Studentul nostru, stăpânul nostru (7) [Our student, our master]

Ori că eşti analfabet într-ale computerului (teoretic aproape imposibil, căci, chiar dacă la University of Sussex vin studenţi din colţuri îndepărtate din Africa, Asia sau Caraibe, n-or avea bieţii aceia multe, dar internet şi PC-uri sigur au!) , ori că eşti mai mult decât alfabetizat (şi, prin natura profesiei, ajungi să petreci şi până la 15-16 ore din 24 în faţa unui monitor), când începi studiul aici trebuie să treci printr-un IT induction course. Adică, să te pui la punct cu toate facilităţile informatice oferite.

Şi chiar că sunt multe pe care trebuie să le ştii: cum îţi schimbi parola şi la ce servicii îţi dă ea acces, cum foloseşti propriul sistem de e-mail (Mulberry, o ciudăţenie open source), cum şi unde intri online, unde găseşti un computer doar să-ţi faci temele pe el, cum şi de unde să printezi, câţi bani ai în contul pentru printat şi cum îl reîncarci. Başca, despre accesarea online a serviciilor bibliotecii se face un curs separat…

Acest IT induction course intră iniţial în taxa de studii, dar dacă nu-l urmezi, vei fi obligat să-l urmezi contra cost. Nu contează nicio diferenţă de rasă, statut, avere, gen, dizabilitate, aberaţii sexuale practicate (corect politic este să spui orientare, dar eu sunt politic incorect, nu se vede asta?), însă tot mai mult şi mai mult Big Brother nu acceptă analfabetismul IT… sigur ştie el de ce, nu-i aşa? Te face să te simţi ca un stâpân, de aici numele serialului, pe când, în realitate este o subtilă formă de sclavie, pentru că nu poţi opta să-i dai un profesor o lucrare scrisă cu stiloul. Doar facultatea ţi-a pus toate mijloacele tehnice la dispoziţie, încât să devii tu însuţi un soi de componentă tehnică a unei economii prospere… oare de-asta să însemne o facultate umanistă?

În fine, ideea de bază este că aici poţi fi student doar cu o foaie şi pix, toate celelalte de care ai nevoie (dacă eşti Chevening Fellow ţi se dă şi laptop!) fiindu-ţi oferite. Şi pentru că mai ai şi 100MB de documente, stocabili pe serverele instituţiei, nici măcar un memory stick nu-ţi trebuie decât la absolvire. Evident, bani să ai – între £ 3,000 şi £ 10,000 ca student străin (a se vedea taxele pentru 2009). Aparent, totul este făcut pe aici să gândeşti liber, să n-ai niciun fel de griji, doar-doar vei sta cu burta pe carte, convins că, având o facultate în UK, intri de pe prima treaptă într-un sistem meritocratic. Şi chiar şi pe această mică treaptă eşti în cu totul altă lume decât conaţionalii tăi care nu ajung să facă o facultate – vezi aici sau aici despre sărăcia din Glasgow.

Totuşi, sistemul este perfect amoral, iar dintr-o facultate britanică poţi ieşi o eficientă rotiţă a unei eficiente maşinării economice, dar nu ştiu cât de om ieşi dintr-o astfel de facultate umanistă, unde la fel de libere şi accesibile precum facilităţile oferite de noile tehnologii informatice sunt şi alcoolul, promiscuitatea, avorturile, dezmăţul de orice fel. Orice aptitudini profesionale ai dobândi, toate sunt menite ca să munceşti, să aduni bani, pe care să-i cheltui pe distracţie, căci hedonismul este suprema valoare seculară a lumii de azi, iar partying-ul este expresia reprezentativă a unei vieţi bune, reuşite, de succes, în care te simţi bine... dar nu ştii cine eşti, de fapt. Te crezi stăpân, dar tot Big Brother ţi-e adevăratul stapân nemilos, pe lângă care sistemul sclavagist (abolit în UK în 1833) sau exploatările patronilor haini din cărţile lui Charles Dickens rămân doar poveşti – sclavie ca în lumea liberă de azi nu a mai fost niciodată!

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Din viaţa studenţească (5) [Student life]

Pentru că în Bucureşti mai pâlpâie încă o aiuritoare campanie electorală (mai adineauri îl numeam rechinul ăla imobiliar tocmai pe candidatul care îl califica astfel pe rivalul său – ca să vezi cum cine sapă groapa altuia… :), uite un pic cum este cu programele electorale ale candidaţilor la funcţiile studenţeşti din USSU.

