The European Citizens’ Initiative: could it improve anything? [Iniţiativa Cetăţenească Europeană: ar putea îmbunătăţi ceva?]

As the European Monetary Union (EMU) is in dire straits, the battle for the European Citizen Initiative (ECI) is doomed to be kept out of the media spotlights.

Few Europeans, out of so many burdened with earning a living in a more and more hostile economic climate, know that this ECI is about giving them a chance to forward law proposals directly to the European Commission.
.

Even fewer of those few who are aware of this innovation made possible by the Treaty of Lisbon care about whether this invention will ever be brought to life, and if it will ever prove to be an effective tool of participatory democracy.

Most of the people I know (including readers of this blog) are more likely to be part of the ever growing ‘skeptical camp’… Thus, they would probably exclaim something like the following, bewildered with my naivety:

“What participatory democracy?! There’s no such thing in the EU! Can’t you see that it’s all some sort of couch-potato democracy? How can you be so stupid not to see that all decisions that matter are taken behind closed doors?”

“What faith can you still have in the EU or in democracy in general, when you see the MEPs asking for an increased budget, when the eurocrats recently had their pay rise confirmed by the European Court of Justice?”
.

On the spot, while under the heavy bombardment of such questions, I admit that one can hardly find much to say against such a diatribe, sprung from the embittered hearts of so many people. Politics has gravely disappointed many people in the EU.

If dialogue with such decidedly ‘anti-EU’ people would still be possible, I’d first say to them that I don’t put faith in any human construction. How could anyone have faith in earthly institutions, and not in the Maker of all things visible and invisible?

Maybe this is precisely what explains their disillusionment… People all over the EU put all their faith in this ‘paradise on Earth’ that allows us to abort millions of children, to live carelessly, and enjoy benefits that Americans couldn’t dream of.

But the piggy bank of the Welfare State is now broken. Having fun till in the late 20s, retiring in the early 60s, having holidays abroad every year, choosing not to work if staying on the dole is more convenient may slowly become a thing of the past.

A golden age of hedonism may be over. It wasn’t (exclusively) the EU’s merit while it lasted, nor it is EU’s fault because it’s no longer possible. A day of reckoning has come, and we should thank God for this chance of coming to our senses.

On the other hand, I would also admit that both in the old EU (EU15), where people had decades of benefits from being part of the Union, and in the newer EU (EU12), there are objective reasons for citizens to feel confused, irritated, and disheartened.

They are witnessing a widening gap between the EU elite and themselves, the ordinary people. Much of what’s on Brussels’ agenda may not be on the citizen’s agenda and vice versa.

Yet this is what the ECI could do – bridge the gap. Wouldn’t it be an interesting to see people (not so many: one million) being able suggest what should become law in the Union? It may not work wonders, but it could prove useful.

Keeping all politicians under a (healthy, not paranoid!) presumption of guilt, some of those who know about the ECI have noticed immense pressures from governments, and quite possibly industrial lobbysts, to make it as ‘useless’ as possible.

Initially, gathering signatures was supposed to take no more than 12 months, from a 1/3 of EU’s Member States (9 countries). Now, the draft bill refers to more time available, 18 or even 24 months, and to fewer countries – 1/5 of 27.

That makes 5.4 countries, but I hope they will reasonably solve the dilemma, without having Belgium split or Scotland secede from the UK to make up for the 0.4 :-)
.

Another barrier against an effective ECI is the request of several governments want that each signer should provide the number of their ID card or passport number. This is a requirement that would radically decrease participation.

For fear of not having their data collected many people would probably give up the idea of supporting a proposal. According to an ECAS survey, up to 66% of those required to put their ID number on a ECI could refuse to sign.

The battle against deterrent restrictive conditions for the validity of a ECI is carried out these days in the European Parliament, and those favouring a ‘citizen friendly ECI’ are asking their support for this petition.

It’s pointless to complain about the democratic deficit in the EU, while not trying to address it. Hardly could the ECI turn almost 400 million Europeans of voting age into politically-conscious citizens like the Swiss, but why not try to have a say?
.

