Din raidurile mele prin inima Scoţiei (23) [From my forays into Scotland's heartland]

De cum le-am descoperit, am lăudat suvenirurile din Londra, ca fiind un pic cu mai multe plusuri decât minusurile pe care le găseşti la astfel de obiecte în alte părţi ale lumii.

Iată că aşa s-a nimerit ca, după mai multă vreme, să apuc să le laud şi pe cele găsite în Edinburgh, un ‘oraş-acasă-ideală’ vizitat de trei ori până acum.

La fel ca în Londra sau în orice altă capitală a lumii (inclusiv în Washington DC, Paris, Roma sau Berlin!), mai dai şi aici peste suveniruri ‘made in China’.

Ba chiar am aflat şi m-am grăbit să cumpăr (pentru inscripţiile cu Scotland şi drapelul cu Crucea Sf. Andrei) şi peste nişte tricouri  ‘made in Haiti’ (poza 5).

Mare ţeapă am luat, căci deşi erau de bumbac 100% (şi după ce scria pe etichetă, şi la atingere), aveau o duhoare de parcă ar fi fost produse într-o tăbăcărie :-(

Aceasta a fost singura experienţă negativă. Restul suvenirurilor văzute, pipăite şi cumpărate au fost toate de nota zece.

Mai ales cele cu adevărat ‘made in Scotland’, din lână locală (plovăre, fulare, căciuli, fuste, şepci etc), sau biscuiţii de ovăz (4) – şi gustoşi, şi buni pentru digestie.

De la deja clasicele brelocuri şi magneţi de frigider (3) sau căni (2) până la rechizite cu însemne scoţiene (1), toate mi-au plăcut.

Iar acestea erau, în mare, lucrurile de găsit pretudindeni în oraş, pe când cele mai bune suveniruri (dar şi mai usturătoare ca preţ) se găsesc la Edinburgh Castle.

Oferta este foarte bogată, toate produsele sunt, efectiv, realizate în Scoţia, dar şi de o calitate care îşi merită banii şi nici nu te face de râs dacă îţi decorezi casa cu ele.

Astfel de obiecte chiar frumoase, nu doar bune de a te da mare că le ai din Scoţia sunt tapiţeriile tradiţionale (6), mai interesante decât clasicele ‘Răpiri din Serai’ :-) zic eu...

Dacă nu-ţi permiţi una de perete, te poţi mulţumi cu o faţă de masă sau semn de carte (9) sau cu un joc de şah (10), deşi destul de costisitor (£ 50).

Faţă de cănile de duzină din oraş, la castel găseşti unele şi mai frumoase, şi de 4-5 ori mai scumpe (13).

Mai poţi cumpăra cărţi de joc cu imagini din Scoţia (14) , bijuterii (12), săpunuri (13), săbii şi diademe pentru copii (8) şi jucării pentru colecţionari de toate vârstele (7).

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

[EN] Not worth trying in the UK / [RO] Nu merită încercat în UK (19)

[EN] No matter how tempting (for a spectacular pic :-) it may be, it’s not worth trying to climb and ‘ride’ such a cannon. [RO] Indiferent cât de tentant ar fi (pentru o poză spectaculoasă :-), nu merită încercat să de caţeri şi să ‘călăreşti’ un astfel de tun.

[EN] At least not in St Andrews (Fife). And I’m not saying this as Nanny State’s agent giving a ‘safety warning’. [RO] Cel puţin nu în St Andrews (Fife). Şi nu spun aceasta ca agent al Statului Dădacă ce dă un ‘avertisment de siguranţă’.

[EN] You may be liabile for a fine if you destroy a ‘historical’ artefact… [RO] Ai putea fi pasibil de amendă dacă distrugi un artefact ‘istoric’...

[EN] It’s quite possible to do so, as long as, in St Andrews, cannons were made of… plastic, unlike the real ones in Edinburgh Castle. [RO] Este foarte posibil să faci asta, câtă vreme, în St Andrews, tunurile erau făcute din... plastic, spre deosebire de cele reale din Edinburgh Castle.

[For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to/Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

Un birou consular românesc în Edinburgh [A Romanian consular office in Edinburgh]

Într-atât s-au înmulţit românii din Scoţia, dar şi s-au şi ‘închegat’, astfel că Ambasada României în UK (căreia îi mulţumesc pentru imaginile oferite) a primit aprobarea MAE de a deschide un biroul consular la Edinburgh.

Românii (din Glasgow, Edinburgh, dar şi Aberdeen sau răsfiraţi prin Scottish Higlands, din Irlanda de Nord sau din nordul Angliei) scapă de drumuri istovitoare până la Londra.