O grămadă de promisiuni generoase, aproape deloc despre cum anume ar putea fi duse la îndeplinire, folosirea aceloraşi clişee ale societăţii consumeriste (tu meriţi, ţie ţi se cuvine, dreptul tău etc) şi uite aşa începe o carieră politică… Am vrut să mă interesez mai în detaliu despre cum stă treaba la această universitate (renumită ca liberală în cândva conservatoarea – că acum chiar nu mai este! – UK), dar mi-a sărit uşor cheful, pentru că mi s-a părut că toţi vin cu o avalanşă de mesaje prefabricate.

Singura problemă administrativă serioasă (alimentaţia în campus) era de toţi invocată, dar n-am văzut “nicio soluţie, nu discuţie”, cum se laudă unii că ar avea pentru Bucureşti. În rest, ori aceleaşi obiective populiste – aşa cum în România unul ar promite pensii mai mari, aici se promite mai multă distracţie, ori aceleaşi subiecte care, din moment ce a zis Big Brother că sunt importante, desigur că trebuie băgate în seamă – protecţia mediu, antirasism, libertate pentru toate orientările etc.

Poate sunt eu un sceptic absolut, dar mie diferenţa dintre agenda acestor candidaţi la funcţiile din USSU şi cele ale diferitelor ligi si asociaţii de la Universitatea din Bucureşti nu mi s-a părut semnificativă. Mai degrabă m-aş ralia la ideea că politica îmbătrâneşte oamenii a unui confrate dintr-ale blogging-ului, cu următorul amendament – nu politica (o noţiune goală de coţinut până la urmă, oricât o umflă societatea modernă cu pompa!), ci PĂCATUL (iată un concept plin de înţeles, în mod absurd golit de sens în zilele noastre!) ÎMBĂTRÂNEŞTE OAMENII.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Alcoolul ăsta, prietenul cel mai bun al britanicului? (6) [This alcohol, a Brit’s best friend ?]

O mică dovadă că avertismentele privind situaţiile de viol la întâlnire (date rape), atât de mediatizate în UK în ultimii ani (vezi aici, aici, aici sau aici) sunt aproape precum… o materie de studiu pe aici. Din câte se vede, anunţul Poliţiei din Sussex are tot atâta vizibilitate precum cel legat de un program doctoral privind genomul uman, nu-i aşa? În orice caz, bănuiala mea este că afişul este pus mai mult pentru un presupus efect preventiv. Nu prea cred că această universitate, cu 70 la sută studente (atrase de faultăţile umaniste) să aibă nefericite performanţe în acest domeniu, comparabile celora ce au dus faima geneticienilor de aici.

Singurul lucru care mi se pare incorect la acest anunţ este că îşi are centrul de greutate focalizat pe cei care ar putea deveni infractori. Nu sunt de acord nici cu cei care cred că fapta ar trebui dezincriminată complet, însă parcă s-ar cuveni îndreptată avertizarea şi către cine bea într-atâta, încât să nu mai ştie dacă şi-a dat acordul sau nu. De altfel, nici nu este de mirare că doar într-unul din 13 cazuri de date rape se ajunge la o condamnare penală…

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Alcoolul ăsta, prietenul cel mai bun al britanicului? (4) [This alcohol, a Brit’s best friend ?]

Oricât se plâng mulţi localnici că alcoolul consumat în exces a devenit o problemă în UK (doar câteva dintre nenumăratele instituţii care luptă contra acestei grave plăgi sociale aici, aici, aici, aici, aici sau aici), eu nu prea văd cum, într-o ţară atât de liberă ca aceasta, va cuteza vreun Guvern al Majestăţii Sale să taie răul de la radăcină. La momentul când, poate, s-ar impune restricţii la vânzarea de alcool prin campusuri, probabil că va ieşi cu răzmeriţe. “Bine, bine, măi Big Brother, am acceptat să ne filmezi peste tot, am acceptat să ne scoţi cu ţigările în frig, am acceptat să ne măreşti taxele la universităţi, dar de ce să ne iei băutura de la îndemână?” – cam aşa ar zice studenţii.

