[EN] Punished smokers / [RO] Fumători pedepsiţi

[EN] I admit that sinful I sometimes can’t help enjoying when I watch the sad view of some ‘punished smokers’. [RO] Admit că păcătosul de mine uneori nu mă pot abţine a mă bucura când urmăresc trista de privelişte a unor ‘fumători pedepsiţi’.

[EN] I remember the long hours when I breathed in the sickening smoke... at school, at work, on the street, in pubs, sometimes even on beaches or in parks. [RO] Îmi amintesc lungile ore când am inspirat scârbosul fum… la şcoală, la serviciu, pe stradă, în localuri, uneori chiar şi pe plaje sau în parcuri.

[EN] Nevertheless, there’s nothing funny – neither I, nor anyone else should laugh at these enslaved people. [RO] Cu toate acestea, nu este nimic amuzant – nici eu, nici altcineva nu ar trebui să râdă de aceşti oameni înrobiţi.

[EN] None of us would look better if our power of will were diminished by nicotine and the tyranny of hedonism. [RO] Niciunul dintre noi nu ar arăta mai bine dacă puterea voinţei ne-ar fi diminuată de nicotină sau de tirania hedonismului.

[EN] This is how those once ‘cool’ smokers (like these teens drinkers) look when they grow up… pretty ‘un-cool’, I’d say… [RO] Aşa arată acei cândva ‘cool’ fumători (precum aceşti băutori adolescenţi) când cresc mari... destul de ‘ne-cool’ aş zice eu...

[EN] Sidelined: taken out of their daily routine, out of their work environment or even out of buildings. [RO] Marginalizaţi: scoşi din rutina zilnică, afară din mediu de lucru sau chiar afară din clădiri.

[EN] Smoking is no longer a comfortable experience in most of EU countries and the USA. It still is in China and Russia. [RO] Fumatul nu mai este o experienţă confortabilă în cele mai multe state UE şi în SUA. Este încă în China şi Rusia.

[EN] Lighting a cigarette has become something that must always be done outside… And not only outside the European Commission headquarters in Brussels (pic 1). [RO] Aprinderea unei ţigări a devenit ceva care trebuie făcut întotdeauna afară… Şi nu doar în afara sediului Comisiei Europene din Bruxelles (poza 1).

[EN] Smokers are compelled to go out in front of little stores in Brighton (2) or to descend 30-40-50 floors in New York City. [RO] Fumătorii sunt forţaţi să iasă afară în faţa unor mici prăvălii din Brighton ori să coboare 30-40-50 de etaje în New York City.

[EN] And that may not be the worst. They could be crammed into glass cubes like in the Airport of Munich (3)… [RO] Şi aceasta s-ar putea să nu fie cel mai rău. Ar putea fi înghesuiţi în cuburi de sticlă precum în Aeroportul din Munchen (3)...

[EN] Is it good? Is it bad? Is it discriminatory? Is it politically correct? What about the efficiency of these constraints? [RO] Este bine? Este rău? Este discriminatoriu? Este politic corect? Ce putem zice de eficienţa acestor constrângeri?

[EN] Maybe some good results will be observed over the decades, when other cause of death would seem insurmountable… [RO] Poate că unele rezultate bune vor fi observate peste decenii, când alte cauze ale morţii vor părea insurmontabile…

[For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to/Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

Comoara nevăzută [The unseen treasure]

“Îl interesau comorile îngropate în România, chiar înfiinţase un departament secret care se ocupa de acest lucru. Iar despre Constantin Brâncoveanu se spunea că dăduse peste o comoară imensă…” 

“Se bănuia că sub Aşezămintele Brâncoveneşti s-ar afla tuneluri secrete care ar putea duce la legendara comoară, şi că de aceea Ceauşescu ar fi hotărât demolarea acestor clădiri”.

Aceasta este mărturia fostul său operator de film despre mult prea regretatul (pentru a i se potrivi eticheta de‘tiran’) Nicolae Ceauşescu. Până şi asasinarea dictatorului ar putea fi explicată prin faptul că demolările sale i-au atras un blestem al urmaşilor lui Brâncoveanu.

C-o fi aşa, că n-o fi… contează mai puţin. Important este că această ipoteză istorică arată cum Ceauşescu, aidoma ceauşeilor (cu păr schimbat, dar nu şi năravuri), cocoţaţi la putere în urma sa, au ratat adevărata comoară imensă a naţiunii române.

