România.

De la un “Uite-o şi p-aia...” până la “Vai, tinerii din ziua de azi…” ori “Aşa ceva, pe vremea mea…”, fluierături, priviri încruntate sau zeci de capete întoarse, efectul ar fi garantat la noi.

O veritabilă atragere a atenţiei s-ar produce în România, faţă de Marea Britanie, însă tot nu ar însemna ceva care să merite efortul celor care or fi investit timp, bani, răbdare etc în a-şi modifica înfăţişarea în felul respectiv.

Mă rog, poate unii (unele) poate chiar aceasta vor să primească – aversiune – şi să consume drept hrană a sentimentului “da, chiar sunt altfel, am ceva de spus” toate privirile şi gesturile dezaprobatoare primite când ies în lume.

Din păcate, aproape nimeni şi aproape niciodată nu stă de vorbă cu ciudaţii, pentru a afla dacă au ceva de spus, cum or crede mulţi despre ei înşişi. Înfăţişarea este al lor Speakers’ Corner.

De câteva ori – din curiozitate tipic românească, jurnalistică sau pur şi simplu ca defect personal – m-am angajat în câte o mică pălăvrăgeală (chat) cu astfel de personaje.

De fiecare dată am înţeles că, dincolo de înfăţişarea scandaloasă, persoanele respective voiau să transmită ceva, căutau ceva, deşi nu ştiau ce anume. Şi ciudăţenia aspectului exterior nu este neapărat un semn de instabilitate psihică sau devianţă socială, cum adesea socotim.

Ba dimpotrivă. De mai multe ori am văzut tinere cu aparenţă de fete respectabile moarte de bete sau care te lăsau mut de cât de inteligente :-) erau. În acelaşi timp, cu astfel de ciudate, parcă aveai ce vorbi.

Iar gheaţa se sparge simplu. În loc de o grimasă (care uneori îţi vine involuntar), pune-ţi pe faţă un zâmbet (numai la filmări cu încetinitorul se pot face diferenţieri între zâmbetele sincere şi cele forţate!) şi spune ceva de genul:

“Ce culoare [ori altă chestie] interesantă!”, sau “Cum ţi-ai făcut părul aşa?”, sau “Ce vrea să reprezinte…?” sau “Împotriva a ce protestezi?”.

Aproape sigur şi aproape mereu vei avea parte de răspunsuri. În primul rând, chipul aparent fioros (din cauza decoraţiunilor bizare) din faţa ta se va însenina, uimit de întrebare şi de faptul că cineva chiar vrea să audă mesajul pe care – repet! – nici persoana respectivă nu-l ştie, nu şi l-a structurat încă în minte.

Pare jalnic ca, în lumea civilizată în care pretindem că trăim, să ai ceva de zis prin culori fistichii în păr ori prin nu doar unul (ci 3-4-5-etc) belciuge în nas, buze, urechi, sprâncene… Adică într-o manieră de comunicare specifică mai degrabă aborigenilor din Australia.

Este încă şi mai dureros că mulţi dintre semenii noştri au nevoi de astfel de caraghioase abţibilduri în a se adresa lumii din jur şi sigur nu ştiu de minunea “Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat”.

Totuşi, poate tocmai ei sunt leproşii cu care ar sta astăzi la masă Mântuitorul (nemascat, nedeghizat, la a Sa Epifanie). Sunt cei care poartă o autoindusă lepră, pe care nimeni nu le-o va da jos cu forţa sau cu predici, ci, poate, cu zâmbete şi curiozitatea de a-i întreba “ce vrei să zici?”.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Ochelari de soare contra unei lumi strălucitoare [Sunglasses against a glittering world]

Sunt ochelarist, dar nu din acela ‘de soare’, ci de… miopie. Iar în miopia mea sunt multe lucruri pe care nu le prea văd eu limpede pe lume. De pildă, port în gând o curiorizate care mă macină de mai multă vreme.

Oare cum arăta lumea înaintea folosirii  în masă – din a doua jumătate a secolului trecut, dar excesiv doar de vreo 20-30 de ani încoace, aş zice – a ochelarilor de soare?

Aud tot mai mult în jur oameni zicând că ‘au nevoie’ de ochelari de soare, de preferinţă nu din aceia ‘made in China’, ci cât mai de calitate (de pildă ‘made in Italy’). Această nevoie este reclamată chiar de unii care prea puţin stau în aer liber.

Oare cum suportau strămoşii noştri nu prea îndepărtaţi (bunicii şi străbunicii) lumina soarelui, în bătaia căreia petreceau mult mai mult timp decât noi?