Apoi, deşi se pare că interzicerea aprinderii ţigărilor în localuri a avut rezultate reale în scăderea incidenţei unor afecţiuni (eliminând efectele fumatului pasiv), specialiştii au îndoieli asupra unui efect similar în privinţa alcoolului, căci fiecare îşi trece alcoolul prin gura, esofagul, stomacul, ficatul şi intestinele proprii. Dar să nu privim lucrurile din această perspectivă îngustă! Mai puţini tineri beţi ar putea reduce numărul de violatori şi de victime ale violurilor, de adolescente gravide, de avorturi, de accidente de circulaţie, de încăierări etc. Numai că nu ştiu în ce măsură restricţiile la vânzare ar avea vreun succes în această direcţie. Susţin ferm că excesul de alcool este dăunător, dar nu sunt nicidecum un prohibiţionist.

Când aproape că numai pe chinezoiacele şi indiencele din campus nu le vezi cumpărând alcool, în vreme ce aproape toate britanicele de vârsta lor cumpără, mă tem că deja s-a ajuns la aşa un grad de dependenţă (în sensul de obişnuinţă socială, nu că toate ar fi alcoolice), încât orice restricţie ar fi atât de absurdă pentru ele ca şi cum s-ar da vreo lege care să le interzică ceaiul, cafeaua, mersul la coafor şi la shopping, anticoncepţionalele sau avorturile. Şi chiar ar fi aburd să se interzică sinuciderea prin alcool, dar să fie legală asasinarea celor fără de apărare, consideraţi nefiinţe numai pentru că nu au încă glăscior să strige!

Acest fac ce vreau absolut (cu toate camerele lui Big Brother, parcă britanicii sunt mai liberi decât americanii, pe bune!) i-a adus pe locuitorii din UK la un înalt grad de civilizaţie, dar acum începe să li se înfunde. Până când legătura cu creştinismul a locuitorilor din ţara aceasta mai subzista, exista un sănătos discernământ între bine şi rău, de genul “Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu mă voi lăsa biruit de ceva”, cum spune Sf. Apostol Pavel. Dar mă tem că, încetul cu încetul, încă în deplină libertate, tot mai mulţi britanici se lasă biruiţi de alcool. Departe de mine gândul de a judeca pe cineva aflat în robia vreunei dependenţe! Căci aşa cum insist că pruncul nenăscut este OM şi are dreptul să se nască, cum aş putea să nu recunosc că oricine se află schimonosit de vreo patimă tot OM este şi poate să se schimbe în bine, să renască în viaţa cea adevărată?

Ceea ce nu înţeleg nici britanicii, nici toată civilizaţia asta seculară a Europei, nici mulţi din cei ce ne pretindem ortodocşi este că puterea zdrobitoare a unor patimi precum cele generate de alcool sau de exacerbarea impulsurilor sexuale nu poate fi biruită nici cu pastile, nici cu injecţii, nici cu purtarea de grijă a unui Big Brother, nici cu interdicţii legale, nici cu strategii educaţionale şi nici cu simplele bune intenţii ale aşa-ziselor biserici (Anglicană?! Scoţiană?! Catolică?! Metodistă?!), ci numai prin harul lui Hristos. Şi încă nici acolo, în Biserica Ortodoxă, nu se găseşte să-L cumperi ca la supermarket... că doar destui români, ruşi sau alţi fraţi ortodocşi care beau de sting, nu-i aşa? Aceasta se întâmplă pentru că nu se poate să ne folosim de Fiul lui Dumnezeu ca de un medicament oarecare, pentru a ne vindeca de o patimă ori alta, dar fără să ne lăsăm cu totul în mâinile Sale şi să vedem cum poate El schimba totul în noi.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Alcoolul ăsta, prietenul cel mai bun al britanicului? (3) [This alcohol, a Brit’s best friend?]

Cu cât străbat mai multe locuri din UK, cu atât mă conving de o realitate, pe care orice curtoazie faţă de această ţară fascinantă nu mă poate împiedica să o admit. Fără nicio îndoială, trasul la măsea a devenit pentru mulţi britanici un fel de nevoie fiziologică, încât filosofia lor de viaţă se reduce la “beau, deci exist” (I drink, therefore I am). La aceasta s-ar adăuga (dacă te mai lasă alcoolul să fii în stare; dacă nu – nu-i bai!) şi “f.., deci exist” (I f..., therefore I am). Asta în cazul bărbaţilor, căci femeile par ceva mai complexe. Pe lângă aceleaşi dictoane, lor li se aplică şi “fac cumpărături, deci exist” (I'm shopping, therefore I am). Oameni bogaţi sau săraci, profesori universitari (asta ştiu sigur) sau muncitori (asta spun după cum arătau), graşi sau slabi, frumoşi sau urâţi, tineri sau în vârstă, scoţieni sau englezi dau impresia că nu au altă distracţie mai mare ori scop mai înalt în viaţă decât să bea alcool – puţintel în fiecare seară, respectiv cât mai zdravăn vinerea-sâmbăta.

