Sunday 31 January 2010

The slow but certain death of Anglicanism [Moartea lentă, dar sigură a anglicanismului]

At the current rate of declining Sunday service attendance, the Church of England (CoE) is very unlikely to survive more than 30 years from now. Congregations will shrink and become extinct one by one, while church closures would accelerate to some 200 every year.

Donations can’t keep up with church closures, as the 16,200 buildings the CoE has to preserve are an incredible burden. There are not enough Anglicans left to keep Anglicanism alive. And there’s no sign that such people would ever be born.

As I wrote here, the decline in baptisms is even more worrying, since this ‘indicator’ refers to people, not to the fate of some beautiful but empty buildings. While the CoE had baptised 609 children of every 1,000 born in 1900, it baptised only 128 in 2006/2007.

This is how the disastrous state of the CoE can be described mathematically. Some 60-70% of the Anglicans in Britain have lost (or fought against!) even the formal liasons to their ‘church’, that is using its services for baptisms, weddings and funerals.

Nominal Catholics and Orthodox believers may still hold on to this appearance. And while it may not make of them better human beings, nor automatically assure their place in Heaven, maybe this appearance is somehow useful for the cohesiveness of the respective societies.

Undoubtedly, the spiritual explanation is that this so-called church has first lost touch with Christ before beginning to lose believers. Irrespective of how many good people were/are/will be among the Anglicans, this CoE is just an institution, not part of the One Church of Christ.

Like sharks circling around a sinking ship, the Catholics are invinting disaffected Anglicans to join what they claim is the ‘true’ church of Christ. Sadly, some will accept the offer, without ever knowing which is the Lord’s One Holy, Catholic, Apostolic Church.

Maybe that some will eventually come to the Orthodox Church, and let this slow death of Anglicanism be a lesson for all of us! Hardly anyone could consider today’s Anglicans guilty for a centuries old heresy which is beginning to show its most gruesome results today.

I say that assuming 30 years more to live for the CoE is hyperoptimistic, given the advance of atheism in the UK! But can anyone offer any guarantees that a similar process is not affecting also the true Church of Christ?

Obviously, the Church Itself won’t perish, but more and more souls will be lost, in a world where people don’t have at least this formal – thrice in a lifetime: birth, wedding, death – connection with Christ.

[For all the posts on this blog go to/Pentru toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

Wednesday 27 January 2010

Chestii d-astea, numai la britanici (23) [Things like these, only at the Brits]

Vrei să-i dai stomacului o masă consistentă după o noapte de beţie şi înaintea unei ţigări canceroase? Ai ieşit flămând în pauza de masă de la şcoală sau de la serviciu?

Pofteşti cumva la o masă caldă, înainte să ajungi seara acasă, şi ţi-e lene să mai găteşti ceva? Sau vrei să înfuleci ceva în aşteptarea unei nopţi de petrecere sălbatică (wild partying)?

Ori, mă rog, se poate să fii un simplu turist care vrea să guste ceva căruia i se face reclamă a fi tipic Marii Britanii, ţară fără vreo reputaţie prea bună într-ale gastronomiei. Ba dimpotrivă.

La oricare dintre întrebările de mai sus, există pub-uri în UK care îţi oferă acelaşi răspuns, de la primele ore când se deschid (nu tot timpul dis-de-dimineaţă) până seara destul de târziu – un aşa-zis mic dejun englezesc.

Ouă prăjite (fried) sau omletă (scrambled), fâşii de muşchiuleţ (bacon), cârnăciori, uneori chiar sângerete (black pudding), cartofi copţi (+ roşii şi/sau ciuperci), o lingură zdravănă de fasole (baked beans) şi pâine prăjită (toast).

Uite aici, aici sau aici cum arată. În versiunea scoţiană, poate include şi deliciosul haggis sau pâinici ciudăţele, uşor dulci, care mie nu prea mi-au plăcut (scones). Mare grijă la versiunea galeză, căci te-ai putea trezi în farfurie cu piure din alge (laverbread)!