O fi fost Constantin Brâncoveanu, într-adevăr, un om nespus de bogat, un Prinţ al Aurului (cum era poreclit de turci). Poate că averea lui era comparabilă cu a unor personaje biblice precum Avraam şi Iov.

Însă comoara lui cea mai de preţ este cea din ceruri, pe care şi-a agonisit-o încă înainte de a o fi sporit şi mai mult prin moartea martirică.

Din păcate, sub lupa istoricilor seculari, ba chiar şi a unor ‘fani’ de peste veacuri, dar care să nu le împărtăşească credinţa, Sfinţii Martiri Brâncoveni rămân de nepriceput.

Cum, să fi fost chiar atât de bogaţi, însă să nu fi negociat cumva eliberarea cu nesătulul Sultan şi hrăpăreţii săi slujitori de la Istanbul?! Aşa ceva pare de neconceput în zilele noastre!

În mod tragic pentru Ceauşescu, dar şi pentru noi toţi este faptul că el nu a rezonat decât parţial cu destinul istoric al românităţii. A despărţi acest destin, al istoriei omeneşti, de miezul său ortodox este lipsit de sens.

Nici fondatorului statului numit încă România, Alexandru Ioan Cuza, nu i-a fost dragă Ortodoxia, nici prea lăudatulului său urmaş, Regele Carol I – în vremea căruia au fost dărâmate mai multe sau cel puţin tot atâtea biserici*** precum în epoca lui Ceauşescu.

Nici nefericitul rege, venit la Gurile Dunării, ca să facă de strajă intereselor Germaniei, n-a înţeles destinul naţiunii române, ci a murit de inimă rea. Acest acest popor de opincari nerecunoscători – pe care socotea că îl scosese din beznă – nu voia să lupte de partea unei cauze pierdute de la început.

Bucură-se acum, căci un alt urmaş de-al său, Traian Băsescu, va pune şi ultimele găini cu ouă de aur tot în proţapul Germaniei! Dar nu se va bucura mult...

Alergarea către comorile pământeşti ale lui Cuza (în beneficiul stăpânilor masoni din Franţa), al lui Carol I (pentru scumpa lui Germanie), ale lui Ceauşescu (de dragul unei ficţiuni personale despre poporului român) sau a lui Băsescu (pentru păpuşarii din UE şi, iarăşi, Germania) nu va ţine decât până la mormânt.

Or, comoara credinţei dreptslăvitoare ţine mai mult decât viaţa de aici şi rămâne neatinsă de prădăciunile unor satrapi vremelnici, slugoi ţinuţi în jilţ de mai marii lor, odinioară de la Istanbul, azi de la Berlin, Bruxelles, Washington DC sau de aiurea.

Poate că, nu pentru (ne)meritele nevrednicilor de noi, ci prin voia Domnului şi jertfa mucenicilor Săi, de care a dat destui şi acest neam, comoara aceasta va rămâne până la sfârşitul vremurilor!

*** NOTĂ: Ar fi vorba, doar pentru Bucureşti, de 25 demolate în vremea lui Carol I, respectiv 23 – în timpul lui Ceauşescu. Desigur, aştept alte surse mai precise, care ar putea confirma sau infirma ceea ce am găsit eu.

[Pentru toate postările de pe acest blog mergi la/For all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Ringhişpil de ură [Merry-go-round of hatred]

Oricâte argumente ar căuta, şlefui şi pune în vitrină oricare dintre tabere – în favoarea acestui fals erou al democraţiei, Traian Băsescu, sau împotriva lui – ele nu mai contează în aceste zile.

A încerca să convingi pe cineva care îl vrea dus pe Dictachior ori pe un băsist portocaliu şi în cerul gurii de valabilitatea a măcar 5% dintre ideile susţinute de cealaltă parte are tot atâtea şanse de izbândă precum a câştiga Marele Premiu la Loto 6 din 49.

Atât cei care îl vor plecat (eventual şi la puşcărie) pe Traian Băsescu, cât şi cei care îl vor înapoi la Cotroceni au cam înţeles că ora dezbaterilor a trecut. De fapt, cu valul de isterie băsistă nici nu s-ar fi putut discuta nimic.

Comparând Parlamentul României cu Parlamentul Republicii de la Weimar, care a favorizat ascensiunea lui Adolf Hitler, şi trimiţând şarje de delaţiuni la Bruxelles, oamenii preşedintelui cred că dreptatea este de partea lor.