Şi nu scurtă vreme, pentru câte o plimbărică până la un loc cu umbră, şi nici pentru o simplă relaxare, ci ca să facă munci grele: la sapă, la coasă, la fân, la secerat, la cărat una-alta, la spălat şi întins rufele, la câte şi mai câte.

Un răspuns parţial aş găsi: pe vremea aceea (nu mai în urmă de 50-60 de ani), nimeni nu ieşea din casă cu tărtăcuţa descoperită.

O năframă, borurile pălăriei sau cozorocul şepcii mai îndepărtau măcar o parte din lumină din calea spre ochi, deşi văd că, în zilele noastre, specialiştii (cine alţii? :-) pretind că până şi rama ochelarilor de soare ar trebui să fie groasă, pentru o protecţie sporită.

Însă şi astăzi, bombardaţi fiind cu mesaje care ne cer ‘să ne protejăm’, nu prea mai ieşim din cu capul descoperit, ci poate doar gol (de gânduri). Totuşi, indiferent ce om avea pe cap, de ce nevoia de ochelari de soare este tot mai mare?

Nu îmi explic. Petrecem noi mai mult în arşiţa zilei decât o făceau înaintaşii noştri, muncind din greu? Oare arde soarele mai tare, cum or zice unii ideologi ai încălzirii globale?

O fi ajuns lumea mai insuportabil de privit cu ochiul liber? Sau, poate, nu mai vrem să ni se vadă cearcănele, gândurile, confuzia, tristeţea, neliniştea? Ori să ne ascundem mai uşor zâmbetele false?

Să fie cumva ochelarii de soare un element obligatoriu pentru a a accede la ‘balul mascat’ ce a devenit lumea contemporană?

Mai întâi ochelarii de soare, apoi walkman-ul, iPod-ul, Smartphone-ul şi tot aşa… Accesorii indispensabile (?!) în trista lume reală din jur, fără de care mulţi nu pot apărea nici în (ne)fericita lume virtuală a Facebook.

Cum sunt destui care nu ies în lume, nici după lăsarea serii, fără ochelari cumpăraţi cu 102[a], 136[b], 140[c] sau 187[d] GBP – preţuri din Edinburgh (poza 3) de dinainte de creşterea TVA în UK şi, chipurile, unii la reducere cu până la 50%.

Nu cred ca protecţia sporită să explice preţurile afişate, ci mai degrabă fandoseala… Fendi[a], Prada[b], Gucci[c], Christian Dior[d].

Oricât de scumpi, ochelarii nu pot nici să ne ascundă preagolul (de bune) sau preaplinul (de rele) care ni se văd în ochi. Nici să ne facă mai suportabilă lumea din jur, care nu poate arăta mai bine decât arată nevăzutele inimi ale miliardelor de pâmânteni.

                                                                                                                                       

[Pentru toate postările de pe acest blog mergi la/For all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Femeile în UK (15) [Women in the UK]

Cu nimic nu găsesc a fi superioară cultura britanică altora sau inaccesibilă românilor, însă este ceva de care mi-e dor măcar câteodată, când sunt departe de UK – o anumită cultură a zâmbetul, atât de străină românilor de astăzi.

Nu ştiu cum erau strămoşii noştri, cei dinaintea deceniilor comuniste, dacă zâmbeau mai mult. În fotografii, toţi apar cam posaci, dar pesemne că aceasta ţinea de ritualul fotografierii. Poate că a te trage în poză impunea o anume solemnitate.

A nu se crede nici că britanicii or fi un fel de brazilieni sau altă naţiune zâmbăreaţă, ci au ceva care parcă le lipseşte românilor – zâmbetul la contactul cu un chip străin sau la abordarea de către un străin.

Nu mă refer la situaţia (oarecum extremă) când te apropii cu un aparat foto de cineva, ci la multe situaţii de zi cu zi, când, în România – eşti privit chiorâş, la mişto, cu lehamite sau suspiciune, în grabă sau nici măcar nu eşti privit.

Pe când în UK, în orice prăvălie ai intra sau aproape pe oricine ai aborda, nici nu trebuie să fie neapărat băştinaş de pe meleagurile britanice pentru a-ţi zâmbi. Eşti întâmpinat cu un zâmbet, indiferent ce va fi fiind în sufletul celui care îţi zâmbeşte.

Îmi închipui că indiferenţii religios care citesc acestea li s-o părea inutil să fac atâta caz de zâmbet. Poate şi dintre credincioşi unii s-or întreba ce contează zâmbetul (imaginea, aparenţa) şi cum ne poate influenţa mântuirea.

