Wednesday 29 December 2010

God’s place in a humanist society (13) [Locul lui Dumnezeu într-o societate umanistă]

The Lord only barely blew some cold air over the UK and the ‘X-mas holidays’ (the Christ-less Christmas of so many civilised secular people) became a mess. Planes were grounded, trains – cancelled, shoppers – prevented from bursting into stores.

.

People started whining, and most frustrating was the fact that there was no one to (immediately) blame for the chaos. A bit later, the guilty party was found: it’s the airport operators’ fault, the Government says; it’s the other way around, others claim.

.

Across the English Channel (or La Manche), in France and Belgium (where this winter has also driven many people mad), they will need to find a scapegoat very soon as well.

.

Too bad fewer and fewer civilised people these days believe that, with or without finding someone to put the blame on, no snowflake lands on the soil without God’s will and foreknowledge. Is He bad when His plans interfere with our holidays plans?

.

Oh, it wasn’t your imaginary God, you fool!,” some could dismiss my words. It’s this scientifically proven (?!) North Atlantic Oscillation (NAO). Which, irrespective of unleashing some cold winters, ultimately contributes to Global Warming.

.

If anyone cares, look for more scientific facts supporting this theory about the NAO! I find it irrelevant to the point I want to make – how secular contemporaries naively imagine that anything could be be scientifically explainable without the concept of God.

.

They (apparently!) need rational and authoritative arguments, so that they could religiously adhere to them. Few are those who doubt the prefabricated truths they are told, as most people today need to fulfill a psychological urge to ‘know’.

.

Which has nothing to do with actually knowing anything. It’s all about feeling that one is in control of the material world. Lies are easier to swallow than truths for that purpose. Trusting God (apparently!) means giving up one’s control over reality.

.

Who is He to know better than I do?,” asks the vain man of today. People’s hearts are so burdened with sin and deceitful surrogates of happiness, that few could possibly imagine the freedom of putting one’s heart into the Lord’s hand.

.

The pursuit of happiness (apparently!) means mastering the necessary technology that would provide that happiness. Knowledge and craftmanshipship are primordial, while ethics become (apparently!) unessential.

.

Technology promises to guarantee everyone’s ‘I-do-what-I-want’ but remains as fragile as human beings are; it keeps failing even when faced with powerless snowflakes. It’s so ridiculous to see our freedom restricted by winter.

.

Every know and then, the Lord reminds us that heartless technology cannot save us; it often makes the chains of our sins heavier. Too bad that those acknowledging this are even fewer that when St. Nikolai Velimirovich wrote the following:

.
Ethics are likened to a lady, and technology like her handmaiden. That is why ethics have to control technology. Eternal values are the territory of ethics and not technology.

.

It is devastating for an entire people to put the purpose of their lives in technology, and all of their labor and sweat they sacrifice to the advancement of technology, dragging behind them ethics, like Achilles dragged the dead Hector tied to a chariot.

.

A people like that can succeed to build all of their cities from ivory and gold, but if people like Ahab and Jezebel live in them, dogs will have the last word and not people.

.

I dare not assume to what extent today’s Britons, Romanians or any other supposely civilised people are like Ahab and Jezebel. But I am sure that, even when Elijah comes, many will remain unrepentant just like those tragic characters.

.
[For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to/Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

Friday 24 December 2010

O dedicaţie de Crăciun: fanilor acestui blog [A Christmas dedication: to this blog’s fans]

Mai înainte de a treia aniversare a acestui MunteanUK (blog sau ce-o-fi-el), văd că apucă un al treilea Crăciun. Aşadar, mai înainte de orice, această pagină de internet îmi serveşte drept un bun instrument pentru a-mi trimite gândurile în lumea largă.


În locul nesuferitelor SMS-uri (la care m-am mai referit) sau al mai dragilor e-mailuri (pentru care nu am răgaz), pot să îmi trimit urările pe această cale. Unii or avea vreme să şi citească, poate alţii doar vor ‘bifa’ faptul că nu i-am uitat.