Numai că Dreptatea nu a fost niciodată de partea mârlăniei, aroganţei, şantajului, violenţei de limbaj, ipocriziei, minciunilor neruşinate, furtişagului ridicat la nivel de excelenţă şi altor metehne care au caracterizat cei ultimii opt ani de domnie băsistă.

Cei care urlă că înlăturarea idolului lor este ‘lovitură de stat’ sau ‘atac asupra instituţiilor statului’ refuză să vadă cât de găunos este personajul pe care l-au pus pe un piedestal al democraţiei.

Băsescu are de dat răspunsuri despre dispariţia flotei comerciale a României, despre aducerea trenurilor cu mineri în iunie 1990, despre mascarada răpirii jurnaliştilor români în Irak (2005) şi despre punerea ţării pe masa de disecţie a FMI (2009).

Poate mai mult decât orice, el trebuie să răspundă despre ce s-a ales de promisiunile sale de erou al luptei anticorupţie din 2004. Cum se face de caracatiţa roşie, atribuită lui Adrian Năstase, a fost înlocuită de o mai lacomă şi mai neruşinată caracatiţă portocalie?

Dincolo de propaganda auto-intitulaţilor inteligenţi, democraţi, europeni etc, există destule argumente pentru a susţine că DA, Băsescu trebuie să plece – citiţi aici, aici, aici, aici, aici, aici, aici, aici, aici, aici, aici, aici, aici sau aici.

Doar că nu mai este timp de argumente, în aceste ultime zile dintr-un război al nervilor. Este o încleştare nebună care poate fi numai preludiul unui şi mai înverşunat război dacă Băsescu revine în funcţie. Şi n-o mai poate face decât la masa verde.

Fiecare parte pune gaz pe foc, încercând să aţâţe suficientă ură. Pentru ca cei care îl urăsc pe Băsescu să se mobilizeze la urne, în ciuda caniculei şi a perioadei concediilor. Sau, de cealaltă parte, pentru ca susţinătorii lui să stea departe de secţiile de votare.

Strâmbând din nas în faţa duhorilor democraţiei – pe care şi-or fi închipuind-o vreo zeiţă fără de cusur?! – unii simandicoşi sceptici zic că nimic bun n-a ieşit din ură şi deplâng faptul că românii iarăşi votează (sau nu o fac) mânaţi de ură.

Dar n-ar fi cazul să ne simţim ruşinaţi de aşa ceva. Dacă acceptăm premisa că mobilizarea masivă la vot este posibilă doar ca urmare a mobilizării urii, ar reieşi că mai nimic de la Revoluţia franceză încoace nu s-a clădit pe altceva decât pe ură.

Toate idealurile măreţe şi principiile generoase au fost scrise după ce au curs valuri de sânge şi s-au adunat stive de capete tăiate. Or, acum nici vorbă de aşa ceva. Românii vor doar să scape de Băsescu, cum au vrut să scape şi de Ceauşescu. Dar nu cu gloanţe, ci cu voturi.

Nici în 1989 nu şi-o fi dorit nimeni din România vărsare de sânge şi asasinarea dictatorului în ziua de Crăciun. Dar au vrut alţii în locul nostru, orchestrând acel proces stalinist. Acum, de ce să ni-l vrea alţii pe Băsescu?

Să fi avut românii şansa de a-l da jos pe Carol al II-lea încă din primăvara anului 1940, poate că acea tragică vară din istoria României ar fi arătat altfel. Poate că încă nu era prea târziu ca pierderile să fi fost mai mici.

Să fi avut şansa de a-l trimite pe Ceauşescu la o blândă puşcărie (ca pe Todor Jivkov) sau într-un autoimpus exil (ca pe Erich Honecker), poate că şi istoria ultimilor 23 de ani ar fi fost mai blândă cu noi.

A-l da pe Băsescu afară de la Cotroceni nu înseamnă că, automat, în locul regimului său fals proslăvit drept unul justiţiar (?!) se va instala un regim injust (?!) controlat de plagiatorul Victor Ponta, cum urlă vuvuzelele portocalii.

Băsescu nu este întruchiparea justiţiei imparţiale, nici garantul democraţiei funcţionale şi nici catalizatorul unei economii prospere. Fără el, poate că ceva-ceva s-ar putea să fie mai bine; dar cu el – sigur nimic nu poate să fie bine.