A petition which could one day turn into a ECI is the one that asks for a complete ban of GMOs in Europe. That would be a great victory against a huge army of transatlantic lobbyists, wouldn’t it?

.

[For all the posts on this blog go to/Pentru toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

Cetăţenia europeană poate schimba lumea [The European citizenship can change the world]

Cetăţenia europeană n-ar fi nici prima şi, foarte probabil, nici ultima noţiune strecurată în Tratatele UE despre care să se creadă, mai puţină sau mai îndelungată vreme, că nu va depăşi stadiul de “blah-blah-blah”.

Adică de utopie, de idee care să rămână imposibil de pus în practică. Fără îndoială că aşa este, încă, în ochii multora, care nu văd în acest concept altceva decât unul sortit să moară în faşă, precum de-mult-uitata Comunitate Europeană pentru Apărare.

Sau ceva care să nu poată fi livrat decât ‘reambalat’ cu multe eforturi (precum Constituţia înlocuită de Tratatul de la Lisabona), sau ceva ‘ciuntit’ de cele mai ambiţioase obiective, cum a fost cazul Directivei Serviciilor.
.

Dar, la fel cum nici o Europă “fără graniţe interne” (Spaţiul Schengen) şi o Uniune Monetară Europeană (EMU) nu păreau plauzibile acum 30, respectiv acum 20 de ani – tot aşa, această ‘supracetăţenie’ va lua naştere pe nebănuite.
.

Nu deodată, precum ceva picat din cer, ci cu acceeaşi paşi mărunţi cu care s-au pus toate cărămiziile “Edificiului european”, privit drept cea mai echitabilă societate umană (şi umanistă) ridicată vreodată, ca un ultim imperiu al istoriei sau nu mai mult decât un balon de săpun care se va sparge în vânt.

.

Perspective divergente

..

Pentru unii, a aloca (orice fel de) resurse în direcţia transpunerii de la nivel de idee generoasă la cel de realitate palpabilă a cetăţeniei europene poate părea doar un moft. Sau ceva periculos, dez-naţionalizant şi, finalmente, dez-umanizant.
.

Pentru alţii – dintre care mulţi au pierdut de peste 200 de ani sensul vieţii (mântuirea) şi busola către rai, crezând că îl pot construi pe pământ – li se pare de neconceput ca acest rai terestru, unde să poată intra oricine, să nu aibă cetăţenii săi.
.

Nu este nevoie de fapte bune definite de o instanţă divină exterioară cunoaşterii raţionale (incompatibilă cu o construcţie seculară), nici de alte criterii arbitrare (jus soli sau jus sanguinis) pentru a deveni cetăţean.

.

Toţi locuitorii Statelor Membre – excluşi fiind nenăscuţii-oameni, care pot fi avortaţi! – au dreptul la cetăţenia europeană. Ulterior li se va cere doar respect al diversităţii, adeziunea la drepturile omului etc.

.

Unii găsesc doar valenţe negative construcţiei europene, alţii sunt amăgiţi de iluzorii “râuri de lapte şi miere”, de substitutul de mântuire pe care îl oferă acest proiect politic; eu unul aş ridica mai multe întrebări.

.

Va atrage cetăţenia europeană disoluţia statelor naţionale? Sau va contribui la punerea în practică, în sfârşit, a moto-ului UE (“Unitate în diversitate”), desfiinţând separările absurde dintre vechii şi mai-noii europeni?

.

Va crea cetăţenia europeană premisele unui om-nou, după model sovietic? Va deveni UE o “închisoare a popoarelor”, precum defuncta Austro-Ungarie, care era, pe de altă parte, un model de dezvoltare economică?

.

Nu cred. La scara istoriei, statele naţionale par a fi episodice şi nu există reţete standard de supravieţuire a popoarelor. Indiferent de forma organizării statale, naţiuni au şi murit, au şi dăinuit, în ciuda probabilităţilor contrare.

.
Unele popoare fac implozie şi se deznaţionalizează pe timp de pace, pe propriul teritoriu, în timp ce evreii, polonezii sau chinezii au rămas şi vor rămâne câte o aceeaşi naţiune până la sfârşitul veacurilor, fie dispersaţi, fie trăind într-un stat comun..
.