Evident, măcar o dată merită încercat, dar papilele gustative şi stomacul fiecăruia vor decide cât de bun este. Poate-poate, ingredientele or fi 100% din UK, însă se pare că nu-i altceva decât o tradiţie comercială de secol 20.

Cică acest meniu care mi-a prilejuit prezenta lecţie de vocabular al limbii engleze :-) – este o invenţie a staţiunilor de la Mediterana care primeau turişti britanici, a căror foame nu putea fi potolită dimineaţa cu un biet corn şi cafeluţă.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Sunday 24 January 2010

About public transport in the UK (11) [Despre transportul în comun în UK]

During my numerous trips between Brighton and London, I often passed through Clapham Junction only to find later what I was missing… the second worst station in the UK :-)
.

As far as I could tell then, I didn’t notice anything strange about it, however, this station was included among “the most dilapidated in the UK” by the Transport Secretary.

.

It seems that passengers need more seats, cleaner toilets & platforms, car & bike parking facilities, and sometimes even real-time information about the trains.

.
It’s funny that one of the reasons of dissatisfaction about these stations was that passengers have to wait on wind-swept platforms. Well, at least the wind may take away the bad smells which are so common in Romanian stations :-)

.

Now seriously, I also witnessed that the huge discrepancy between little stations and big stations in the UK is about the same as in Romania.
.

Apart from being amazed with the British civility in big stations, be prepared for any nasty surprises in little ones – even stations with no one to ask questions to about your journey!
.

[For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to/Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins].

Friday 22 January 2010

[EN] A few wonders from the UK / [RO] Câteva minunăţii din UK (12)

[EN] Exactly a month ago, the incurrable photoholic I am was posting the same kind of pictures[RO] Exact acum o lună, incurabilul fotoholic ce sunt postam acelaşi tip de fotografii...

[EN] …after Romania and the UK were had gone through days of heavy snowing. [RO] …după ce România şi UK trecuseră prin zile de nins din greu.

[EN] That snow melted, and it snowed again. The Lord is never in short supply of beauty, is He? [RO] Acea zăpadă s-a topit şi a nins din nou. Dumnezeu nu duce niciodată lipsă de frumuseţe, nu-i aşa?

[EN] Maybe He just wanted to humble those claiming that we are ending the warmest decade in history :-) [RO] Poate că doar a vrut să-i smerească pe cei care pretind că încheiem cea mai caldă decadă din istorie :-)

[EN] I remember the overhelming amazement I felt when I was seeing these beautiful snowy spots of Scotland. [RO] Îmi amintesc copleşitoarea uimire simţită când vedeam aceste petice înzăpezite din Scoţia.

[EN] I felt that this beauty does not speak for itself, but on its Maker’s behalf! [RO] Simţeam că această frumuseţe nu vorbeşte pentru ea însăşi, ci în numele Creatorului ei!

[EN] Look at every snowflake, and you’ll see the Lord! What other strong evidence do we need? [RO] Uitaţi-vă la fiecare fulg de nea, şi-L veţi vedea pe Dumnezeu! Ce altă dovadă puternică ne trebuie?

[EN] He’s so obvious to the believer’s heart, yet so invisible to those who refuse to believe! [RO] El este atât de evident inimii credinciosului, dar atât de invizibil celor care refuză să creadă!

[EN] How could words ever convince an unbeliever, as long as he refused to believe his own eyes?! [RO] Cum ar putea cuvintele să-l convingă vreodată pe un necredincios, atâta vreme cât el refuză să creadă ceea ce ochii săi văd?

