În locul nesuferitelor SMS-uri (la care m-am mai referit) sau al mai dragilor e-mailuri (pentru care nu am răgaz), pot să îmi trimit urările pe această cale. Unii or avea vreme să şi citească, poate alţii doar vor ‘bifa’ faptul că nu i-am uitat.
Unii or găsi interesant mesajul de faţă sau blogul în genere, alţii or strâmba din nas la multele lucruri în răspăr cu adevărurile prefabricate ale lumii contemporare pe care le scriu eu aici, însă acesta este un risc cu care trăiesc pe gandul.info zi de zi.
În orice caz, de data aceasta nu vreau să irit (nu că aş fi ţinut neapărat s-o fac în trecut) pe nimeni cu apeluri la înţelegere faptului că indiferenţa noastră faţă de avort este mai rea (pentru planetă şi fiecare dintre noi) decât amprenta carbonică.
Nici nu ştiu dacă are rost să-i mai întristez şi eu pe unii (cărora chiar le pasă, chiar cred în Hristos) sau să-i inoportunez pe alţii prin a descrie cât de jalnică este lumea de azi fără Dumnezeu şi ce nonsens mi se pare viaţa fără El.
Apoi, sigur au descris alţii mai bine decât aş putea să o fac eu, cum Crăciunul în UK trebuie să se încadreze în nişte stupide şabloane politic corecte, chipurile pentru a nu-i ‘jigni’ (?!) pe ne-creştini.
N-am să combat această scuză patetică, explicând evidenţa că Pruncul Iisus nu poate jigni pe nimeni. Nici nu am să mă lamentez că lumea îl aşteaptă pe Santa Claus (sau cadourile, petrecerile, mâncarea, băutura etc), dar nu pe El.
.
Nu am a spune decât unele dintre vorbele cu care se încheie politic incorecta Biblie: “Cine e nedrept, să nedreptăţească înainte. Cine e spurcat, să se spurce încă. Cine este drept, să facă dreptate mai departe. Cine este sfânt, să se sfinţească încă.”
Urmate de promisiunea: “Iată, vin curând şi plata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia, după cum este fapta lui. Eu sunt Alfa şi Omega, cel dintâi şi cel de pe urmă, începutul şi sfârşitul” (Apocalipsa 22:11-13).
Rămân bucuros pentru cine crede şi cu un veşnic suspin faţă de cine nu crede, dar nu vreau să intru în polemici cu nimeni. Fie el aflat sub o covârşitoare influenţă a Adevărului în Care cred, acest blog rămâne unul laic.
Nu ştiu a face propagandă pentru lucruri care îmi sunt evidente – că toate au un sens doar în Hristos şi tot restul este vânare de vânt. Dau aici o mărturie despre cum văd eu lumea, păstrând ca pretext şi fundal realităţile din UK şi atât.
Cine, cum şi cât se foloseşte de această mărturie – treaba lui! Pe ici, pe colo, unii se mai declară încântaţi să mă citească. Alţii mă trec la catastif (nu, nu sunt paranoic!) şi adună vorbe (d’alea mai incorecte politic) pe care să mi le poată scoate pe nas.
Aşadar, ceea ce vreau este doar să îmi trimit gândurile de sfârşit de an – sub tema unei dedicaţii pentru fanii blogului – către câteva zeci (poate sute vor ieşi, după ce voi alege adresele una după alta, nu din vreun address book) de persoane.
Oameni (români sau care pot citi limba română) cu care am colaborat şi voi mai lucra, pe care i-am văzut mai des sau (prea) rar, cu care mai sunt în relaţii constante sau nu, mai formale sau mai calde.
Oameni precum un văr aflat la peste 10,200 km distanţă şi nevăzut faţă-către-faţă de peste cinci ani, de care mi-e foarte dor. Oameni cu care am lucrat zi de zi, aproape cinci ani, iar acum ne-am răcit. Oameni cunoscuţi doar online.
Oameni mai de departe, sau mai de aproape. În timp, în spaţiu, în credinţe, în toate. Dar la care, negreşit, m-am gândit măcar un pic înainte să le semnalez această postare, în procesul de selecţie a adreselor de e-mail.
Apoi, mai sunt şi oameni noi. Căci şi 2010 a fost un an interesant pentru mine, în care am ajuns nu doar la Roma, Shanghai şi Bruxelles, ci şi în 16 judeţe ale ţării (VN, TM, NT, BZ, HD, CJ, SM, AB, BV, AG, AR, TR, BR, SB, HR şi CV).
Mulţumesc Domnului pentru toate întâlnirile din 2010 şi îmi cer iertare că numărul lor foarte mare nu mi-a permis, de multe ori, decât contacte sporadice (câte un e-mail fugar, o carte poştală, un ppt forwardat etc) cu mulţi cărora le-aş fi spus mai multe.
Deşi, după toate semnele, nu cred că 2011 va fi mai bun, eu vi-l doresc mai bun, mai ales pentru că adevăratul mai bine (al sufletului) are puţin sau deloc de-a face cu parametrii exteriori ai lumii tot mai hidoase în care trăim.