Pe de altă parte, pot fi privite ca neglijabile şi corectabile de la sine depopularea unor state şi generaţiile pierdute de oameni cu facultate din Polonia sau România care au joburi sub calificarea lor în Spania, Germania, Italia sau UK?
.

Nici asta nu cred. Mai ales în condiţiile în care 54% dintre europeni declară că ar vrea să se ducă la muncă în alt stat UE, dar văd încă multe ‘obstacole’. Oare nu va le va fi şi mai rău ţărilor de unde pleacă imigranţii, după dispariţia acestor ultime piedici?

.

O altă întrebare ar fi în ce măsură, de dragul libertăţii de mişcare, europenii ar fi gata să renunţe la alte libertăţi. Se va putea face funcţională această cetăţenie fără uriaşe baze de date electronice, fără mai multă supraveghere?

.

Aici nu mai ştiu ce să zic. Am doar temerea că se poate ajunge foarte repede acolo, mai ales că, în lumea atât de ruptă de Dumnezeu în care trăim, s-or găsi destui care ar renunţa la alte drepturi fundamentale, de dragul liberei circulaţii.
.
Dar nu ar trebui ca cetăţenii celor 27 de State Membre să accepte îngrădirea altor drepturi, ca să-şi exercite drepturile care, la nivel formal, deja le sunt recunoscute. Eu zic că nu s-ar cuveni să ne vindem libertatea pentru un blid de linte!
.

Europeni de ‘categoriile 3-4’
.

Dincolo de viziunile divergente asupra ce se vrea a fi UE, până unde să se întindă şi cum să arate viitorul ei, celor 11-12 milioane de cetăţeni care locuiesc în alt Stat Membru decât cel al căror cetăţenie o deţin, plus la vreo 18 milioane de aşa-numiţi extracomunitari – simplul concept le devine o necesitate.

.

Deşi una zic Tratatele, diferenţe de tratament dintre un imigrant şi un localnic (oricât de egali ar fi ca cetăţeni UE) sunt destule. Milioane de oameni ar avea nevoie nu doar să li se spună că sunt cetăţeni UE, ci să o simtă în viaţa de zi cu zi.
.

Un deţinător de paşaport portughez nu poate încasa alocaţii pentru copii în UK decât dacă ai săi copii locuiesc în Portugalia, nu în Capul Verde sau Angola. Oare de aceeaşi problemă s-or lovi şi moldovenii cu paşaport românesc?!

.

Pentru ca un român sau un bulgar să capete permis de şedere la Roma i se cere să arate existenţa unui contract de muncă. Dar niciun patron nu semnează un astfel de act cu cineva care nu are permis de şedere!

.

Semnificative sunt şi problemele celor 6 milioane de cupluri mixte din UE: recunoaşterea şi circulaţia actelor de stare civilă, legislaţia aplicabilă în materie de divorţ, partaj, custodie a copiilor şi adopţie, drepturi succesorale, asistenţă socială etc.

.

Deloc de neglijat n-ar fi nici faptul că, în timp ce unii pleacă la tot felul de clinici care promit miracole (din Ucraina, China, Israel), doar 1% dintre europeni profită de dreptul la servicii medicale în alt stat UE, rambursabile de sistemul de asigurări naţional.

.

Acestea ar fi numai câteva dintre exemplele cu care am rămas în urma conferinţei “Mind The Gap – Towards Better Enforcement of European Citizens’ Free Movement Rights”, organizată de European Citizen Action Services (ECAS).

.

O tristă concluzie expusă de un participant din Slovacia a fost aceea că, în pofida retoricii anti-discriminare de la vârful UE, există patru categorii de cetăţeni europeni:

.

[1] cetăţenii UE15 – locuitorii din ‘vechea Europă’ , care se bucură de drepturi depline

[2] cetăţenii NM10 (NM = New Members) – statele (inclusiv 8 fost comuniste) aderate în 2004

[3] românii şi bulgarii – cu restricţii pe marile pieţe ale muncii (UK, Franţa, Germania, Austria etc) până în 2013
[4] ţiganii (rromii) – pasibili de distrugerea locuinţelor improvizate din motive de “siguranţă publică” şi de expulzări

.