Unii or găsi interesant mesajul de faţă sau blogul în genere, alţii or strâmba din nas la multele lucruri în răspăr cu adevărurile prefabricate ale lumii contemporare pe care le scriu eu aici, însă acesta este un risc cu care trăiesc pe gandul.info zi de zi.


În orice caz, de data aceasta nu vreau să irit (nu că aş fi ţinut neapărat s-o fac în trecut) pe nimeni cu apeluri la înţelegere faptului că indiferenţa noastră faţă de avort este mai rea (pentru planetă şi fiecare dintre noi) decât amprenta carbonică.


Nici nu ştiu dacă are rost să-i mai întristez şi eu pe unii (cărora chiar le pasă, chiar cred în Hristos) sau să-i inoportunez pe alţii prin a descrie cât de jalnică este lumea de azi fără Dumnezeu şi ce nonsens mi se pare viaţa fără El.


Apoi, sigur au descris alţii mai bine decât aş putea să o fac eu, cum Crăciunul în UK trebuie să se încadreze în nişte stupide şabloane politic corecte, chipurile pentru a nu-i jigni’ (?!) pe ne-creştini.


N-am să combat această scuză patetică, explicând evidenţa că Pruncul Iisus nu poate jigni pe nimeni. Nici nu am să mă lamentez că lumea îl aşteaptă pe Santa Claus (sau cadourile, petrecerile, mâncarea, băutura etc), dar nu pe El.

.

Nu am a spune decât unele dintre vorbele cu care se încheie politic incorecta Biblie: “Cine e nedrept, să nedreptăţească înainte. Cine e spurcat, să se spurce încă. Cine este drept, să facă dreptate mai departe. Cine este sfânt, să se sfinţească încă.


Urmate de promisiunea: “Iată, vin curând şi plata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia, după cum este fapta lui. Eu sunt Alfa şi Omega, cel dintâi şi cel de pe urmă, începutul şi sfârşitul” (Apocalipsa 22:11-13).


Rămân bucuros pentru cine crede şi cu un veşnic suspin faţă de cine nu crede, dar nu vreau să intru în polemici cu nimeni. Fie el aflat sub o covârşitoare influenţă a Adevărului în Care cred, acest blog rămâne unul laic.


Nu ştiu a face propagandă pentru lucruri care îmi sunt evidente – că toate au un sens doar în Hristos şi tot restul este vânare de vânt. Dau aici o mărturie despre cum văd eu lumea, păstrând ca pretext şi fundal realităţile din UK şi atât.


Cine, cum şi cât se foloseşte de această mărturie – treaba lui! Pe ici, pe colo, unii se mai declară încântaţi să mă citească. Alţii mă trec la catastif (nu, nu sunt paranoic!) şi adună vorbe (d’alea mai incorecte politic) pe care să mi le poată scoate pe nas.


Aşadar, ceea ce vreau este doar să îmi trimit gândurile de sfârşit de an – sub tema unei dedicaţii pentru fanii blogului – către câteva zeci (poate sute vor ieşi, după ce voi alege adresele una după alta, nu din vreun address book) de persoane.

Oameni (români sau care pot citi limba română) cu care am colaborat şi voi mai lucra, pe care i-am văzut mai des sau (prea) rar, cu care mai sunt în relaţii constante sau nu, mai formale sau mai calde.


Oameni precum un văr aflat la peste 10,200 km distanţă şi nevăzut faţă-către-faţă de peste cinci ani, de care mi-e foarte dor. Oameni cu care am lucrat zi de zi, aproape cinci ani, iar acum ne-am răcit. Oameni cunoscuţi doar online.


Oameni mai de departe, sau mai de aproape. În timp, în spaţiu, în credinţe, în toate. Dar la care, negreşit, m-am gândit măcar un pic înainte să le semnalez această postare, în procesul de selecţie a adreselor de e-mail.