Cu Băsescu – rămânem în buzunarul Germaniei, iar birul către Marele Licurici va creşte, căci va trebui să pluseze pentru a cumpăra bunăvoinţa Unchiului Sam, care pare (oricum, să nu ne luăm după aparenţe!) gata să-l lase din braţe.

Cu Băsescu – nu avem nicio libertate de mişcare la rangul de al şaptelea stat ca mărime în UE, ci suntem slugoi, arvuniţi deja pentru a face parte dintr-o Eurozonă, de unde unii (Grecia) nu ştiu cum să scape, iar alţii se felicită că n-au intrat (Suedia).

Poate că aceasta este democraţia şi nimic mai mult – un carusel al urii, în care nu suim cu toţii, odată la alegerile la termen sau mai des (în caz de referendum). Ne învârtim ce ne învârtim, ameţim şi, la finalul cursei, îl aruncăm peste bord pe indezirabili.

Nu tăiem capete, nu exilăm pe nimeni, ci doar ne bucurăm că îi dăm afară din terenul de joc pe cei care ne-au devenit nesuferiţi şi le râdem în nas susţinătorilor lor, dintre care destui au profitat din plin cât au fost ai lor la putere.

Este o bucurie primitivă, care nu poate aduce nimănui un plus de fericire, nici nu ne abslovă de vinovăţii personale, cum niciun ţap ispăşitor nu o poate face. Atâta ne poate dărui democraţia, un rău fără de care ne-ar putea fi şi mai rău.

[Pentru toate postările de pe acest blog mergi la/For all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

What makes Russia ‘great’ and what ‘belittles’ Great Britain [Ce face Rusia ‘mare’ şi ce ‘micşorează’ Marea Britanie]

Gone are the days when Napoleon Bonaparte was fearing Russia for being “the continental sword of England,” and so are the days when Winston Churchill’s Britain had to make use of the USSR as a continental sword against Nazi Germany.

Today, a general mistrust – whether polite or sarcastic at times – reigns over the relations between London and Moscow. The reasons for that are not entirely obvious.

London is no longer backing a moribund Ottoman Turkey against Tsarist Russia, nor is it offering a safehaven to thousands of White Russians, fleeing from the onslaught of Bolshevik Communism.

Neither are Britain’s and Russia’s conflicting interests in Asia so vivid as they were in 19th century, as there are is no British, nor Russian empire left.

The British armed forces are in their 10th year of what could be called a ‘Fourth Afghan War’, while London’s and Moscow’s views on Iran differ, but there’s no Great Game being played anymore. No longer British, India is rather close to Russia.

Therefore, why are Britain  and Russia are on so irreconcible terms these days?

--- --- --- --- --- --- --- --- --- --- --- ---

Of course that, beyond my above hypersimplistic geopolitical analysis, there are enough substantial differences to be found. But there are similarities even within those differences:

[1] Britain’s slow descend into a multicultural dictatorship seems incompatible with the nationalistic dictatorship of Vladimir Putin.

They are both doubtful democracies. The significant difference is that one has always been a democratic pariah, while the other has still got the BBC, which is worth several thousand bayonets, if we look at it from Bonaparte’s perspective.

Maybe Oliver Cromwell was no less of a villain than Ivan the Terrible, but it seems that only the latter’s country would forevermore be labeled as ‘undemocratic’.

On the other hand, it seems utterly inconceivable to put into question the paramount British democracy. Anyone who dares do that would be quickly dismissed as insane…

[2] Britain’s willingness to sell almost anything to foreign investors is different from the fact that Russia’s economy was handed to a bunch of oligrachs that are more ore less controllable (even when they reside in London :-) by Putin.

Either the capital is multinational or national, the sad truth is that both Britons and Russians are no longer in control of their natural resources and national economies.

Both the Communist paradise promised in the USSR or the Welfare State promised in post-WW2 Britain were illusions.

[3] Britain’s Armed Forces are facing one of their toughest enemies ever, the severe budget cuts, while Russia’s Military, in spite of a poorer budget, is rearming.

It would take some time before Russia closes all the technological gaps, however, it will always enjoy an advantage in numbers and strengths.

[4] Britain is not as alone as Russia is. Shielded by NATO membership, and thanks to the English Channel, the Perfidious Albion is relatively safe.