De la [1] la [4], deplinătatea drepturilor descreşte. Nu seamănă aceasta cu tipurile de cetăţeni din Imperiul Roman? Nu este un lucru îngrijorător, de natură să submineze proiectul european, în lipsa unei grabnice remedieri?

.

Nevoia de ‘supracetăţenie’

.

Indiferent de conotaţiile pozitive sau negative pe care le-am putea atribui cetăţeniei europene, este deja creată cerinţa socială ca ea să existe, astfel că nu văd ce mai poate opri acest proces.

.

Nu mai poate fi vreo altă oprelişte în afara voii lui Dumnezeu – secesiuni, războaie etc. Până la urmă, mai devreme sau mai târziu, ‘supracetăţenia’ va deveni o realitate tot atât de palpabilă precum este moneda unică europeană.

.

Şi, încetul cu încetul, va schimba lumea. Cetăţenia europeană ar putea deveni mai râvnită decât cea americană, în zilele noastre, sau măcar la fel de preţuită precum cea a Romei antice.

.

Presiunile pe care le va pune asupra statelor naţionale – aceasta nu înseamnă neapărat că şi asupra naţiunilor! – vor fi uriaşe. În plus, instrumentele de exercitare a drepturilor cetăţeneşti sunt mai rafinate decât oricând altcândva în istorie.

.

Teoretic, acum ai putea vota cu un microcip implantat în creier! Nu mai trebuie stabilite alegeri în marţea după prima zi de luni din noiembrie, ca în SUA, aşa încât să fie înainte de primele ninsori, dar după strânsul recoltelor.

.

Desigur că mai sunt şi alte condiţii ale funcţionării practice a ‘supracetăţeniei’. Una ar fi naşterea Serviciului European de Acţiune Externă, care să poată oferi asistenţă consulară zecilor de milioane de europeni care circulă sau trăiesc în afara UE.
.
O “Doamnă de Fier” la Bruxelles

.

Îndeplinirea altei condiţii am constatat-o, zilele acestea, la Bruxelles. Se pare că există şi omul care să pună lucrurile în mişcare – Viviane Reding, comisarul pentru Justiţie, Drepturi Fundamentale şi Cetăţenie.

.

Triplu comisar (1999/2004, 2004/2009 şi din 2010), dna Reding (59 de ani) se arată o personalitate excepţională: şi cu doctorat la Sorbonna, şi vorbitoare a cinci limbi, şi cu trei copii, şi o cu o carieră în politică şi, iniţial, în jurnalism.

.

Are o solidă experienţă în afaceri europene: 10 ani – eurodeputat, 11 – comisar. Iar faptul că provine din ‘micul’ Luxemburg, nu este un handicap. Doar există şi alt foarte influent politician din marele ducat, Jean-Claude Juncker.
.

Peste toate, are şi carismă, ceea ce le lipseşte altora din Colegiul comisarilor. Cum deschide gura, face impresie, chiar fără a spune mare lucru. În niciun caz nu rumegă aceleaşi veşnice aşchii de limbă de lemn.

.

În timp ce alţi comisari nu ies din tiparul de funcţionari care se întâmplă să ocupe o înaltă demnitate politică, Viviane Reding a avut curaj să transmită Parisului ceea ce capetele plecate de la Bucureşti sau Sofia nu îndrăzneau nici să şoptească.

.

Anterior, în Comisia Barroso I, ea s-a remarcat prin bătălia câştigată pentru reducerea tarifelor de roaming în UE. O fi fost o mică veste bună pentru europenii apăsaţi de criza economică, însă o mare lovitură de imagine pentru organismele europene.

.

Poate mai puţin cunoscute au fost demersurile ei pentru a limita publicitatea predictiv-comportamentală, pentru a garanta protecţia minorilor pe siteurile de legături sociale (social networking) şi protecţia datelor personale în contextul răspândirii tehnologiei RFID – vezi aici, aici, aici, aici sau aici.