Apoi, mai sunt şi oameni noi. Căci şi 2010 a fost un an interesant pentru mine, în care am ajuns nu doar la Roma, Shanghai şi Bruxelles, ci şi în 16 judeţe ale ţării (VN, TM, NT, BZ, HD, CJ, SM, AB, BV, AG, AR, TR, BR, SB, HR şi CV).


Mulţumesc Domnului pentru toate întâlnirile din 2010 şi îmi cer iertare că numărul lor foarte mare nu mi-a permis, de multe ori, decât contacte sporadice (câte un e-mail fugar, o carte poştală, un ppt forwardat etc) cu mulţi cărora le-aş fi spus mai multe.


Deşi, după toate semnele, nu cred că 2011 va fi mai bun, eu vi-l doresc mai bun, mai ales pentru că adevăratul mai bine (al sufletului) are puţin sau deloc de-a face cu parametrii exteriori ai lumii tot mai hidoase în care trăim.


Că mai sunt câţiva cititori ai acestui blog – constat şi eu când şi când, ba din vreun comentariu, ba dacă văd pe counter oameni care zăbovesc mai mult de câteva secunde. Câţi anume or mai fi – nu ştiu. Şi nu ştiu dacă am putut şti vreodată.


Poate că însuşi cuvântul ‘fani vine dintr-o perspectivă prea plină de vanitate asupra a ceea ce poate însemna acest site. Mai mult ca sigur, proiectul acesta n-a ajuns chiar platforma de interacţiune la care visam, dar nici de lepădat nu este.


Cred că o comparaţie cu meterorica viaţă de trupă de garaj (aceeaşi poveste mai pe larg) din liceu, ar fi potrivită. Am tras câteva demo-uri pe casete, am cântat o dată live şi câştigasem... un fan. Mai mult de atât probabil că nu puteam.


Tot aşa, n-avea nici trei luni blogul acesta (aprilie 2008), când, la Edinburgh, aveam să-l întâlnesc pe primul meu fan. Taman invers decât se întâmplă în viaţa rock ‘n roll, nu fanul alerga după mine, marele blogger, să mă fotografieze.


Ci fotoholicul de mine, încântat să vorbesc cu un cititor în carne şi oase, eram tot cu aparatul foto pe el. Îi respect cererea de discreţie de a nu-i da numele sau imaginea, ci doar fotografiile (1-3) pe care aveam să le fac în camera lui.


Aceasta se întâmpla peste vreo 11 luni (martie 2009) de la prima întâlnire, de Duminica Ortodoxiei. Când nu doar că am fost primit în locuinţa lui, ci şi am şi înfulecat (cu mare foame în mine, trebuie să recunosc), nişte delicioşi mucenici (poza 4).


Ne-om mai vedea vreodată? Nu ştiu. Dar sper ca reîntâlnirea să fie la fel de cordială precum alte zeci de întâlniri cu alţi oameni avute în 2010. Şi sper să nu fi uitat adresele tuturor celor pe care aş fi vrut să-i salut prin această postare.


Cât despre cât va mai continua acest MunteanUK, mi-e greu să prezic. Deja am depăşit minimul, căci mai am şi o fană (care mi-a solicitat aceeaşi discreţie!), de data aceasta din România, dar cu care am reuşit să mâ întâlnesc pe viu.


Şi de care am primit o cutie de ceai negru englezesc (5-6), adusă chiar din UK. Aşadar, am scos un minim profit din blogging... Aş cam putea să mă retrag, dar nu ştiu încă dacă a venit vremea sau nu. Nici dacă stă să vină.


Ştiu doar că, de câteva luni, port în mine temerea că va veni şi clipa în care să scriu o postare de genul: STOP! MunteanUK se opreşte aici!” Şi nu pentru că nu aş mai avea idei sau pentru că n-aş mai avea nevoie de supapa blogului.


De vreun an, numărul de postări pe care le am notate ca idei (având şi poze pentru ele) rămâne constant la vreo 120-130. Iar faptul că scriu mult nu înseamnă că nu simt nevoia de şi mai mult aici, după proverbul cui pe cui se scoate.