[EN] Those of us who believe and admire the Creation, let us never not bow to it, but lift our hearts to Him, remembering that: [RO] Cei dintre noi care credem şi admirăm Creaţia, să nu ne plecăm ei, ci să ne ridicăm inimile către El, amintindu-ne că:

[EN]We don't look at the things which are seen, but at the things which are not seen. For the things which are seen are temporal, but the things which are not seen are eternal.” (2COR4:18) [RO]Neprivind noi la cele ce se văd, ci la cele ce nu se văd, fiindcă cele ce se văd sunt trecătoare, iar cele ce nu se văd sunt veşnice”. (2COR4:18)

[EN] The pictures in this twelveth episode were taken in many places throughout the… [RO] Fotografiile din acest al doisprezecelea episod au fost făcute în mai multe locuri de lungul... Scottish Highlands, Scotland.

[For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to/Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

Tuesday 19 January 2010

Femeile în UK (15) [Women in the UK]

Cu nimic nu găsesc a fi superioară cultura britanică altora sau inaccesibilă românilor, însă este ceva de care mi-e dor măcar câteodată, când sunt departe de UK – o anumită cultură a zâmbetul, atât de străină românilor de astăzi.

Nu ştiu cum erau strămoşii noştri, cei dinaintea deceniilor comuniste, dacă zâmbeau mai mult. În fotografii, toţi apar cam posaci, dar pesemne că aceasta ţinea de ritualul fotografierii. Poate că a te trage în poză impunea o anume solemnitate.

A nu se crede nici că britanicii or fi un fel de brazilieni sau altă naţiune zâmbăreaţă, ci au ceva care parcă le lipseşte românilor – zâmbetul la contactul cu un chip străin sau la abordarea de către un străin.

Nu mă refer la situaţia (oarecum extremă) când te apropii cu un aparat foto de cineva, ci la multe situaţii de zi cu zi, când, în România – eşti privit chiorâş, la mişto, cu lehamite sau suspiciune, în grabă sau nici măcar nu eşti privit.

Pe când în UK, în orice prăvălie ai intra sau aproape pe oricine ai aborda, nici nu trebuie să fie neapărat băştinaş de pe meleagurile britanice pentru a-ţi zâmbi. Eşti întâmpinat cu un zâmbet, indiferent ce va fi fiind în sufletul celui care îţi zâmbeşte.

Îmi închipui că indiferenţii religios care citesc acestea li s-o părea inutil să fac atâta caz de zâmbet. Poate şi dintre credincioşi unii s-or întreba ce contează zâmbetul (imaginea, aparenţa) şi cum ne poate influenţa mântuirea.

O fi un aspect trivial, însă din asemenea lucruri mici se construieşte şi o societate comfortabilă, în care să-şi fie drag să trăieşti. În plus, zâmbetele îndreptate către orice om, sunt, în esenţă, îndreptate către Făcătorul fiecărui om.

Cu ce-s britanicele mai fericite dacă zâmbesc, că doar tot roase de depresie (ca orice om care nu a descoperit sensul vieţii) rămân? Dar nu-s şi românii în aceeaşi situaţie?
.
Oare britanicii n-au griji? Sau cumva românii scapă de ele mai uşor dacă şi le afişează pe feţe? Cum lamentările verbale nu ajută, nici cele impregnate în înfăţişare nu sunt de niciun folos.
.
Dincolo de a fi doar un semn de British civility, aşadar un comportament învăţat, cică există şi zâmbete tipic britanice (care poartă numele unui medic francez), pe care doar 5% dintre oameni le pot mima. Majoritatea nu pot zâmbi aşa decât pe bune.

Poate nici jumătate dintre britanice nu se lasă fotografiate la insistenţele vreunui fotoholic, dar mult mai multe sunt acelea care zâmbesc când le vorbeşti prima oară. Şi nu li se se pare că îţi fac vreo excesivă concesie dacă îţi zâmbesc… cum de atâtea ori ai impresia în România :-(

Mi se pare absurd că a fost nevoie să vină McDonalds sau KFC în România să înveţe femeile să zâmbească şi foarte trist că încă multora li se pare că a zâmbi ţine de a avea o relaţie personală cu primitorul zâmbetului ori de a-i aplica un tratament special.

