Nu par a fi nişte naşparlii incurabili precum colegii lui Dorel (+ aici, aici). E drept că, atunci când vine ploaia, o lasă mai moale. Cu toate acestea, n-aş zice putea că nu se străduiesc.
Nu pot judeca eu dacă or fi trebuit să termine de multişor sau dacă lentoarea aparentă (care îi exasperează pe locuitorii din zonă, pe şoferi sau trecători zilnici) o fi vreo constrângere impusă de considerente tehnice.
Date fiind vremurile (şi salarile!) oribile din România, a munci este – n-o spun deloc cu ironie – un act eroic. Mai ales în condiţiile în care mai toată lumea ia în derâdere munca fizică. N-o fi ea de pus pe piedestaluri, ca în manualele comuniste, dar nici de batjocorit.
Nimic de râs privind activitatea în sine, poate nici de compătimit, însă nu acelaşi lucru l-aş putea spune despre falşii potenţatori de productivitate a muncii folosiţi.
Este o tristă înrobire – faţă de obiceiurile consumiste ale lumii care cere să fim în rând cu ea, cât şi faţă de reclamele care intră în subconşient şi te învaţă să bei şi să fumezi.
De fiecare dată când auzim ectenia “pentru cei bolnavi, pentru cei robiţi şi pentru mântuirea lor, Domnului să ne rugăm”, să nu ne închipuim că este ceva desuet a te mai ruga pentru ‘robi’ (că “doar nu ne mai calcă turcii să ne înrobească”, am zice noi), ci să pomenim în gând un astfel de rob!
[Pentru toate postările de pe acest blog mergi la/For all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]
|