În 2012, se vor împlini o sută de ani de când a murit Ion Luca Caragiale, după vreo şapte ani de autoexil în capitala Germaniei. Fără îndoială, şi pe atunci era traiul mai bun acolo, iar ora Europei (acum a EMU şi a UE) începuse deja să se dea la Berlin.
Era mai bine în acra, ordonata, eleganta şi cumintea – dar care avea să-şi dea cu mucii în fasole, în 1914-1918! – Germanie decât în preaplina de dulci neorânduieli Românie. Acolo lucrurile mergeau ceas, dincoace – parcă nu mai aveau vreun rost.
Şi pe atunci, printre primii care se stabileau peste hotare erau cei cu minţi luminate, care nu plecau neapărat de foame (s-ar fi dus şi flămânzii, dar cine i-ar fi primit?), ci de scârbă.
Aşa plecase şi Caragiale, pe care mă şi mir de nu şi-l revendică vreunul dintre indignaţii anti-sistem de pe străzi, citându-i cuvinte precum acestea: “Cauza dezastrului în care a căzut țara este numai – da, numai, nenorocita politică ce o fac partidele și bărbații noștri de stat, de patruzeci de ani încoace”.
Dar cine să-l mai citească pe Nenea Iancu altundeva decât pe bancnota de 100 de lei? Şi, de l-ar mai citi cineva, ce altceva şi-ar mai agonisi în suflet decât amărăciune?
Oare mai trebuie pomenite vorbele lui Caragiale, ca să priceapă mai marii zilei că “între masa poporului și clasele stăpânitoare este (cine ar putea tăgădui?) o prăpastie de interese și de sentimente, pe care aceste clase n’au știut-o umplea încetul cu încetul, ba chiar și-au dat toată osteneala s’o sape cât mai adânc”?!
“Orcare om cuminte peste putinţă să nu gândească”, socotea dramaturgul, dar iată cum, tâlcul celor ce se petrec, nu pare a-l pricepe tipătescul de la Cotroceni, dandanachii portocalii sau brânzoveneştii uselişti, nici pristandalele care – “curat constiuţional”, nu-i aşa? – dau în oameni ca în oala de fasole…
Oare o să ajungem chiar într-acolo, încât, puşi faţă în faţă cu reacţiunea primului cetăţean turmentat al ţării, nişte puhoaie de cetăţeni nu chiar atât de oropsiţi precum cei de la 1907 (dar poate la fel de iscusit aţâţaţi de peste hotare ca atunci) să sară la gâtul câtorva vampiri sugători de sânge ai boborului?
Şi de ar fi să iasă cu sânge – ipoteză, probabil, foarte convenabilă unei puzderii de interese – ar putea ieşi ceva bun şi pentru românul scos din răbdări, dar care îşi arde mânia în crâşmă, în faţa televizorului, pe Facebook sau într-un joc video? Nicidecum.
Putem înlocui liderii, ca să facem niţel mai suportabil sistemul, până la o vreme – să plece Băsescu (cât mai repede), să se facă alegeri (nefurate!), iar oamenii să voteze (şi să candideze, să se organizeze politic), nu să-şi închipuie că ar da cineva o ceapă degerată pe ‘protestul’ lor prin absenteism!
A schimba sistemul rămâne o jalnică amăgire. Nu-l putem schimba, căci toţi suntem parte din el. Şi este tot atât de greu a-l schimba (îmbunătăţi, înnoi, reforma etc) pe el precum este a ne schimba pe noi înşine.
Cine nu s-a folosit niciodată de ‘Lanţul slăbiciunilor’, cine n-a luat cam multişoare lucruri din jur în băşcălie, ca ‘Mitică’ a lui Nenea Iancu, cine n-a copiat la examene, cine n-a dat şpagă în viaţa lui sau cine şi-a ţinut cuvântul dat întotdeauna să ridice primul piatra contra sistemului!
Desigur că ar fi de dorit un ‘alt sistem’ şi o ‘viaţă mai bună’ (ideal, să fie clădite pe dragoste, bucurie, pace, îndelungă-răbdare, bunătate, facere de bine, credinţă, blândeţe, înfrânare, curăţie) – “împotriva unora ca acestea nu este poruncă”, ne aminteşte Sf. Apostol Pavel.