Desigur că ar fi o neghiobie să decretezi că toţi britanicii sunt aşa de bi- (bărbaţii) sau tri- dimensionali (femeile), însă parcă procentul de hedonişti absoluţi este incredibil de mare în această ţară. Şi asta n-o zic cutezând eu (că tot păcătos sunt) să ofer judecăţi morale, împărţind lumea între buni şi răi, ci numai trăgând cu urechea la discuţiile din localuri şi de pe stradă, dar şi citind presa lor, faţă de care, ca peste tot în lume, publicul simte atracţia şi repulsia de care se bucură orice femeie uşoară, consumată cu nesaţ şi dispreţuită în egală măsură. Iar asta se întâmplă numai pentru că suntem (nu pot să nu iau apărarea breslei) o oglindă fidelă a societăţii, cu bunele şi mai ales relele de care lumea se oripilează când le vede scormonite. Avem şi noi, jurnaliştii, vinovăţia noastră, cum să nu! Dar sunt convins că orice societate îşi are ziariştii, medicii, preoţii, poliţiştii şi politicienii pe care îi merită! Aceasta şi pentru că pe ceilalţi, poate mai buni, a ales să îi avorteze.

Şi ce constat din toate astea care să aibă legătură cu trasul la măsea în UK? O lume strivită în cochilia unui veşnic aici şi acum, unde nu există nici mâine, nici consecinţe, nici moarte (decât ca subiect la fel de banal precum starea vremii), nici alt dumnezeu decât “a te simţi bine”. Peste tot, alcoolul este veşnic subiect de conversaţie, iar efectele lui asupra sănătăţii sunt mereu luate la mişto. “Bei ceva foarte dăunător pentru ficat”, mi-a spus cineva privind sucul meu de portocale.

De la 5.07 litri alcool consumaţi pe cap de britanic în 1956 s-a ajuns la 11.58 litri în 2004, zice Institutul de Studii privind Alcoolul din UK. Aşadar, statistica îmi confirmă ceea ce eu apreciez ochiometric, observând că peste tot, din puburile City-ului londonez (primul centru financiar al lumii, peste New York şi Hong Kong, pretind autorităţile locale), până acolo unde se varsă râul Ness în Marea Nordului se bea foarte mult. Să nu mai zic de campusul Univerităţii din Sussex, unde în fiecare seară, nu doar în weekend, îţi este mult mai uşor să-i numeri pe câteva degete pe puţinii studenţi care nu cumpără alcool decât pe majoritatea celor care cumpără.

Teoretic, legea interzice consumul de alcool în public, dar Big Brother n-are ce face decât să supravegheze pe toată lumea să nu-şi dea în cap ori să nu pună bombe. Cu excepţia campusului (unde parcă nu-s aşa mulţi ochi digitali pentru supravegherea celor 10,000 de studenţi), probabil că mai multe camere i-au văzut pe toţi aceia pe care i-am văzut şi eu bând în public, dar cel puţin în chestiunea asta efectul lor descurajator mi se pare nul. Da, s-au inventat deja camerele de supraveghere vorbitoare (aşa-zisa voce a lui Big Brother), care vor îi vor atenţiona pe cei care încalcă legea. Dar, în afara de mesaje de genul “Consumul de alcool într-un spaţiu public este interzis de lege” sau “Aţi băut prea mult, ar fi cazul să vă opriţi” ce altceva ar putea să le spună beţivilor?!