.

“Nu ne putem aştepta ca cetăţenii să aibă încredere în Europa, dacă nu suntem serioşi în a apăra dreptul la intimitate”, este opinia comisarului Reding, exprimată constant. Să sperăm că va fi vorba şi în continuare de consecvenţă, nu de ‘praf în ochi’.

.

La cât de gravă este situaţia României, cetăţenia europeană se numără între ultimele preocupări ale românilor din ţară. Poate că nu şi a celor stabiliţi peste hotare. Dar cine are de urechi de auzit, să audă ce se întâmplă în UE!

.

Din tot ce am sintetizat mai sus, reiese că inevitabila transpunere în practică a cetăţeniei europene va atrage, deopotrivă, şi oportunităţi, şi riscuri. Esenţial ar fi să nu rămânem iarăşi doar spectatori, precum în cazul altor proiecte europene.

.
[Pentru toate postările de pe acest blog mergi la/For all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Real time blogging… [Blogging în timp real…]

No longer than a few years ago (5-6 or even less), being able to take part in an ECAS conference, as a speaker, and (not long afterwards) to write about it in real time would have seemed impossible to me. Yet, here I am doing it now, in Brussels.

.

This is just a glimpse of how far information technology has reached these days. Too bad that I don’t have a statistically relevant number of readers who would be interested in this little sample of real time blogging…

And I could only hope (without being sure of it) that at least some of those dropping by on this blog wouldn’t find the EU merely a ‘remote’ reality, as long as we can’t ignore the extent to which our lives are influenced by this unique experiment.

Are there countless things that many of us don’t know anything about? Are there also things we dislike about the EU? Is integration too fast or too slow for us?

Do we feel a more or less widening ‘gap’ between our rights as they are enshrined in the Treaties and those we can actually use?

Apart from these, most people are interested in practical things related to employment, academic diplomas recognition, social entitlements, family law problems, residence permits, car registration, cross-border health care…

Well, we could try getting some answers on websites that have been presented at this event, and that I am recommending: Your Europe, Solvit and Europe Direct.

Quite often – particularly in Romania, but in other EU countries as well, from what I am hearing here – we give up the idea of trying to get answers, and find it easier to complain about how ‘complicated’ the EU machinery is.

“When the EU administration was built, based on what France had best in this area in 1958, there was no concept of citizens. The French used these three terms: «the administered, the contributors and the users». Citizenship came 40 years later in the EU”, Nikiforos Diamandourous, the European Obudsman, explained today.

EU citizenship is surely no means of miraculously making people happier, nor of saving souls; however, it remains an important tool for all Europeans, and an aspect of EU policy that needs serious improvement.

[For all the posts on this blog go to/Pentru toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

It’s said that all roads lead to Rome… [Se zice că toate drumurile duc la Roma…]

…and so do mine these days. I’m in the Eternal City for an exchange programme about migration within the EU, coordinated by ECAS, a Brussels based NGO.

All is great, but for an ‘internet-holic’ like me, coping with scarce access to the blessings of Information Technology (that we often take for granted) is a bit difficult.

I’m living in a typical Roman condominium built in 1885, with an archaic lift for two persons, with no TV (I couldn’t care less), a mobile telephony (Orange in particular) signal only vaguely reaching my room, and no free wi-fi :-(

Instead of these, there’s a symphony of old ladies chatting all day long in the building, of children playing long after what would be ‘bedtime’ in other countries, of slammed doors, and footsteps on stairs…

On top of these, every now and then, I can hear airplanes and church bells, breathe in the smell of various dishes being cooked, while seeing everything from underwear to bed sheets drying in the sun.

What’s more typically Italian than that? Or more unlike what I experienced in the UK? Where most British houses appear to be perfectly quiet, perfectly ordered, and underwear remain something so categorically ‘private’.

Let none of the above be understood as a ‘complaint’; it’s truly enjoyable to experience Rome this way! The only little regret is that I can’t blog in real time about it!

[For all the posts on this blog go to/Pentru toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]