In no possible UK-against-Russia scenario, Britain would be forced to fight alone, as in the summer of 1940. As for Moscow, it has no true friends. Even the strategic partnership with India (a rich buyer of Russian defence equipment) could hardly be considered an alliance.

--- --- --- --- --- --- --- --- --- --- --- ---

Irrespective of visible differences like these, there must be a deeper explanation for the fact that former allies (against antichristic figures like Napoleon Bonaparte and Adolf Hitler) are at odds with each other. Which are those?

Is there a true incompatibility between Russia and Great Britain? At a first glance, there are is a majority of atheists, hedonists, pseudo-Christians and abortionists in both countries…

UK’s population is growing thanks to immigrants (many of whom are Muslim), whilst Russia’s population is in decline because of poverty, corruption, alcohol abuse, which are just the visible effects of a dreadful moral decline.

But while Britain is sinking into a swamp of irreligiousness, at least for some Russians there is hope. There is nothing to hope for in the religion of political correctness of Britain but there’s everything a man needs for salvation in the Orthodox Church.

Just as Stalin did, when he desperately needed to halt Hitler’s panzers’ stunning advance, Putin is using the Orthodox Church as a counterweight to Western influence in his country.

However, he can only use some hierarchs and the human and corruptible side of the Church; neither Putin, nor anyone else could compromise or destroy the Lord’s true Church. None of Russia’s material and political assets are as valuable as the Orthodox faith.

Even after Russia will have lost everything (large territories, control of natural wealth, sovereignty, millions of people) – in a catastrophic world war, for instance – it will still remain one of the richest countries of the world in spiritual terms.

If only the same could be hoped for Britain! The more Britain has achieved in terms of civilisation, the more spiritually barren it is…

For generations, Russians have been accustomed with losing everything, and maybe only the bitterness of another devastating blow in historical terms will help them come to their senses and rediscover the meaningfulness of Orthodoxy.

For Britons, it is very likely that any earthly victory will inflate their delusions, while any defeat will push them into despondency. In either case, they seem doomed, as they’ve got not metaphysical lifebuoy in their inane quest for material prosperity.

[For all the posts on this blog go to/Pentru toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

Coup d’état in Romania?! Or just an outburst of orange hysteria?[Lovitură de stat în România?! Sau doar o răbufnire de isterie portocalie?]

There are no tanks rolling down the streets of Bucharest, no one has been arrested or exiled, public gatherings are still taking place in the city centre. It’s Code Orange again – but not because of the political turmoil.

It’s the crazy weather once more – this time the scorching heat, not the heavy snowing and blizzards.

The ‘civilised world’ – the EU (especially Germany) + the USA & others – have expressed their concerns and preoccupation with the sad fact that their beloved orange hero of 2004 was wrongfully (so they claim) impeached a few days ago.

These high priests of democracy decry the fact that Băsescu could have been ‘executed’ by votes in the Romanian Parliament. But it’s all a hysterical reaction.

Votes are no bullets. These are the same votes that have recently installed an Islamist (albeit moderate) president in Egypt, the same that sent spirited Nicolas Sarkozy to early retirement, and the same that will probably oust Angela Merkel from power in 2013.

Happen what may – a bigger evil than Băsescu can always befall Romania; but this is no reason for not removing the current evil – I am siding with those that, on July 29, will vote YES to confirm his impeachment.

He has never been the honest fighter for democracy, the defender of an independent judiciary, the committed supporter of the rule of law, nor the reformist whom the foreign media kept portaying over the past decade.

He has been an authoritarian, abusive, antidemocratic, and arrogant president who could never put up with the imperfections of Romania’s Constitution.

As a matter of fact, back in 2004, he had promised that he wouldn’t be an neutral president, but a kind of “player-President.” And he surely kept his promise, and played aggressively.

Whether a man like him, considered to be a creation of the former Communist secret services, has already played all his trumps is difficult to say. Used to steering a 306-meter long oil tanker, Băsescu is skilled at turning adverse odds in his favour.

Exposing the plagiarism of the current Prime Minister only hastened his impeachment, although it wasn’t a decisive blow to his adversaries, that would assure the survival of his moribund orange regime.

The average voter doesn’t know what plagiarism is. But Băsescu may still have some aces left in his sleeves.

