S-a dus şi 2009, mai întâi în sfârâială de artificii, bubuit de pocnitori şi clinchet de pahare, apoi în trosnet de sticle sau capete sparte şi, în fine, mai către dimineaţă, în horcăială de intestine date peste cap…
De la un capăt la altul al
lumii civilizate (?!), cam aceleaşi triste efecte secundare ale acestei false bucurii. Doar că britanicii s-au străduit din răsputeri ca, şi de astă dată, să arate că mai sunt
fruntaşi la altceva.
Pe lângă un (sigur)
loc 1 la avorturi în Europa, un (foarte probabil)
loc 1 mondial la îndatorare pentru salvarea băncilor şi un (neoficial) titlu de
cei mai isterici susţinători ‘acuzatori’ ai inofensivului dioxid de carbon drept vinovat de încălzirea globală…
…britanicii par să fi făcut o ambiţie naţională de a se afla cât mai sus (dacă nu cel mai sus) în topurile oamenilor care dau mult alcool pe gâtlej.
Cică e jale mare în UK. Maţele vărsate pe trotuare se curăţă, copii zămisliţi la beţie – se ucid cu pastila de după sau chirurgical, prin ianuarie-februarie (vezi
aici,
aici sau
aici).
Geamurile sparte la maşini – le plătesc asigurătorii, că doar amploarea stricăciunilor este mai mică decât în Franţa (
uite că există un aspect unde să fie mai rău la francezi decât în UK!). Alte pagube pe ici, pe colo – rezolvabile şi ele.
Marea problemă este aceea că, potrivit neobosiţilor semi-zei (cercetători britanici), iubirea furtunoasă dintre această naţiune şi alcool
costă 2,7 miliarde lire pe an, ceea ce ar fi cam 2.7% din bugetul anual al Sănătăţii.
Nu mai încape loc de glumiţe, de remarcile vreunui frustat de blogger, când aceşti atotştiutori oameni de ştiinţă din UK arată că:
- 10.5 milioane de britanici (cam a şase parte din populaţia ţării) trag la măsea peste ceea ce, corect politic fiind spus, sunt ‘
limite sensibile’;
- 1.1 milioane au o formă de dependenţă de alcool;
- între 1991 şi 2006, numărul deceselor provocate de alcool s-a dublat;
- una din cinci intrări la secţia de urgenţe a unui spital din Leeds e cauzată de alcool.
Şi ce propun
oamenii de ştiinţă? Pe lângă preţuri minime la alcool –
lucru de care aminteam eu şi care, poate, n-ar mai face spirtoase precum cele din imagini atât de disponibile în campusuri – cică ar fi nevoie de
campanii de conştientizare a publicului (
public awareness campaigns).
Ce să mai zic? De-abia îmi găsesc cuvintele să-mi exprim greaţa faţă de această abordare ipocrită.
Carevasăzică, ar vrea Big Brother să arate ce “
periculos este alcoolul”, după ce naţiunii acesteia aproape că i-a luat orice alt dumnezeu, dar mai ales pe Adevăratul Dumnezeu?
Nu “
acoolul e rău”, ci ‘
excesul’, ar vrea să zică Big Brother. Dacă, teoretic (dar ar fi o mare prostie prohibiţionismul!) s-ar interzice alcoolul prin lege, cum ‘
să interzici excesul’?
Cum să le poţi interzice a se simţi bine, a se distra, a-şi face de cap, a bea până nu mai ştiu de ei, unor generaţii de oameni care aşa au şi fost
dresaţi, încât să-şi dorească cel mai mult şi mai mult
a nu mai vrea să ştie de ei înşişi?
Şi de ce ar mai vrea să mai ştie de ei înşişi? Pentru că au totul – o infinitate de alegeri între
nimicuri materiale, între faţete ale aceluiaşi ‘
aici şi acum’.
De fapt, nu au nimic: niciun sens profund al vieţii, niciun fel de conştientizare a ceea ce sunt, de unde vin, către Cine se duc şi ce pierd prin iluzoriul câştig al unor clipe de distracţie.
Fiecare mahmureală nu este decât un soi de
titlu de glorie şi un
rău necesar (că doar nota de plată vine după şi la restaurant), nicidecum
un avertisment disperat al trupului, pe care ţi-l trimite cu ani şi ani înainte să ţi-l afunzi într-un pat de spital.
Sau ce să mai înţeleagă bieţii prieteni ai alcoolului (britanici ori de pretutindeni) din mesajele disperate ale propriului suflet care strigă “
scapă-mă din nonsens”? “
Să-i mai dau o duşcă, să nu-l mai aud!” – cam acesta se arată a fi sinucigaşul răspuns...
[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]
|