Nu mai trebuie să strabată cei 733 km dintre Inverness şi Londra – pe care i-am făcut în peste 12 ore într-un autobuz, cu mici popasuri lângă Perth şi în Glasgow, de la 18:55 la 07:30 – şi nici cei 510 km de la Belfast la Londra.
.

Cred că va fi un mare avantaj pentru multă lume, aşadar mă bucur să pot ‘face reclamă’ şi eu acestui Birou consular din Edinburgh, amplasat într-o zonă centrală, lângă St. Andrew Square din New Town.

Adresă: 7-9 North St. David Street, Edinburgh EH2 1AW
Telefon: +44 (0) 131 524 9498

Fax: +44 (0) 131 524 94 99

E-mail: infoconsul.edinburgh@yahoo.co.uk

Program de lucru cu publicul: L, Ma şi V: 09:00 – 13:00;

Mi: 09.00 – 13:00 şi 14:00 – 18:00

Altfel, din cea de-a patra vizită în Scoţia efectuată de actualul Ambasador al României în UK, mi se pare demnă de amintit o dovadă a prieteniei româno-scoţiene.

Un pompier scoţian, John Clenaghan, a devenit al 18-lea cetăţean străin distins cu Ordinul Virtutea Militară în grad de Cavaler, drept recunoaştere a implicării sale în naşterea Serviciului Mobil de Urgenţă, Resuscitare şi Descarcerare (SMURD).
.

Poate că, peste ani, şi decoraţia primită de Clenaghan va sta în Muzeul militar (la care m-am mai referit şi despre care am de gând să mai scriu) din Edinburgh Castle, care păstrează alte decoraţii regale române primite de militari scoţieni.

În plan personal, şi eu am primit un mic cadou. Am revăzut doi prieteni dragi într-o fotografie de la recepţia cu 240 de invitaţi de la Primăria din Edinburgh :-)

În fine, rămân două speranţe în urma întâlnirii dintre premierul (First Minister) Scoţiei, Alex Salmond şi Ambasadorul Ion Jinga: (1) a înfiinţării unei biserici ortodoxe româneşti la Edinburgh + (2) a unei curse aeriene directe între România şi Scoţia.

[Pentru toate postările de pe acest blog mergi la/For all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

A third consecutive harsh winter in the UK [O a treia iarnă aspră consecutivă în UK]

Although I only saw (and obviously photographed) little ‘patches’ of snow in the UK (here and here), 2010/2011 is the third consecutive harsh winter in Great Britain.

Thanking Natalia Chechina (more pics taken by her) again for these two images, here’s how true British snow looks – laid on the Edinburgh Castle.

The hardly credible Met Office – see here, here, here, here or here why – announces a White Christmas this year.

Anyway, instead of a blessing (for the British children who would rather have video games as presents, thus spend holidays indoors), the snow could be a curse for retailers.

[For all the posts on this blog go to/Pentru toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

Femeile în UK (17) [Women in the UK]

Probabil că n-o fi ceva exclusiv britanic, dar eu în UK am remarcat drept bun exemplu această manieră demnă de laudă de a le aminti între eroii naţiunii şi pe femeile care au participat la victoria în conflagraţiile mondiale ale veacului trecut.

În Londra, pe Whitehall, sunt trecute în rândul eroilor acele femei care s-au trudit, din poziţii deloc predispuse la ‘poveşti glorioase’. Fără străduinţele lor, adesea rămase pe deplin anonime, nu ar fi putut avea loc bătăliile victorioase ale bărbaţilor britanici.

Şi nici amarele înfrângeri nu ar fi fost suportabile de bărbaţii mândrii ai acestei naţiuni, dacă nu ar fi avut infirmiere care să le oblojească rănile, bucătărese care să-i hrănească, şoferiţe, telegrafiste sau muncitoare la fabricile de arme şi muniţie.

Însă şi mai emoţionantă mi s-a părut fresca din sanctuarul eroilor (Scottish National War Memorial) de la Edinburgh Castle, dedicată femeilor care au contribuit la Marele Război din 1914-1918 cu “eforturile, compasiunea şi rugăciunile lor”.

Practic, dacă surorile şi logodnicele celor care putrezeau de vii în tranşeele din Franţa mai lucrau propriu-zis şi în afara caselor, la începutul veacului trecut menţiunea “rugăciunile lor” cred că se referea la… mamele lor.

La fel ca în cazul altor naţiuni, şi mamele britanice au dat naştere, de-a lungul veacurilor, la milioane de fii care nu s-au născut pentru altceva decât să moară de tineri. Şi cine altcineva decât Dumnezeu putea să le mângâie?