His orange supporters are enraged, desperately trying to convinge the Sublime Porte of 2012 – which is not Ottoman Istanbul anymore, but Brussels and Washington DC – that a coup d’état has taken place in Romania, thus a referendum would be illegitimate.

Some of their arguments are valid, yet so are many of those against Băsescu’s rule. He was not the enlightened reformist of democratic institutions often described by foreign fans and internal worshippers, but a rather constant saboteour of democracy.

Most of all, irrespective whether he did it constitutionally or not, he is a shameless liar – and his irresponsible lies amount to (if not even surpass) the gravity of high treason.

Out of his abundance of lies, it’s worth noting only those with catastrophical economic consequences. In the autumn of 2008, as the global economic crisis began breaking havoc elsewhere in the world, he said Romania would not be affected.

Even more so, he said the wages of teachers should be increased by 50% and accused the liberal Prime Minister of refusing to provide the funds for his irresponsible claims.

In the meantime, his orange clique (PDL) was promising a 6.5% percent economic growth for 2009. At the end of that year, the economy would contract by 7.2%.

A bit later, in January 2009, he said that Romania would not need an IMF loan. In May 2009, Romania loaned 20 billions euros from the IMF and the European Commission.

Where did the money go? In the coffers of foreign banks, in the pockets of ‘orange’ companies, but surely nowhere in the benefit of Romanians who refuse to bite the bullet.

Although prescribed as a life-or-death necessity, with obstinance and cynicism spit at the ‘lazy Romanians’, it is still arguable whether Romania was in a such desperate need of a bailout. Or was it more an experimetal medicine forced down our throats by Doctor Băsescu?

A year later, in May 2010, Băsescu subjected Romanians to a fierce austerity experiment – a 25% wage cut in the public sector, and a 5% VAT increase.

Some may argue that any of these are but inoffensive (to the degree they are ‘constitutional’) lies and a kind of inherent mistakes of democracy that can’t be punished in any democratic society.

What if they are not as innocent as we are told they are? Băsescu’s orange gang was one of cunning profiteers, thus most of his (and his regime’s) apparent mistakes look like sheer premeditated crimes.

A yesman of Washington DC, of Brussels, and of Berlin (where some of his most voiceful supporters are heard these days), he did nothing in favour of Romania – only in favour of the orange myriad of interests that he patronized.

He is a fake hero of democracy, an indecent patron of a corrupt regime whom most voters in Romania (hopefully – it’s risky to say anything more these days) don’t want as president anymore.

There’s no lack of easily corruptible yesmen in Romania, therefore no one in Washington DC, Brussels or Berlin should worry about Băsescu being thrown into the dustbin of history.  

Romanians should be as concerned about the democratic world’s crocodile tears for the fate of Romanian democracy as those cynics in the aforementioned capitals were worried when Băsescu was pushing this impoverished and abused nation through the steepest chasm of austerity ever seen in the EU.

[For all the posts on this blog go to/Pentru toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

Ziua eroilor [Heroes’ Day]

O fi altfel pe alte meleaguri unde secularizarea are sute de ani de istorie – nu doar vreo 164 de ani, de pe la 1848 – dar în România pare lipsit de sens a te gândi la eroi şi fapte de eroism fără să-ţi vină în minte jertfa Mântuitorului Iisus Hristos.

Şi la noi s-a încercat o secularizare a eroilor, o rupere a lor de Semnul Crucii sub care au luptat şi au murit. Şi care apare încă cele mai multe monumente dedicate lor.

Încercarea de a-i separa pe eroi de înţelesul duhovnicesc al jertfei lor se făcea în vremea comunismului şi, din păcate, se mai face şi în vremurile de libertate (inclusiv pentru apostazie) de care încă ne bucurăm.

Desigur, şi în afara rostului adus de Hristos în lume, există acte eroice în faţa cărora ne plecăm. În toate vremurile, în toate locurile şi în toate civilizaţiile, sunt oameni care pun mai presus de ei înşişi şi de viaţa lor câte un ideal a cărui împlinire este aşteptată să servească semenilor.

Au murit sperând la ceva, fie că moartea lor avea să se soldeze cu un palpabil succes din perspectivă istorică pentru statul sau naţiunea sub ale căror flamuri au luptat.

Dar există, evident, şi milioane de fapte eroice inutile. Care nu au avut consecinţe pozitive în viaţa semenilor. Ba dimpotrivă. Să ne gândim doar la milioanele de ostaşi germani şi japonezi căzuţi în cel de-al Doilea Război Mondial.