Mai mult, am auzit că legislaţia din UK permite poliţiei să-l ducă la răcoare pentru câteva ore pe unul beat pulbere chiar şi fără să se fi manifestat zgomotos. Însă nu cred să se întâmple aşa ceva. Eu unul am văzut doar cum poliţiştii îl sprijineau prieteneşte pe unul să se suie în tren, asigurându-se că amicul lui, ceva mai treaz, are să-l ducă în siguranţă acasă.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Studentul nostru, stăpânul nostru (6) [Our student, our master]

Între favorurile de care mai poţi beneficia ca student la această University of Sussex (US) ar mai fi şi acela de a căpăta o sală de repetiţii comfortabilă, unde să te chinuie talentul exclusiv pe tine şi pe amici, nu pe vecini sau trecători. Şi chiar dacă n-o fi să ajungi vreodată în celebrul UK Top 40 (British Charts), că doar nu toţi studenţii de aici ajung laureaţi Nobel (dintre care US are trei, parcă toţi pentru chimie), tot te costă chiria numai vreo £ 20 pe an. O nimica toată!

Nici nu se compară condiţiile celor din imagine cu cele unde eu, cel mai varză bassit din lume, repetam împreună cu un coleg de liceu (acum şi într-ale blogging-ului şi care tocmai de curând a postat despre ce mai ascultă în ziua de azi) şi cu un tobar de real talent, căruia munca în slujba cetăţeanului (nu spun mai mult, că nu ştiu dacă se cade) nu-i va permite niciodată să îşi dea măsura măiestriei. Noi repetam într-o vopsitorie a tatălui celui din urmă şi, în linii mari, condiţiile erau superioare multor altora din underground-ul bucureştean al anilor 1996-1998. Numai că, după fiecare repetiţie, miroseam a diluanţi de vopsea de parcă stătusem cu gura în punga de aurolac, în timp ce fiecare drum către locul respectiv, undeva spre capătul din nordul Bucureştiului al tramvaiului 16 (văd că are o mică reputaţie online tramvaiul ăsta, aici şi aici) era o experienţă palpitantă.

Cu frica în sân să nu ne fure ţiganii amărâtele scule, nici pomeneală de atmosfera relaxată a puştilor ăstora, care repetau cu berea în mână. Îşi spun The Medicine Show („dar fără Dr Hook”, mi-a zis vocalistul!) şi m-au invitat la concertul lor într-unul din sutele (nu mint!) de pub-uri din Brighton, respectiv The Prince Albert. Ce repetau ei acolo îmi părea un fel de Brit Pop ceva mai heavy. Însă stilul nu şi-l puteau defini nici măcar ei înşişi şi nici nu este de mirare, căci despre emblematica trupă britanică Judas Priest mi-a spus tobarul doar atât: „da, parcă am văzut la MTV”.

Oricum, muzica lor mi-a plăcut infinit mai mult decât a celor din concertul anunţat cu mare tam-tam de radioul universitar URF. M-au văzut ăştia cu cât mi-a mai rămas din plete şi m-au şi rugat să iau parte, neoficial, la acţiunea de promovare a muzicii live în campus! Dar şi gratis să fie, nu £ 5 cât face biletul (£ 7 pentru cei care n-au legitimaţie de US), că tot nu m-aş duce! După experienţa nefastă din prima mea săptămână aici, m-am documentat online şi am ascultat sample-urile trupelor.

Celor de la The Medicine Show le-am promis din proprie iniţiativă că le voi face reclamă pe blogul meu. Dar rugămintea ăstorlalţi „să le spun şi altora” despre concertul Rattlesnake Remedy (capul de afiş) şi Twice the Size (o trupă de deschidere din Brighton) nu o pot îndeplini decât în felul următor: „nu vă duceţi, fraţilor!”. Şi asta nu doar pentru că unui om schimbat radical cum sunt eu clişeele rock 'n roll despre bere, femei şi furie nu-i mai rezonează nicidecum, ci pentru că, efectiv, muzica lor mi s-a părut proastă rău.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Studentul nostru, stăpânul nostru (5) [Our student, our master]

Dispozitivul din imagine îţi permite să tipăreşti rapid orice doreşti, în schimbul câtorva pence. Vii cu CD-ul/DVD-ul, memory strick-ul, memory card-ul sau orice gadget care poate fi conectat prin USB (numai unitate pentru arhaicele dischete nu are!) şi urmezi instrucţiunile. Parcă totul e făcut pe aici, încât să nu mai ţină scuza cu "ştiţi, doamna profesoară, eu mi-am făcut lucrarea, dar mi s-a stricat imprimanta..." Iar dacă acest automat aparţine unui înreprinzător privat, de la numeroasele computerele publice din campus, la care ai acces cu parola care ţi se dă după înscriere, poţi să printezi ce vrei şi să navighezi pe internet. Eşti doar rugat să stai cu precădere pe siteuri educaţionale şi să nu uiţi de tine în faţa monitorului, în caz că alţii stau la coadă în spatele tău. În funcţie de forma de studii, capeţi un anumit credit pentru imprimare, în limita căruia poţi să printezi. Când ai depăşit creditul iniţial, plăteşti să-ţi încarci contul cu suma dorită. Of, cât de simplu poate să fie totul într-o ţară ordonată precum UK!