Doar că o astfel de viaţă mai bună rămâne complet inaccesibilă instrumentelor (voia proprie, mândria, egoismul, lăcomia, indiferenţa etc – manifestate chiar şi la cei ce s-ar decrie drept ‘oameni de bine’) cu care vrem noi să accedem la ea, iar Caragiale ne pune diagnosticul, la fel de valabil acum mai bine de un veac precum şi în zilele noastre:
“Încă de mult, lumea noastră românească nu mai merge la biserică. Oamenii de sus, de mijloc şi de jos au uitat de mult cărarea ce duce la locaşul icoanelor. Boieri, ostaşi, meseriaşi, negustori, dascăli, slujbaşi, mari şi mici s-au lepădat de datoriile către legea lor creştinească – toţi sunt astăzi liber-cugetători. (…)
Poate, după cum unii, să fie bine; poate că lipsa de aplecare spre religie să fie dovada unui spirit care se emancipează lesne de ideile învechite şi devine astfel mai susceptibil de idei noi, de progres intelectual şi moral.
Poate, dinpotrivă, după cum zic alţii, să fie de rău; poate că lipsa aceasta să fie dovada unei porniri la descreierare, la o scădere, la o înjosire progresivă intelectuală şi morală, la o din ce în ce mai mare pierdere a omeniei.
Nu ştiu deocamdată cine să zic că au dreptate – pesimiştii ori optimiştii; trebuie să mă gândesc mult la această întrebare”, se întreba Caragiale, iar dincolo (nu la Berlin, ci dincolo de moarte) sigur va fi aflat răspunsul.
La rându-mi, nu ştiu cât de creştin o fi fost acest om-monument al literaturii române, însă cu greu s-ar mai putea strânge dovezi pro sau contra după un veac de la moarte. Demn de menţionat este cum îi numeşte (de patru ori!) “foşti ortodocşi” pe compatrioţii săi în eseul citat mai sus.
Aşadar, deloc n-ar trebui să ne mire că, de-a lungul plinelor de haz opere de-ale sale, Hristos nu apare nicăieri amintit măcar (‘O făclie de Paşte’ nu intră între scrierile comice). Pentru că toate acele haioase personaje trăiau, de fapt, într-o absolută stare tragică.
Veşnic gonind după meschine patimi, antrenaţi în intrigi, ispitiţi de măreţe idei intrate cocoşat în cotloanele minţilor lor înguste, înrobiţi cu totul poftelor clipei prezente, dar fără urmă de deschidere spirituală, către Dumnezeu – aşa sunt personajele comice (?!) ale scriitorului născut într-un sat numit Haimanale.
Da, haimana (= om de nimic, fără căpătâi, derbedeu, vagabond) este omul pe lume, câtă vreme rămâne în afara sistemului lui Dumnezeu şi îşi raportează împlinirea şi sensul vieţii la tot felul de ale sisteme. Orice om fără El (cu atât mai grav dacă este un fost ortodox) nu face decât să vagabondeze între o amăgire sau alta.
Oricât ar dori cineva să schimbe sistemul social-politic – într-unul care să promită paradisuri pământeşti, prin respect, meritocraţie, prosperitate, bunăstare etc în lumea de aici – nu îşi va putea umple golul sufletesc nici de s-ar putea împlini cu vârf şi îndesat acele promisiuni.
A nu se crede că aş considera inutile protestele paşnice ori că subscriu la verdictul arogant al unui oarecare caţavenc portocaliu care îi declară “viermi” pe cei care îşi strigă nemulţumirea pe străzi.
Ar fi de dorit o justă păstrare a proporţiilor: da – pentru ‘Jos Băsescu’ (şi păstrarea acestei imperfecte democraţii, care, dând Cezarului ce-i al Cezarului, nu este încă incompatibilă cu vreo aspiraţie spirituală), nu – pentru ‘revoluţie anti-sistem’ sau altă grozăvie.
Cine mai ştie să citească şi altfel decât Nae Ipingescu, amicul lui Jupân Dumitrache, pe un plan care transcende tristele realităţile curente şi perspectivele asupra lumii mustind de coclite ideologii, va pricepe ce explicaţia de mai sus a noţiunii de haimanale...
Astfel, tot în cheie spirituală mă întreb: oare întâmplător are loc noua “rivoluţie” taman în Piaţa Universităţii, unde şade gânditor Nenea Iancu alături de personajele sale? Or fi doar o oarecare creaţie de artă urbană sau este o oglindă – în care nu doar protestatarii, ci noi toţi, neam de haimanale şi foşti ortodocşi, să ne putem vedea?
[Pentru toate postările de pe acest blog mergi la/For all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]
|