Tot aşa, de sub lupa mioapă a cercetătorului secular, moartea a sutelor de mii de români de prin stepele şi lagărele din Rusia nu poate fi privită decât ca o tragică inutilitate.

Cu totul altfel vede moartea lor, adesea în condiţii groaznice – deloc spectaculoasă, precum a eroilor sovietici din filme – Biserica ai cărei fii au fost majoritatea covâşitoare a acelor ostaşi.

Pomeniţi la fiecare Sfântă Liturghie, eroii au şi o zi a lor – Înălţarea Domnului. Indiferent de sensurile omeneşti pe care le putem da morţii lor, adevăratul rost al sacrificiului lor numai în Hristos poate fi descrifrat.

De aceea, pentru cei care izbesc cu piciorul în ţepuşă, rostul milioanelor de morţi – în urma cărora România nu este mai mare, mai bogată, mai civilizată, ci tot necorelată la trendurile progresului, săracă, înapoiată etc – rămâne indescifrabil.

Dar pentru Biserică, nici un erou nu este mort degeaba, căci destinul în veşnicie al unei neam nu se calculează în tone de carne de tun eficient folosite sau irosite în jocuri geopolitice.

Mai mult contează numărul celor care, ducându-se dincolo cu nădejdea în Învierea lui Hristos, pot cântări mai mult în balanţă decât nenumăratele păcate ale generaţiei actuale.

Luaţi de pe ogoare, de pe băncile şcolilor, din uzine, din braţele mamelor şi ale iubitelor, din biserici sau, poate, chiar de prin crâşme – şi aruncaţi în văpaia războiului, pentru a fi sfârtecaţi de obuze sau ucişi prin înfometare în lagăre.

Cu tot ce au avut, cu bune şi rele, au fost rupţi de rosturile lumeşti şi duşi la război, fiind jertfiţi “pe câmpurile de luptă, în lagăre şi în închisori pentru apărarea patriei şi a credinţei strămoşeşti, pentru întregirea neamului, libertatea şi demnitatea poporului român”.

Numai Dumnezeu poate şti dacă şi cât cântăreşte jerfta lor inclusiv pentru mântuirea noastră, a urmaşilor lor de azi, adesea sinucigaş de indiferenţi faţă de patrie, credinţă strămoşească, aspiraţia de întregire a neamului, libertate şi demnitate.

[Pentru toate postările de pe acest blog mergi la/For all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Goodbye, rightist hypocrite! Welcome, leftist hypocrite! [La revedere, ipocrit de dreapta! Bun venit, ipocrit de stânga!]

Another swellhead hypocrite – who is convinced of having saved France as much as Gordon Clown dreamt of having saved the world – exits the stage. To no one’s surpise, not even his…

The promised surprise in the run-off election didn’t happen. Thus, Nicolas Sarkozy must step down, leaving his conterparts in the USA, EU, and NATO wondering about the future.

How and to what extent would France change under a ‘Mr Normal’ type of president, as François Hollande describes himself?

Under Sarko ‘the extravagant’, things worked out pretty well for the American (+ NATO) and German (+ EU) interests. Or, at least, everything was predictable.

On the one hand, Sarkozy indebted the country as no other before him – both as minister for Budget (1993-1995) and as President (2007-2012).

On the one other hand, he prescribed the same inane panacea – austerity. In mild doses for France, in deadly doses for Greece.

There’s nothing unusual about this hypocrisy. Excessive spending followed by excessive austerity are irrational only from the perspective of the taxpayer.

For those who decide them and their wealthy friends (from Paris or elsewhere), these apparently irreconcible policies surely have profitable reasons.

And here comes Hollande, a kind of accidental president. As lacklustre as John Kerry in the US presidential election of 2004, yet certainly luckier than him.

Dominique Strauss-Kahn’s philandering made François Hollande the new president of France. Only fanatical leftists could outline other merits of his.

As for wacky promises, he’s as good at selling them as others. He said he would tax by 75% all incomes over 1 million euros a year.

That’s second only to the 100% tax on incomes over 360,000 euros envisaged by Jean-Luc Mélenchon, the Trotskyst candidate.

It’s possible that this is but typical electoral campaign crap, however, does Hollande have any viable solutions to back up his ‘no more austerity’ slogan?!

[For all the posts on this blog go to/Pentru toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]