Desigur că, şi în cazul imaginilor de faţă (precum aici), pot fi acuzat că am surprins zâmbete din partea celor cărora condiţia profesională le impune să zâmbească – ori că este vorba de angajate la bucătăria IDS, ori despre agente din echipa de pază de la Edinburgh Castle.

Dar nu poate fi doar atât. Nu cred că cineva poate zâmbi pentru un salariu în GBP dacă nu ştiut să zâmbească pentru unul în lei. De fapt, probabil că cine nu este obişnuit să zâmbească gratis, n-o va face nici ca obligaţie de serviciu.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Sunday 17 January 2010

UK’s motor vanity fair (14) [Bâlciul deşertăciunilor cu motor din UK]

Irrespective of the fact that silly I don’t remember having noticed at least one Mini in the USA, the BMW-owned brand has some really good news at the beginning of this year – the US is now Mini’s best market, as the Americans have fallen in love with it.

After a year (and how many more to come?!) with bad news for the auto industry, the fact that there were 45,000 Minis sold in the US in 2009 is really amazing. Only 39,000 were sold in the UK.

Is this offering evidence that Americans are probably fed-up with American cars and not with cars in general?! Given the huge distances one has to go through even for shopping or commuting, you can’t be ‘anti-motor’ in America.

But you could get tired with the lack of imagination of the Big Three, and the Mini possibly fulfills a need for another perspective. A car mustn’t look like a typical American car in order to be a good car.

I could hardly believe that, thoughout such a bad year as 2009 has been for the whole automotive industry, mere marketing tricks could have contributed to the Mini’s success in America.

Americans probably bowed to German quality just like the Brits did: uncompromised quality, not deprived of creativity. Don’t these Mini Crossover and Mini Beachcomber look very promising?

[For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to/Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

Friday 15 January 2010

[EN] Hail to competing sites / [RO] Salutări siteurilor concurente (8)

[EN] I don’t know whether he ever read a poem by Mihai Eminescu... [RO] Nu ştiu dacă a citit vreodată o poezie de Mihai Eminescu...

[EN] ....but His Royal Highness Charles, the Prince of Wales, patronizes a foundation which bears the name of Romania’s national poet. [RO] ...dar Alteţa Sa Regală, Charles, Prinţul de Wales, are sub patronajul său o fundaţie care poartă numele poetului naţional al României.

[EN] This Mihai Eminescu Trust (MET) probably does many good things… in preserving the architectural heritage of the Saxon villages in Transylvania[RO] Această Mihai Eminescu Trust (MET) ptobabil că face multe lucruri bune… în conservarea moştenirii arhitectonice a satelor săseşti din Transilvania.

[EN] …but what does this have to do with Eminescu?! [RO] …dar ce are aceasta de-a face cu Eminescu?

[EN] Apart from the poet’s fascination with Transylvania and the German culture, I don’t see any connection. [RO] În afară de fascinaţia poetului pentru Transilvania şi cultura germană, nu văd nicio legătură.

[EN] Nor have I noticed on MET’s website any special reference to this overhwhelming personality – poet, jurnalist… and martyr. [RO] Nici nu am observat pe siteul MET vreo referire specială la copleşitoarea lui personalitate – poet, jurnalist... martir.

[EN] According to a good-established custom (although the exact date of bith is disputed), Eminescu was born on this day born 160 years ago. [RO] Conform unei tradiţii bine-stabilite (deşi data exactă a naşterii rămâne este disputată), Eminescu s-a născut în această zi cu 160 de ani în urmă.

[EN] His place in Romanian culture matches the place of William Shakespeare in English culture. One could hardly find any author at least half as influent as him. [RO] Locul lui în cultura română este echivalent cu locul lui William Shakespeare în cultura engleză. Cu greu ar găsi cineva vreun autor măcar pe jumătate influent ca el.