O fi un aspect trivial, însă din asemenea lucruri mici se construieşte şi o societate comfortabilă, în care să-şi fie drag să trăieşti. În plus, zâmbetele îndreptate către orice om, sunt, în esenţă, îndreptate către Făcătorul fiecărui om.

Cu ce-s britanicele mai fericite dacă zâmbesc, că doar tot roase de depresie (ca orice om care nu a descoperit sensul vieţii) rămân? Dar nu-s şi românii în aceeaşi situaţie?

.

Oare britanicii n-au griji? Sau cumva românii scapă de ele mai uşor dacă şi le afişează pe feţe? Cum lamentările verbale nu ajută, nici cele impregnate în înfăţişare nu sunt de niciun folos.

.

Dincolo de a fi doar un semn de British civility, aşadar un comportament învăţat, cică există şi zâmbete tipic britanice (care poartă numele unui medic francez), pe care doar 5% dintre oameni le pot mima. Majoritatea nu pot zâmbi aşa decât pe bune.

Poate nici jumătate dintre britanice nu se lasă fotografiate la insistenţele vreunui fotoholic, dar mult mai multe sunt acelea care zâmbesc când le vorbeşti prima oară. Şi nu li se se pare că îţi fac vreo excesivă concesie dacă îţi zâmbesc… cum de atâtea ori ai impresia în România :-(

Mi se pare absurd că a fost nevoie să vină McDonalds sau KFC în România să înveţe femeile să zâmbească şi foarte trist că încă multora li se pare că a zâmbi ţine de a avea o relaţie personală cu primitorul zâmbetului ori de a-i aplica un tratament special.

Desigur că, şi în cazul imaginilor de faţă (precum aici), pot fi acuzat că am surprins zâmbete din partea celor cărora condiţia profesională le impune să zâmbească – ori că este vorba de angajate la bucătăria IDS, ori despre agente din echipa de pază de la Edinburgh Castle.

Dar nu poate fi doar atât. Nu cred că cineva poate zâmbi pentru un salariu în GBP dacă nu ştiut să zâmbească pentru unul în lei. De fapt, probabil că cine nu este obişnuit să zâmbească gratis, n-o va face nici ca obligaţie de serviciu.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

An atheist reborn in the Orthodox Church (7) [Un ateu renăscut în Biserica Ortodoxă]

One of the most amazing gifts that the Lord offered me throughout my stay in the UK was – on my ninth day on British soil – meeting a man having such a fascinating story of spiritual rebirth as Dionysios from Peacehaven has.

By God’s grace, my friend’s story helped my faith grow even stronger, as he brought St. Dionysios into my life, and he told me a lot of things that I used in my series dedicated to the Orthodox church in East Sussex (which started here).

Moreover, he gave me an altogether different perspective on Zakynthos (a destination sought by many Brits), and he took me to this lovely place… To put it as shortly as possible: he enriched my life.

That was just the beginning, as I was due to meet many more other special people in the UK. As a matter of fact, in Christ, all people are special, and everywhere I came across a true believer, I can’t help being amazed.

They they have found the only true meaning of life, they have a genuine personality, and they are not mere carbon copies of shallow characters, taken from a pathetic gallery of human destinies that the contemporary consumerist society displays.***

Clearly, the fifth episode of the current series stirred up what was probably the most enflamed little debate on my blog. Whatever people think of conversions like the one Dionysios went through, these stories simply can’t leave anyone indifferent.

At least for a short while – unfortunately, most contemporary people are too busy with meaningless things of their everyday lives, and their interest in questions of live and death quickly evaporates :-( – some of my readers stopped to ask themselves some questions.

“Why do some believe and others don’t?” …this is one of the questions people ask themselves when facing a story about an atheist converted to Orthodoxy. Ever since St. Paul, who first persecuted Christ’s disciples, and then became a devout servant of His, conversions could always shake people’s cosy trivial daily universe at least a bit.

Most people won’t dig deeper into their soul, so that they would go beyond a little discussion on a blog. I noticed this happening to many of those who were my daily readers at the beginning of 2008 – they would often comment on every little aspect of British daily life, yet remain completely uninterested in the ‘religious bullshit’ a weirdo like me was posting.

Every now and then, some people (fewer and fewer these days, I’m afraid) will go all the way to changing their lives just like Dionysios did. It’s sad that all people rejecting Christ would surely find when it’s too late (after their death) that, if they had really wanted, they could have really found out Who their Maker is.