Însă nu ştiu dacă va mai fi posibil. Mai întâi, pentru că devine tot mai costisitor ca timp şi energie să mă ţin de blogging. La fel ca la prima postare, încă văd enorm şi simt monstruos” – sunt prea multe lucurile despre care aş scrie.

.

Apoi, pentru că încă nu am reuşit (în ciuda oricăror proiecţii ar face imaginaţia mea) să scap de îndoiala că, în ultimă instanţă, totul nu este altceva decât o goană după slavă deşartă. Cu ce ar fi mai sărată picătura mea din oceanul bloggeristic?


Alt motiv ar fi (derivând tot din păcatul amintit mai sus) frustrarea că interacţiunea pe blog nu este la nivelul visat. Nu de înjurături duc lipsă, că d-astea primesc destule, ci de păreri pertinente care să adauge, să nuanţeze ori să desfiinţeze ce scriu eu.


Patru: deşi mi-e greu să mă văd acum (dar nu spun niciodată niciodată!), poate că voi ajunge (de bunăvoie sau silit de împrejurări) într-o ocupaţie mult mai puţin compatibilă cu sinceritatea de pe MunteanUK decât jurnalismul.


În fine, cred că trebuie să cobor din lumea virtuală (care îmi permite exerciţii narcisistice precum tot ce am scris mai sus), în lumea reală. Cea pe care n-o poţi face mai bună doar cu figuri de stil şi poze drăguţe.


Cea categoric mai greu de suportat, dar unica în care are sens Naşterea Domnului (care a venit să mântuiască oameni, nu internauţi!), precum şi rostul pentru care a venit pe lume, să ştim şi să credem că Hristos a înviat!


[Pentru toate postările de pe acest blog mergi la/For all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Monday 20 December 2010

About public transport in the UK (17) [Despre transportul în comun în UK]

All companies everywhere in the world promise a lot of things (most of their offers being no more that ‘PR crap’), and so was doing this Brighton & Hove Bus and Coach Company, while I used their services almost daily.

I must say that they kept their word. I don’t know about other parts of the UK, nor whether the overall quality of service matches the subsidies (mainly for fuel) that British public transport firms are being given even after the economic crisis.

On the upper deck of its double decker buses one could read promises of “day trips” (for what they called “very reasonable prices”), of “no need to wait” (due to reliable departure times), and of “no such thing as last bus” (in the case of two lines at least).

But never count on witnessing these promised fulfilled when it snows! It’s not even necessary to have huge snowfalls and bitting frost, like in the past days, so that such a ‘good Brit example’ wouldn’t be available anymore.

The whole of Britain – including everyone form the Govermnent, to private firms, local councils, and probably most ordinary citizens – is gravely unprepared for tough winters, as even the current PM, David Cameron, proves it.

Partly, it’s because of the milder climate. It would make sense to invest in snow ploughs or stocking up too much salt & grit. But it could also be that few other countries, apart from the UK have been so hysterical about global warming, not the ‘Big Freeze’ for the past years.

[For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to/Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

Friday 17 December 2010

[EN] Grave and unpleasant readings / [RO] Lecturi grave şi neplăcute (7)

[EN] Even if this weren’t the harshest winter in the last 100 years (there have been worse ones) snow (pictured here by my reader C.L.) is wreaking havoc all over the UK – see here, here or here – and winter has struck the country for over two weeks.


[RO] Chiar dacă aceasta n-ar fi cea mai aspră iarnă din ultimii 100 de ani (au fost mai rele) zăpada (pozată aici de cititoarea mea C.L.) creează haos peste tot în UK – vezi aici, aici sau aici – şi iarna a lovit ţara de peste două săptămâni.
.

[EN] Last winter (2009/2010) and two winters ago (2008/2009), blizzards were ridiculously explained as effects of global warming (see here, here or here). Would the brainwashed ideologues of global warming dare telling the same lies for the third time?
.