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Studentul nostru, stăpânul nostru (4) [Our student, our master]

Nu ştiu dacă prin această University of Sussex or exista atâtea bârfe despre un profesor sau altul cum le auzeam pe vremea studenţiei mele, însoţite de dezvăluiri incendiare prin afişe lipite într-ascuns la avizier ori numai prin desenarea unor caricaturi. Cel puţin la o primă vedere, imensa diferenţă de statut (însoţită de un deficit de comunicare pe măsură) dintre student şi profesor, atât de răspândită în universităţile de la noi prin care am trecut, nu există aici. Între dovezile de civilizaţie universitară este şi faptul că, peste tot, Buletinul (newsletter-ul oficial al Universităţii) stă alături de săptămânalul The Badger al Uniunii Studenţilor (USSU). Iar dacă numărul curent din prima publicaţie este deschis de un articol cuminţel despre stabilirea de parteneriate în cercetare, ziarul studenţilor combate bine cu un material despre calitatea proastă a hranei din campus. Eu nu am a mă plânge, dar numai pentru că nu-s pretenţios, altfel remarc la rându-mi că posibilităţile de alegere sunt cam limitate, deşi, strict cantitativ - ai multe locuri de unde să cumperi mâncare în fiecare zi, cam până la ora 22.00. Însă nici pe departe să se pună batista pe ţambal, iar Universitatea a pus chiar la dispoziţie o sală pentru proiecţia unui documentar (accesibil şi online) realizat de studenţii care vor mâncare mai bună şi care au aruncat mănuşa administraţiei şi corpului didactic pentru o dezbatere pe asupra subiectului. Oricum, curat temă electorală, căci în februarie au loc alegeri pentru o nouă conducere a USSU!

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Din viaţa studenţească (1) [Student life]

La bibliotecă ar trebui să te duci anume cu cineva şi, poate, chiar să te întâlneşti cu cineva. Totuşi, din umila mea experienţă, parcă nicăieri ca într-o bibliotecă n-am văzut mai mulţi oameni singuri. Ba încă aflaţi într-o stare de inabordabilitate cvasiabsolută, ascunşi sub o carapace care nu are nicio legătură cu deschiderea sufletească pe care ar trebui să ţi-o dea lectura. Poate acesta e un efect nefast al faptului că, de prea multe ori, tinerii citesc ceva categoric naşpa la bibliotecă (excepţie - am văzut aici o fată cu o carte ce părea chick lit după coperta roz :). Sau poate aşa sunt eu, un ratat absolut în a atrage atenţia vreunei fete într-o sală de lectură.

Unde altundeva, dacă nu într-o bibliotecă, ar trebui să fie privit mai cu îngăduinţă un flirt între studenţi? Că doar, altfel, e plină lumea de locuri unde "nu se cade aşa ceva" şi de oameni care te spintecă printr-o privire de parcă ei n-au fost niciodată tineri. Mare scârbă mi-e de mine însumi când simt în mintea mea vreun asemenea gând de judecare a tinerilor, deşi poate nu am mai mult de 5-7 ani faţă de ei. Dar mă şi bucur nespus cât nu-mi dau târcoale asemenea gânduri, ca atunci când am făcut poza de mai sus.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Studentul nostru, stăpânul nostru (3) [Our student, our master]

Unii nu au chef de nicio interacţiune cu cei din jur când citesc. Alţii nu au parte de binecuvântarea unei lecturi palpitante, când simţi nevoia să-ţi roteşti privirea împrejur, ca gest de control destul de des, cum te-ai ciupi să vezi dacă nu visezi. Altora nu le place, cum îmi place mie, să observe cum sunt oamenii când citesc/învaţă (eu aş fi vrut să mă pot vedea pe mine însumi citind). Toţi aceştia se pot retrage în Silence zones - plasate în colţurile fiecărui etaj, ferite de mesele cu computere, de centrul de copiere şi de forfota din apropierea scărilor. Totul pentru binele studentului pe aici - măcar să scoată vreun folos din această recluziune închinată studiului.