[EN] The more some protest against this ‘dogma’, the more they prove his unrivalled place in Romanians’ history. [RO] Cu cât unii protestează împotriva acestei ‘dogme’, cu atât dovedesc mai mult locul său fără rival în istoria românilor.

[EN] Just like Shakespeare still has a lot to say about the English (and all Britons), Eminescu wrote about Romanians, as if he were writing today. [RO] Întocmai cum Shakespeare are încă multe de zis despre englezi (şi toţi britanicii), Eminescu a scris despre români de parcă ar fi scris azi.

[EN] If anyone landed on this blog has a bit of time for something else beyond the daily rush to nowhere, here are some of his writings. [RO] Dacă cineva a aterizat pe acest blog şi are un răgaz pentru altceva decât graba zilnică înspre nicăieri, iată câteva din scrierile sale.

[EN] Poems: here, here, here. And an article about how Romania was, is, and – God forbid! – will always be ruled. [RO] Poezii: aici, aici, aici. Şi un articol despre cum România era, este şi – Doamne-fereşte! – va fi condusă întotdeauna.

[For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to/Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

Sunday 10 January 2010

Are there ‘Christian values’ left in the UK? [Mai sunt ‘valori creştine’ rămase în UK?]

The former (that’s another typically British weirdness, isn’t it?) Archbishop of Canterbury, Lord Carey, believes that unless the immigration of non-Christians is capped, Britain “is going to be in deep trouble and this is going to foster social unrest.

Like a whole bunch of other ‘wisemen’ in this country, Lord Carey is obsessed with the ‘danger’ of the UK having a population of 70 million by 2029. That’s at least as scary as carbon dioxide, isn’t it?

It is not only the sheer number of people what troubles the Lord’s sleep, but the prospect of them not understanding the Christian heritage (which some try to revive) of Britain. Here’s what he says:

What I think we must call for is an understanding on the part of those who come into our country that they are coming into one which values parliamentary democracy, which is built upon our Christian heritage.”

A former ‘chief bishop’ of the Church of England (as the British Monarch remains this institution’s ‘head’) doesn’t even bother to think that foreigners should share the ‘Christian values’ of Britain, but a mere ‘heritage’.

Well, maybe not even the heritage itself matters as much as the parlimentary democracy – the idol born out of the Anglican heresy, as well as from a myriad of other heresies, of attempts to find a meaning of life, stepping astray of Christ’s only way.

Lord Carey may be full of good intentions, yet I can’t help noticing his hypocrisy, albeit rather typical of the Perfidious Albion. Why should immigrants try to understand a heritage which most contemporary Brits don’t want to know about?

Are there any Christian values left in the UK? Yes, they are – buried six feet under the ground, in graveyards, or cast in the stones of countless barren Christian monuments, which seem meaningless to passers-by.

They walk past restaurated churches or abbeys in ruins like Egyptian bedouins drive their camels near the Pyramids. Today’s inhabitants of the UK have nothing in common with the wacky people who erected those uselessly beautiful constructions.

Fewer and fewer Britons know anything not only about the Lord, but also the their once-so-precious parliamentary democracy. Fewer and fewer even care about this Christian heritage which is not worth treasuring.

Why would anyone cherish such a burdening heritage? Most Christian values – be them so disfigured by Protestant heresies – stand against the ‘(non)values’ bred by the parliamentary democracy, and against what most Brits find comfortable.

Christ’s Kingdom stands against the disintegration of traditional (normal!!!) families, and the promotion of ‘alternative’ ones, against mindless partying, widespread promiscuity, celebrity culture turned into surrogate religion for many, hedonistic shopping, abortionist impulses…

Ripped from the Body of the Church (long before separating from Rome) what became the Church of England and the Church of Scotland (+ a few others) gave birth to a British version of humanism, a new religion allowing everyone to make gods of themselves.

The supreme value of humanism is not the man, as it claims; it’s the “I do what I please”, the right to decide about everything, be it in an ordered (parliamentary) manner. Having become hoplessly anthropocentric for the past centuries, the Brits feel compelled to decide on His behalf.