May the Lord have mercy on all of us (believers and unbelievers), and may He bless my friend Dionysios, for whom I posted this episode, hoping that these words would make this ordinary summer day a little special for him!

If – and only God can know this – the present episode were the last of this series (although I’d still have to write some things), I’d very much like to end it with the above picture of a smiling Dionysios.

His life was surely far from being a perpetual pleasure cruise – and no honest Christian life could ever be as fun as today’s hedonist world considers worth living –, but I wish he’d carry this smile forever.

*** NOTE: These articles about atheism and consumerism in the USA, and in Australia would certainly apply also to the UK. Additionally, here’s a great article about how dull, and self-pitying most militant atheists (note that I didn’t say all atheists!) from all over the world are.

[For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to/Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

Femeile în UK (11) [Women in the UK]

Cu oricâtă insistenţă ar scrie presa britanică despre promiscuitatea fără egal a femeilor din Marea Britanie (a se vedea aici şi aici), eu nici n-am de gând să ‘combat’ aceste triste ‘adevăruri statistice‘, însă nici să cad în resemnarea că ‘cifrele spun totul’, mai ales pentru că, în faţa Domnului, fiecare om este o fiinţă aparte, nu un simplu ‘exemplar dintr-o populaţie’.

Eu unul n-am avut de-a face cu depravatele din statistici (‘ce prostănac’, ar exclama mulţi, nu-i aşa?), ci cu o puzderie de fete drăguţe sau doamne de treabă, chiar şi în această antihristică (de la o vreme parcă şi a o numi doar excesiv de seculară sau ateistă spune prea puţin) societate britanică. Aşadar, pot să-mi continui serialul cu exemple pozitive din UK...

...de data aceasta, aş vrea să scriu despre foarte buna impresie lăsată de cameristele din blocul rezidenţial (residential block) al Institute of Development Studies (IDS), unde am locuit ca Chevening Fellow.

Doar cameriste, şi încă la un cămin studenţesc, deci nu în vreun hotel (de unde să poată pica ceva şpăgi), însă cu atâta bun simţ şi seriozitate în practicarea unei munci umile cum adesea noi (ăştia destepţii, intelectualii, fiţoşii :-( nu dăm dovadă.

Cinci zile pe săptămână, dacă nu erai în cameră sau nu uitai cartonaşul cu ‘Nu deranjaţi’ (Do not disturb) de pe uşă, între 9:00 şi 11:00 camera îţi era se aspirată, se goleau coşurile de gunoi ori se înlocuiau, dacă era cazul, săpunul şi hârtia igienică. Oribilele chiuveţici pe model britanic erau şi ele spălate, iar patul făcut – cam ca la un hotel. Joia, se schimbau cu totul cuverturile de pat.

Sau, dacă uitai cartonaşul în uşă (cum făceam eu adesea, mai ales obosit după vreo noapte de blogging :-), mă trezeam cu nişte simpatice bileţele precum cele prezentate în a doua fotografie.

În mesaje care începeau cu ‘Dragă Camera 4, dacă vrei să schimb patul...’ mi se oferea posibilitatea să deschid uşa la o anumită oră sau – dar numai dacă binevoiam! –, să-mi schimb singur cu aşternuturile ce aveau să-mi fie lăsate pe pat.

Dacă nu binevoiam, eram rugat doar să ţin aşternuturile noi în cameră până când le va schimba ea pe cele vechi. Fără niciun fel de strâmbătură din nas că i-aş îngreuna cumva sarcinile de serviciu!

Ar mai fi de adăugat faptul că această doamnă avea mereu zâmbetul pe buze, cu întrebări pentru fiecare locatar din IDS, glumiţe despre aspiratorul căruia îi spuneau ‘Henry’. Parcă erai în vizită la o pensiune, nu la un bloc rezidenţial studenţesc. Să nu mai zic că, la un moment dat, o colegă de-a ei (la fel de amabilă), a făcut o plăcintă pe care ne-a adus-o la bucătăria unde aveam acces doar noi, cei 12 Chevening Fellows de la Sussex European Institute.

Total nefotogenică (oricum, iată aici un text minunat despre urâţenie) camerista mea era mereu zâmbitoare, amabilă şi – am tras cu ochiul cum făcea curăţenie în alte camere, când nu era locatarul acolo, să o ţină sub observaţie – foarte conştincioasă în munca ei.

Nu ştiu dacă acesta ţine cumva de vreo seriozitate britanică de modă veche, însă în niciun caz nu cred că se explică atât de simplist cum fac unii adesea, punând amabilitatea pe seama cuantumului salariului.