[RO] Iarna trecută (2009/2010) şi acum două ierni (2008/2009), viscolele erau ridicol explicate drept efecte ale încălzirii globale (vezi aici, aici sau aici). Vor îndrăzni ideologii încălzirii globale să spună aceleaşi minciuni pentru a treia oară?

.

[EN] I wouldn’t be surprised. Ever since what we now call Ancient History, telling a lie over and over again, endlessly, is a psychological weapon. More recently, Communist regimes skilfully used it, and they didn’t even need Facebook or Twitter.

.

[RO] Nu aş fi surprins. De la ceea ce numim Istorie Antică încoace, a spune o mincină iarăşi şi iarăşi, la nesfârşit, este o armă psihologică. Mai recent, regimurile comuniste au folosit-o cu iscusinţă, şi le nici măcar n-aveau nevoie de Facebook sau Twitter.
.

[EN] The hypocritical defenders of the planet have many Information Technology tools to rely upon, plus a seamless shamelessness. Yet there are also other perspectives than the ‘official’ lies.

.

The proposed readings [I will continue to add relevant links to this list, even after publishing this post]...

.

...filled up with seeds of doubt concerning this mischievous ideology are: here, here, here, here, here, here, here, here, here, here, here, here, here, here, here, here, here, here, here, here, here, here, here, here, here, here, here, here, here, here, here, here, here, here or here.
.

[RO] Ipocriţii apărători ai planetei au o multe instrumente de Tehnologia Informaţiei pe care să se bazeze, plus o neruşinare fără margini. Dar sunt şi alte perspective decât minciunile oficiale’.

.

Lecturile propuse [voi continua să adaug linkuri relevante la această listă chiar şi după publicarea acestei postări]...

.

... pline cu semninţe de îndoială asupra acestei ideologii malefice sunt: aici, aici, aici, aici, aici, aici, aici, aici, aici, aici, aici, aici, aici, aici, aici, aici, aici, aici, aici, aici, aici, aici, aici, aici, aici, aici, aici, aici, aici, aici, aici sau aici.


[For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to/Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

Wednesday 15 December 2010

Studentul nostru, stăpânul nostru (11) [Our student, our master]

Când am început serialul de faţă, mă aflam sub influenţa foarte bunei impresii despre învăţământul superior britanic. Ulterior, cum şade bine oricărui blogger, am mai fost şi cârcotaş.


S-or mai fi nuanţat părerile iniţiale, dar buna impresie nu mi-a dispărut. Senzaţia mea limpede a fost că studentul (britanic sau străin) care învaţă în UK este stăpân, adică pus în centrul politicilor de educaţie.


Tânărul sau mai puţin tânărul care vrea să înveţe într-o universitate britanică nu este doar o rotiţă într-un sistem, o cantitate neglijabilă, nici o vacă de muls – de taxe de studii, bani de cărţi, taxe de restanţe, şpăgi etc.


Desigur, aş putea fi acuzat că, fiind Chevening Fellow nici nu puteam avea o altă părere decât una superlativă. Admit că în mod sigur am fost privilegiat şi ferit de orice dificultăţi cu care se confruntă studenţii.


Însă şi experienţa personală, şi părerile altora, şi statisticile veneau toate să confirme calitatea învăţământului universitar din UK. De până acum. Căci despre ce va fi după tăierile bugetare + creşterea taxelor încolo sunt mulţi care se îngrijorează.


Şi nu mă refer doar la cei care au ieşit la cafteală cu nu foarte eficienţii poliţişti britanici, care şi-or fi ieşit din mână în ultimii 20 de ani trecuţi de la mişcările sociale din vremea premierului Margaret Thatcher.


Anarhiştilor (să nu fi fost şi troţkiştii pe acolo?!) prea puţin le pasă de taxele de studii. Însă ei nu-şi puteau face reprezentaţia dacă nu ieşeau pe străzi zeci de mii de tineri cu adevărat îngrijoraţi că un an de studii îi va costa de trei ori mai mult.