Că mai sunt câţiva cititori ai acestui blog – constat şi eu când şi când, ba din vreun comentariu, ba dacă văd pe counter oameni care zăbovesc mai mult de câteva secunde. Câţi anume or mai fi – nu ştiu. Şi nu ştiu dacă am putut şti vreodată.
Poate că însuşi cuvântul ‘fani’ vine dintr-o perspectivă prea plină de vanitate asupra a ceea ce poate însemna acest site. Mai mult ca sigur, proiectul acesta n-a ajuns chiar platforma de interacţiune la care visam, dar nici de lepădat nu este.
Cred că o comparaţie cu meterorica viaţă de trupă de garaj (aceeaşi poveste mai pe larg) din liceu, ar fi potrivită. Am tras câteva demo-uri pe casete, am cântat o dată live şi câştigasem... un fan. Mai mult de atât probabil că nu puteam.
Tot aşa, n-avea nici trei luni blogul acesta (aprilie 2008), când, la Edinburgh, aveam să-l întâlnesc pe primul meu fan. Taman invers decât se întâmplă în viaţa rock ‘n roll, nu fanul alerga după mine, marele blogger, să mă fotografieze.
Ci fotoholicul de mine, încântat să vorbesc cu un cititor în carne şi oase, eram tot cu aparatul foto pe el. Îi respect cererea de discreţie de a nu-i da numele sau imaginea, ci doar fotografiile (1-3) pe care aveam să le fac în camera lui.
Aceasta se întâmpla peste vreo 11 luni (martie 2009) de la prima întâlnire, de Duminica Ortodoxiei. Când nu doar că am fost primit în locuinţa lui, ci şi am şi înfulecat (cu mare foame în mine, trebuie să recunosc), nişte delicioşi mucenici (poza 4).
Ne-om mai vedea vreodată? Nu ştiu. Dar sper ca reîntâlnirea să fie la fel de cordială precum alte zeci de întâlniri cu alţi oameni avute în 2010. Şi sper să nu fi uitat adresele tuturor celor pe care aş fi vrut să-i salut prin această postare.
Cât despre cât va mai continua acest MunteanUK, mi-e greu să prezic. Deja am depăşit minimul, căci mai am şi o fană (care mi-a solicitat aceeaşi discreţie!), de data aceasta din România, dar cu care am reuşit să mâ întâlnesc pe viu.
Şi de care am primit o cutie de ceai negru englezesc (5-6), adusă chiar din UK. Aşadar, am scos un minim profit din blogging... Aş cam putea să mă retrag, dar nu ştiu încă dacă a venit vremea sau nu. Nici dacă stă să vină.
Ştiu doar că, de câteva luni, port în mine temerea că va veni şi clipa în care să scriu o postare de genul: “STOP! MunteanUK se opreşte aici!” Şi nu pentru că nu aş mai avea idei sau pentru că n-aş mai avea nevoie de supapa blogului.
De vreun an, numărul de postări pe care le am notate ca idei (având şi poze pentru ele) rămâne constant la vreo 120-130. Iar faptul că scriu mult nu înseamnă că nu simt nevoia de şi mai mult aici, după proverbul cui pe cui se scoate.
Însă nu ştiu dacă va mai fi posibil. Mai întâi, pentru că devine tot mai costisitor ca timp şi energie să mă ţin de blogging. La fel ca la prima postare, încă “văd enorm şi simt monstruos” – sunt prea multe lucurile despre care aş scrie.
.
Apoi, pentru că încă nu am reuşit (în ciuda oricăror proiecţii ar face imaginaţia mea) să scap de îndoiala că, în ultimă instanţă, totul nu este altceva decât o goană după slavă deşartă. Cu ce ar fi mai sărată picătura mea din oceanul bloggeristic?
Alt motiv ar fi (derivând tot din păcatul amintit mai sus) frustrarea că interacţiunea pe blog nu este la nivelul visat. Nu de înjurături duc lipsă, că d-astea primesc destule, ci de păreri pertinente care să adauge, să nuanţeze ori să desfiinţeze ce scriu eu.
Patru: deşi mi-e greu să mă văd acum (dar nu spun niciodată niciodată!), poate că voi ajunge (de bunăvoie sau silit de împrejurări) într-o ocupaţie mult mai puţin compatibilă cu sinceritatea de pe MunteanUK decât jurnalismul.
În fine, cred că trebuie să cobor din lumea virtuală (care îmi permite exerciţii narcisistice precum tot ce am scris mai sus), în lumea reală. Cea pe care n-o poţi face mai bună doar cu figuri de stil şi poze drăguţe.
Cea categoric mai greu de suportat, dar unica în care are sens Naşterea Domnului (care a venit să mântuiască oameni, nu internauţi!), precum şi rostul pentru care a venit pe lume, să ştim şi să credem că Hristos a înviat!
[Pentru toate postările de pe acest blog mergi la/For all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]
Eu unul n-am mai văzut aşa ceva decât în UK, ba şi pe unde am umblat în acestă ţară nu am remarcat decât în Brighton – un fast food vegetarian.
Pentru cei £20 (atât a făcut biletul, pe rândurile 5-6 din centru sălii de concerte a 
|