Sertăraşelor de mai sus li se spune "cuiburi de porumbel"(Pigeon holes), unde studenţii din primii trei ani (undergraduates) primesc de la profesori diferite notificări, bibliogafii, materiale de citit sau îşi lasă lucrări, încât să nu umble după cadrele didactice pe-te-miri-unde. Ce prost e asta (eu), ar zice unii - păi aşa ceva avem şi prin facultăţile româneşti! Avem şi nu prea... sau ar putea să le spună mai degrabă "cuiburi de şobolan" (Rat holes), unde mai degrabă se pierd hârtii importante - o spun ca Stan Păţitul din poveste. Apoi, cum adică, ditamai dr. prof. univ..., să folosească el o căsuţă poştală improvizată ori să-şi dea mobilul oricui? Da, pe vremea primei mele studenţii (1998-2002), la noi studentul era o cantitate statistică, care poate căpăta privilegiul de a primi telefonul profesorului, dar ăsta nu putea fi un drept, cum se arată a fi pe aici.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Studentul nostru, stăpânul nostru (2) [Our student, our master]

Aici este paradisul tocilarilor sau al celor care călătoresc prin lume cu creionul pe hărţi, cum făceam şi eu odinioară, sau al romanticilor nătărăi (tot ca mine :), care sunt în cel mai mare pericol să se îndrăgostească atunci când văd o fată citind. N-or fi mai mult de trei ani de când aveam încă BCU-ul din Bucureşti drept etalon în materie de servicii pentru studenţi. Iată că de-abia acum, ajuns prin voia Domnului la a 12-a ţară vizitată, pot spune iarăşi că viaţa bate filmul imaginaţiei noastre. Am găsit ceea ce vedeam numai în filme, o bibliotecă deschisă noaptea, pe când, la BCU, şi dacă aţipeai puţin cu fruntea pe o carte (fără să sforăi neapărat :), venea o bibliotecară să te trezească. Politicos, ce-i drept, dar cu o motivaţie stupidă, cum că "aici e bibliotecă, nu se face aşa ceva".

Uite că, într-o ţară normală, se poate dormi la bibliotecă. Dimineaţa, studenţii sunt la cursuri, după-amiaza - la muncă (deşi aud că imigranţii ilegali le-au furat cam toate slujbele studenţeşti - merită investigată pista asta!), astfel că numai noaptea ar fi vreme de învăţat. Poate tocmai de aceea se uită mulţi la economia britanică precum ne uităm după Lună ori cu ciudă (poate şi a celor care se tot laudă cu olimpici şi supradotaţi!) către lista de laureaţi Nobel din UK. Şi uitaţi-vă la ea, că nu-s acolo nume străine, ci d-astea cu rezonanţe celtice şi anglo-saxone!

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Studentul nostru, stăpânul nostru (1) [Our student, our master]

Ştiu că mulţi - din cei ce au avut parte de vreo bursă Erasmus ori au studiat sub altă formă prin lumea largă - ar putea râde de mine pentru postarea de faţă. Însă pentru toţi ceilalţi care, la fel ca mine, habar n-ar avea la ce servesc dispozitivele fotografiate (self-issue/return machines), nu pot să mă abţin a nu le spune. Acolo, doar cu legitimaţia de student, poţi (şapte zile pe săptămână, cu o mică pauză de câteva ore duminica!) să-ţi împrumuţi singur cărţile ori să le restitui, iar un serviciu special (bookdrop) îţi permite să restitui o carte din afara bibliotecii în timpul nopţii.

Ce să mai zic de cărţile pe care trebuie să le laşi doar pe anumite mese (nu să le repui pe raft ori să le predai unui custode!), de nenumăratele terminale pentru consultarea cataloagelor, de zone cu computere separate (PC clusters) unde poţi sta pe net cât vrei, de imprimante, scannere şi copiatoare (pe care ai dreptul să le foloseşti singur), de aşa-numitele zone de tăcere (Silence zones) unde se pot retrage cei care nu suportă nici băzâitul muştei când studiază, de ieşirile de incendiu pentru scaune cu rotile sau de un fel de bancomate de unde cumperi credite pe care să le cheltui la imprimat şi printat? Asta după ce ţi-ai consumat creditul iniţial (de vreo £ 50), căpătat la înscriere de orice student.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]