Ce trist trebuie să fie pentru acelea despărţite de fiii lor fără certitudinea Învierii, fără a şti că Hristos a înviat! Cum le ajută rugaciunea pe unele, şi ce greu trebuie să le fie celor care, poate neştiind de Hristos, caută vinovăţii omeneşti pentru moartea fiilor lor din Afganistan!

Cât despre cum poartă războiul de acasă femeile de astăzi, observ un alt trist adevăr despre UK – că dezbrăcarea în scop caritabil a ajuns până şi formă de susţinere a soţilor de pe front :-( Va ridica cineva, vreodată, un monument pentru aşa ceva?

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Femeile în UK (15) [Women in the UK]

Cu nimic nu găsesc a fi superioară cultura britanică altora sau inaccesibilă românilor, însă este ceva de care mi-e dor măcar câteodată, când sunt departe de UK – o anumită cultură a zâmbetul, atât de străină românilor de astăzi.

Nu ştiu cum erau strămoşii noştri, cei dinaintea deceniilor comuniste, dacă zâmbeau mai mult. În fotografii, toţi apar cam posaci, dar pesemne că aceasta ţinea de ritualul fotografierii. Poate că a te trage în poză impunea o anume solemnitate.

A nu se crede nici că britanicii or fi un fel de brazilieni sau altă naţiune zâmbăreaţă, ci au ceva care parcă le lipseşte românilor – zâmbetul la contactul cu un chip străin sau la abordarea de către un străin.

Nu mă refer la situaţia (oarecum extremă) când te apropii cu un aparat foto de cineva, ci la multe situaţii de zi cu zi, când, în România – eşti privit chiorâş, la mişto, cu lehamite sau suspiciune, în grabă sau nici măcar nu eşti privit.

Pe când în UK, în orice prăvălie ai intra sau aproape pe oricine ai aborda, nici nu trebuie să fie neapărat băştinaş de pe meleagurile britanice pentru a-ţi zâmbi. Eşti întâmpinat cu un zâmbet, indiferent ce va fi fiind în sufletul celui care îţi zâmbeşte.

Îmi închipui că indiferenţii religios care citesc acestea li s-o părea inutil să fac atâta caz de zâmbet. Poate şi dintre credincioşi unii s-or întreba ce contează zâmbetul (imaginea, aparenţa) şi cum ne poate influenţa mântuirea.

O fi un aspect trivial, însă din asemenea lucruri mici se construieşte şi o societate comfortabilă, în care să-şi fie drag să trăieşti. În plus, zâmbetele îndreptate către orice om, sunt, în esenţă, îndreptate către Făcătorul fiecărui om.

Cu ce-s britanicele mai fericite dacă zâmbesc, că doar tot roase de depresie (ca orice om care nu a descoperit sensul vieţii) rămân? Dar nu-s şi românii în aceeaşi situaţie?

.

Oare britanicii n-au griji? Sau cumva românii scapă de ele mai uşor dacă şi le afişează pe feţe? Cum lamentările verbale nu ajută, nici cele impregnate în înfăţişare nu sunt de niciun folos.

.

Dincolo de a fi doar un semn de British civility, aşadar un comportament învăţat, cică există şi zâmbete tipic britanice (care poartă numele unui medic francez), pe care doar 5% dintre oameni le pot mima. Majoritatea nu pot zâmbi aşa decât pe bune.

Poate nici jumătate dintre britanice nu se lasă fotografiate la insistenţele vreunui fotoholic, dar mult mai multe sunt acelea care zâmbesc când le vorbeşti prima oară. Şi nu li se se pare că îţi fac vreo excesivă concesie dacă îţi zâmbesc… cum de atâtea ori ai impresia în România :-(

Mi se pare absurd că a fost nevoie să vină McDonalds sau KFC în România să înveţe femeile să zâmbească şi foarte trist că încă multora li se pare că a zâmbi ţine de a avea o relaţie personală cu primitorul zâmbetului ori de a-i aplica un tratament special.

Desigur că, şi în cazul imaginilor de faţă (precum aici), pot fi acuzat că am surprins zâmbete din partea celor cărora condiţia profesională le impune să zâmbească – ori că este vorba de angajate la bucătăria IDS, ori despre agente din echipa de pază de la Edinburgh Castle.