Îngrijorarea lor s-a auzit (din păcate, fără urmări) şi în Camera Lorzilor. Oricât de hulit ar fi acest corp legislativ neales, tocmai faptul că nu depinde de isteriile electorale, îl face o adevărată voce a raţiunii în Marea Britanie.


Majoritatea (273) nobililor lorzi’ au votat în favoarea dureroaselor măsuri, dar din rândul celor (200) care s-au opus legii s-au ridicat întrebări care, mai mult ca sigur, îi frământă şi pe David Cameron şi Nick Clegg.


Nu cumva creşterea taxelor va duce la o creştere cu 300% a datoriilor studenţilor (student debt)? Oare nu se putea tăia bugetul mai prudent, mai chibzuit? Vor mai putea vreodată cei mai săraci dintre britanici să spere la studii universitare?


N-aş crede că Guvernul de coaliţie nu a cântărit bine chestiunile acestea. Dar, foarte probabil, nu mai este astă soluţie. Datoria publică a UK este sufocantă. Altfel cum ar fi fost Nick Clegg de acord cu o propunere sinucigaşă pentru partidul său?!


Pe de altă parte, mă întreb cum de îşi închipuie cineva că foştii studenţi îşi vor putea plăti vreodată datoriile? Şi ce va fi cu cei 60-70% dintre studenţii, veniţi din state UE, care studiază în UK graţie unui student loan, apoi nu mai rambursează nimic?


[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Monday 13 December 2010

A third consecutive harsh winter in the UK [O a treia iarnă aspră consecutivă în UK]

Although I only saw (and obviously photographed) little ‘patches’ of snow in the UK (here and here), 2010/2011 is the third consecutive harsh winter in Great Britain.

Thanking Natalia Chechina (more pics taken by her) again for these two images, here’s how true British snow looks – laid on the Edinburgh Castle.

The hardly credible Met Office – see here, here, here, here or here why – announces a White Christmas this year.

Anyway, instead of a blessing (for the British children who would rather have video games as presents, thus spend holidays indoors), the snow could be a curse for retailers.

[For all the posts on this blog go to/Pentru toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

Tuesday 7 December 2010

Din raidurile mele prin inima Scoţiei (18) [From my forays into Scotland's heartland]

Oare s-ar găsi cerşetori care să aibă de lucru’ într-un oraş de oameni zgârciţi, după cum spun bancurile (dezminţite anterior pe acest blog!) că ar fi scoţienii?
.

Şi n-ar trebui cei (presupuşi a fi) cei mai zgârciţi dintre zgârciţi să se afle chiar în capitala ţării, la Edinburgh? Mă întrebam şi eu...

.

...observând mai mulţi cerşetori la Edinburgh decât în alte părţi din UK, cam la egalitate cu oraşele (Rennes, Lille) din nord-vestul Franţei, pe unde am mai umblat.

.

Totuşi, erau incomparabili mai puţini faţă de Bruxelles, oraşul care, pe lângă titlul de capitală a UE’, l-ar merita şi pe acela de capitală a cerşetorimii europene’.
.

Ceea ce mi-a părut interesant la cerşetorii din Scoţia – mă refer la ce am constatat în 2008 şi 2009, înaintea extinderii crizei economice! – era aerul lor mai aparte.

.

Nu păreau nici profesionişti, ca cei de la Bruxelles, nici cu adevărat săraci – precum sunt destui în România. Parcă cerşitul ar fi fost doar un hobby.

.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Sunday 5 December 2010

Witty bits from what I learned in the UK (16) [Vorbe de duh din ce am învăţat în UK]

I don’t remember what great British figure (of rather recent history) said it, nor when or where – that’s why this is another question for my readers: can anyone clarify this to me??? – but I surely found memorable the following bolded quote.

It is a politically incorrect but very likely explanation of why the Perfidious Albion was keen on being accepted into the EU, and had to endure the humiliation of rejection. In 1963 and 1967, London got a stinging ‘NO’ from Charles de Gaulle.