Like any other civilised and irreligious nations, Britons can’t put their Maker in the center of their lives. Few things would be as absurd in their view as giving up their pride. They see themselves entitled to be in complete control of their lives.

Sadly, this is a suicidal path, which led to losing all control. From the waste of public money to divorces, abortions, poor performance of pupils, binge drinking, obesity – everything appears to be spiraling out of control in the UK.

Sadder still it’s the way one of the best tools of humanism (parliamentary democracy) has been used to relativize everything, to decide when human life starts, what marriage is, what countries should be bombed, and so forth...

There’s still plenty of common sense, wit, decency, and civility left among the Brits. Yet there’s growing ignorance about Who Jesus Christ is, and about the British democratic system. Today’s Brits don’t know where they come from, nor where they are going to.

Christ and His One Church are the only chance for all people, including the irreligious Brits. Parliamentary democracy could have been a good instrument for social surgery, to cure the ills of Britain. But no successful operations can be performed by those ignorant of their Maker.

[For all the posts on this blog go to/Pentru toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

Wednesday 6 January 2010

Ortodoxia în East Sussex (7) [Orthodoxy in East Sussex]

Nu ştiu cum o fi fost anul acesta, însă iată cum s-a desfăşurat – în câteva poze pe care le-am ‘refotografiat’, nici măcar scanat, aşadar scuzaţi calitatea! – procesiunea de la Botezul Domnului din Brighton, în urmă cu doi ani.

N-am participat eu însumi, ci îi mulţumesc pentru fotografii amicului meu căruia i-am dedicat un serial pe blog – între puţinii de la care (dar mai sunt: vezi aici sau aici) am avut acordul expres să scriu despre ei şi să le public imaginea.

Mult mi-am dorit să se ivească ocazia când să pot valorifica aceste imagini într-o postare şi o fac acum, dând mulţumire lui Dumnezeu...

...pentru m-am numărat şi eu o vreme între ortodocşii (nici ei feriţi de ispitele dezbinărilor şi ale secularizării – a nu se crede că îi idealizez cumva!) din Brighton – unul dintre cele mai improbabile locuri din lume unde să caute cineva Adevărul.

În istoria lui, oraşul acesta a fost mai degrabă un loc unde, ieşind la chiolhanuri şi orgii, respectabilii lorzi sau burghezi din Londra încercau cumva să se ascundă de ochii lumii. Măcar să salveze aparenţele, că de Dumnezeu tot nu se puteau ascunde.

Chiar lângă Brighton Pier – un loc nu neapărat al pierzaniei, ci o anticameră a ei, unde domneşte dumnezeul distracţiei – preotul şi enoriaşii s-au dus să sfinţească apele mării, prin puterea rugăciunilor şi a unei cruci, simbol al Crucii lui Hristos.

Să fi fost ca la vreo 60-70 de oameni, majoritatea ciprioţi, greci şi câţiva englezi (după cum arată steagurile purtate) şi studenţi din ţări ortodoxe.

Ba chiar îl recunosc în poze (dar n-o să i-l indic lui Big Brother :-) şi un român de peste Prut, un imigrant (ilegal?!) care câştigă de ani buni pâinea sa şi a celor de acasă pe tărâm britanic.

N-a fost niciun tânăr zdravăn să se arunce în apă după cruce. Şi, probabil, nici n-ar fi fost prea adecvat, dacă ţinem seama de trista reputaţie de ‘capitală a pidosnicilor’ pe care o are Brighton-ul.

Însă nu prea îmi vine a crede că, oricât de neperturbabili sunt britanicii, n-or fi fost curioşi de cele ce se petreceau chiar în zona cea mai animată a falezei.
.
Oare să fi fost la fel de impasibilii cum mi-au părut a fi tinerii din Edinburgh în Duminica Ortodoxiei din 2009?!