Căci nu cred că pentru o asemenea slujbă de cameristă poţi lua mai mult de vreo £ 1,000-1,200 pe lună… sumă considerabilă, dacă o raportăm la salariile din România, dar nicidecum ‘mare lucru’ în UK, mai ales de când cu monstruoasa criză economică (menită să bage minţile în cap cui le mai are!) şi de când £ 1 = € 1…

În schimb, cu adevărat mare lucru este a-ţi face treaba – fie ea cât de nespectaculoasă, deloc palpitantă, umilă, neinteresantă, nu prea bănoasă – cu zâmbetul pe buze, într-o lume de oameni plini de talente, deştepţi, dar veşnic plictisiţi şi nemulţumiţi şi care nu-şi găsesc locul.

Mulţumirea de sine nu ţine nici de frumuseţea chipului (dar de la Dumnezeu pe care chiar că nu-l avea camerista aceasta), nici de venituri, nici de cum se poartă ceilalţi cu tine, ci de cum te porţi tu cu cei din jur.

În ‘cariera’ ei de cameristă, sigur o fi întâlnit şi locatari greţoşi şi plini de aere, dar nu cred să fi avut ceva de pierdut (ci numai de câştigat, pentru ea însăşi în primul rând!) dacă a tratat pe toată lumea cu aceeaşi amabilitate.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Femeile în UK (5) [Women in the UK]

Desigur că motivele pentru care oamenii aşteaptă răbdători la cozi ar trebui să ţină de bun simţ, educaţie şi smerenia fără de care niciodată nu vei vedea lumea cu ochi sănătoşi, aşa cum i-a dorit Creatorul nostru să fie.

Dar încă un motiv pentru care ai sta cuminte la rând într-un fast food, ba chiar ai vrea să nu se mai termine coada, ar putea fi zâmbetul unei poloneze precum cea din imagine.

Eu comandasem deja la altcineva (la fel de amabilă, dar nu la fel de frumoasă :-) şi nu am putut să-i răspund decât “Să-ţi fac o poză” la întrebarea “Ce pot să vă ofer”? pe care o adresa ca o roboţică tuturor clienţilor. Aceeaşi voce, acelaşi zâmbet, egal adresat tuturor.

“Simplă deformaţie profesională”, ar zice răutăcioşii. Dar mi-e mi-a plăcut că fata asta părea să nu obosească niciodată a zâmbi şi nu pot decât să-i doresc să fie aşa şi în viaţa privată.

Iarăşi, n-aş putea generaliza că toate imigrantele de pe Continent (despre care aud că alcătuiesc cam 25 la sută din angajatele din Londra!) dau aceeaşi impresie de mulţumire la slujbă.

Dar multe poloneze, lituanience, cehoaice, slovace, rusoaice, franţuzoaice (românce încă n-am întâlnit) cel puţin aşa par.

Asta e cheia capitalismului anglo-saxon – impresia asta de omul potrivit la locul potrivit – pe care am constatat-o de multe ori şi în America şi pe care adesea nu o găsesc la Bucureşti. Poate acolo sunt mult mai frumoase şi mai elegant îmbrăcate vânzătoarele decât cele de pe aici, dar sunt atât de reci, sictirite şi repezite, încât adesea nu-ţi vine să intri în vorbă cu ele.

Habar n-am de ce pe aici se zâmbeşte mai mult, că sunt şi note de plată (bills) şi probleme destule. Cum de se poate ca, într-o slujbă oarecare, să se zâmbească atâta, iar în România, oameni din atâtea poziţii mai înalte decât a lucra la un fast food să fie atât de gretoşi?

Nu exclud nicidecum motivaţiile financiare, ba încă n-am scris nimic despre faţa neagră a capitalismului, despre cei care, probabil (că doar puţini mi-ar spune-o direct şi prefer să nu îi întreb), muncesc ilegal.

Evident că problema banilor este esenţială, dar nu şi suficientă pentru a explica prezenţa/absenţa zâmbetelor.

Cu toate metehnele lui, există un nu-ştiu-ce al capitalismului adevărat care atrage zâmbetul la locul de muncă. Oi fi încă prea prost şi prea puţine am văzut din lumea asta, ca să pot şti precis despre ce este vorba.

Însă un lucru mi-e clar – există şi cu totul altceva, în afara banilor (dumnezeul lumii contemporane) care luminează faţa cu un zâmbet şi aduce aparenţa de mulţumire la locul de muncă.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]