Dar nu poate fi doar atât. Nu cred că cineva poate zâmbi pentru un salariu în GBP dacă nu ştiut să zâmbească pentru unul în lei. De fapt, probabil că cine nu este obişnuit să zâmbească gratis, n-o va face nici ca obligaţie de serviciu.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Ortodoxia în East Sussex (6) [Orthodoxy in East Sussex]

O mare sărbătoare precum cea de astăzi – Naşterea Maicii Domnului – mi-a prilejuit să-mi amintesc că, între multele lucruri nepreţuite care le lipsesc britanicilor din East Sussex şi de pretudindeni, poate cel mai dureros este lipsa Preasfintei Născătoare…

…din clădirile încă numite ‘biserici’ de către protestanţi, din orice spaţiu public, dar şi din tot mai multe… inimi. Pe alocuri, au mai auzit tinerii de ‘povestea lui Iisus’ (alături de poveştile cu Santa Claus, Peter Pan, Harry Potter etc), dar despre prin cine şi cum anume a intrat El în lume nu pare să mai intereseze pe cineva.

Dacă n-ar fi fost această icoană (click aici pentru imaginea mărită) de deasupra altarului din Biserica grecească din Brighton, plus întreg iconostasul, cu greu ai fi deosebit eleganta încăpere anglicană de orice altă sală de dezbateri. Şi nu oarecari dezbateri, ci parcă din acelea politice.

Cum poate sfinţi chipul Maicii Domnului şi al oricărei icoane orice incintă, fie ea cocioabă sau peşteră! Poate, după păcatele sau dispoziţia sufletească a fiecăruia dintr-un moment, Chipul lui Hristos (mai ales în ipostaza de Pantocrator) te acuză şi te arde cumva, dar Fecioara cu Pruncul te cheamă întotdeauna… Acasă.

“Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine,” ne-a spus Hristos, dar nici nu poate ajunge cineva cu adevărat la El, fără să se apropie de Mama Lui. Fără ea, mântuirea ar fi un oarecare concept, iar Hristos doar un personaj de basm, nu deopotrivă Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Omului.

Este încă destulă bunătate şi bunăvoinţă la oamenii (mulţi – admirabili; toţi – demni de iubire!) din UK... Există încercări de a înfăpui binele, poate chiar de a-L afla pe Dumnezeu… Ori măcar tentative de îndreptare a firii lucrurilor, schimonosite de hedonism, individualism şi consumism tot mai există…

Dar, fără Hristos – şters aproape total din discursul public din UK, nici măcar păstrat fie şi stors de semnificaţii prin supraexpunere, cum se face prin ‘brandul Jesus’ în America – toate intenţiile de mai bine nu vor rămâne decât dintr-acelea care pavează drumul spre iad.

Un Iisus Hristos fără Maica Sa nu există. Aşadar, nici un altar precum cel din a treia imagine (din capela Castelului din Edinburgh), lipsit de o icoană a Preasfintei Născătoare, nu este un altar de biserică, ci o tejghea oarecare.

Aceasta e cancerul sufletesc de care suferă britanicii şi toţi occidentalii. Odată ce altarul lor n-a mai fost altar (de la Marea Schismă), eterodocşii şi fiii lor nereligioşi caută mântuirea – şi-or căuta-o până ‘le-o va da’ Antihrist! – la tot felul de instanţe politice... tejghele, tribune, mese (mai rotunde ori colţuroase) la care se aşază mai-marii vremurilor “în care nu este mântuire.”

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

The end of Scottish dream of independence? [Sfârşitul visului scoţian la independenţă?]

As someone who felt very good in Scotland, without necessarily becoming a fan of the Scottish separatists, I wanted to start a whole new serie dedicated to this theme. As a ‘neutral’ foreigner, I honestly couldn’t take sides, although I am – theoretically – against separatist movements.

Could an independent Scotland be a viable state?... Would it be accepted as the 28th member of the EU?... What an interesting PhD research would make to compare Kosovo’s independence with that of Scotland, wouldn’t it?... Would all Scottish regiments be withdrawn from UK military operations abroad?... How would the English and the Scots share the revenue from the oil in the North Sea?... What would happen to the Scots in the Westminster Government or to the English people living as far northwards as the Scottish Highlands?...

I would have had dozens of questions like these, if the UK Government hadn’t bought and important percentage of shares from the Royal Bank of Scotland and Bank of Scotland/Halifax. Many people say (click here, here or here) this is the demise of the Scottish (foolish?!) dream of independence, that we are now witnesssing a dead cause which is awaiting burial.

If only some of my Scottish friends (of whom I know only one who regularly checks this blog :-) could post their opinions here! A full series of posts regarding a (possible, yet not very likely even before the current crisis) independent Scotland seems to have died… But did this political ambition also suddenly die, once these two banks were taken over? Or was it stillborn from the start?

Is the Scottish motto – seen in the image above at the entrance of Edinburgh Castle, and which could be translated as ‘No-one provokes me with impunity’ – but a memory from times of yore? I am personally afraid so… but let’s see if any Scot would post a comment here, trying to prove that Scotland will fight back :-)

[For all the posts on this blog go to/Pentru toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]