Some (historically isolationist) Brits may have opposed EU accession, others (mainly from the business community) may have been in favour of European Integration, in order to reap the benefits of taking part in the Common Market.

Yet there might have been another motivation at stake. A political one. According to what I’ve heard, a big reason for which Britain wanted to be part of the EEC (now EU) would not be so much a pro-Europe one, but rather an anti-France one:

“For the past hundreds of years, we’ve been getting into everything the French were part of, so that we could ruin it.” Whether this is but a joke or an anecdote, I seriously doubt that the Brits were really good at ruining the EU.

Successive British governments and various individual politicians may have put some (welcome or simply silly – that remains a matter of debate!) brakes on some European projects. However, have they ever truly wanted to ruin the EEC/EU?

[For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to/Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

Thursday 2 December 2010

Din viaţa studenţească (11) – Un ‘apartheid’ împotriva tinerilor englezi [Student life – An ‘apartheid’ against English youngsters]

Creşterea taxelor universitare de la £ 3,290 la £ 6,000 şi până la £ 9,000 pentru studenţii din Anglia se anunţa deja o decizie (încă nevotată în Parlamentul de la Londra) greu de digerat de tineri şi tocmai de aceea au ieşit în stradă în toamna aceasta.

Noua taxă pe un singur an ar fi de trei ori mai mare decât costă trei ani de studii (durata medie a studiilor universitare) potrivit taxelor în vigoare acum. Din 2012, trei ani de studii ar urma să coste chiar şi £27,000.

Însă, ceea ce pune sare pe rană – sau, potrivit unei zicale din limba engleză: “add insult to injury” – este faptul că numai tinerii englezi vor urma să suporte creşterea. Pentru cei scoţieni, studiile universitare vor rămâne gratuite.

Cei din Ţara Galilor vor plăti taxele de acum. Inclusiv studenţii din statele UE vor beneficia de taxele zero din Scoţia sau cele menţinute la nivelul actual pentru galezi. Doar studenţii din afara UE se vor alătura ‘fazanilor’ englezi.

Aceasta dacă merg la studii în Anglia, căci în Scoţia vor învăţa tot gratis. Apoi, fie şi mărite, taxele vor rămâne convenabile pentru studenţii americani şi un adevărat chilipir pentru odraslele de miliardari saudiţi, indieni sau ruşi.

Pentru englezii de rând, costul a trei ani de studii s-ar putea dovedi un o prea grea povară financiară. Mai ales în condiţiile actualei crize economice, care a revelat cât de împovăraţi de datorii sunt britanicii.

Cine s-ar mai încumeta să pornească în viaţă cu aşa un handicap – un credit de studii de 2-3 ori mai mare decât acum? Oare mişcările de stradă violente ale studenţilor vor deveni şi în UK la fel de obişnuite precum în alte ţări europene?

Ar fi foarte trist ca lucrurile bune despre universităţile britanice, scrise pe acest blog, să fie dezminţite în anii următori. Poate nu se va ajunge la un exod al studenţilor englezi, dar tot ar fi rău ca situaţia din UK să fie comparabilă cu cea din Franţa.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la /For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Wednesday 1 December 2010

UK’s motor vanity fair (19) [Bâlciul deşertăciunilor cu motor din UK]

I guess it was in Brussels (in March 2008), when the idea of this blog series popped into my mind.

And it’s very likely that it was while taking the above picture of the above Mini – the Brit car that received a lot of good publicity (here or here) on this site…

…while I haven’t got any penny for that :-( Maybe it’s never too late for anything, and I could keep dreaming on :-)

And it was still in Brussels where I recently caught a glimpse of a 4-door Mini (other descriptions: here, here and here), the latest innovation of the German-British automaker.

Would this so-called ‘mini-SUV’ ever prove to at least remotely popular as the older Minis?

…or is it more likely to remain an oddity? Given the current dreadful state of the automotive industry, could anyone afford to make it a mere experiment?

[For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to/Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]