Într-o duminică a fost şi Boboteaza anului 2008, o zi când cel puţin de zece ori mai mulţi oameni decât credincioşii care vin la biserica ortodoxă din Brighton se duc pe Pier şi în împrejurimi pentru a se închina zeului distracţie.

Oare o fi remarcat măcar vreunul dintre spectatorii neparticipanţi (presupunând că un credincios nu e un simplu spectator!) cât de mult s-a apropiat porumbelul alb căruia i s-a dat drumul de cruce, tocmai când era aruncată în valuri?!
.
Oare ce se vede în prima şi a cincea imagine să fi fost doar o întâmplare? Porumbelul folosit de comunitatea (în majoritate greacă) de la biserică să fi fost dresat? Nu prea îmi vine a crede.
.
Oare dincolo de ştiri legate de bulucul de la Bobotează mai are răgaz cineva să priceapă ce vrea să ne spună Preasfânta Treime, cum ne cheamă, cu smerenia şi delicateţea unui porumbel, la viaţa cea adevărată?!

Cred că deja i-am obosit pe mulţi – dintre cei care or intra pe acest blog din politeţe (că mă cunosc şi dau curs unei invitaţii de-a mea) sau care ajung aici întâmplător, dornici de ştiri despre lume şi viaţă – cu referirile mele la credinţă.

Li s-o fi părând Adevărul ceva neimportant, o piedică în calea unei vieţi în esenţă lipsite de sens, dar părută a fi palpitantă. Şi ce dacă? Cui nu i-o conveni ceva, treacă-mă la spam!
.
Ştiind că toate ale Crucii lui Hristos le sunt nebunie celor care îşi irosesc viaţa, voi continua să scriu... până va îngădui Dumnezeu, până ce voi isprăvi povestioarele având ca fundal viaţa în UK şi împărtăşirea măcar a câtorva sute din mii de fotografii.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Sunday 3 January 2010

Alcoolul ăsta, prietenul cel mai bun al britanicului? (11) [This alcohol, a Brit's best friend?]

S-a dus şi 2009, mai întâi în sfârâială de artificii, bubuit de pocnitori şi clinchet de pahare, apoi în trosnet de sticle sau capete sparte şi, în fine, mai către dimineaţă, în horcăială de intestine date peste cap…

De la un capăt la altul al lumii civilizate (?!), cam aceleaşi triste efecte secundare ale acestei false bucurii. Doar că britanicii s-au străduit din răsputeri ca, şi de astă dată, să arate că mai sunt fruntaşi la altceva.

Pe lângă un (sigur) loc 1 la avorturi în Europa, un (foarte probabil) loc 1 mondial la îndatorare pentru salvarea băncilor şi un (neoficial) titlu de cei mai isterici susţinători ‘acuzatori’ ai inofensivului dioxid de carbon drept vinovat de încălzirea globală

…britanicii par să fi făcut o ambiţie naţională de a se afla cât mai sus (dacă nu cel mai sus) în topurile oamenilor care dau mult alcool pe gâtlej.

Cică e jale mare în UK. Maţele vărsate pe trotuare se curăţă, copii zămisliţi la beţie – se ucid cu pastila de după sau chirurgical, prin ianuarie-februarie (vezi aici, aici sau aici).

Geamurile sparte la maşini – le plătesc asigurătorii, că doar amploarea stricăciunilor este mai mică decât în Franţa (uite că există un aspect unde să fie mai rău la francezi decât în UK!). Alte pagube pe ici, pe colo – rezolvabile şi ele.

Marea problemă este aceea că, potrivit neobosiţilor semi-zei (cercetători britanici), iubirea furtunoasă dintre această naţiune şi alcool costă 2,7 miliarde lire pe an, ceea ce ar fi cam 2.7% din bugetul anual al Sănătăţii.

Nu mai încape loc de glumiţe, de remarcile vreunui frustat de blogger, când aceşti atotştiutori oameni de ştiinţă din UK arată că:

- 10.5 milioane de britanici (cam a şase parte din populaţia ţării) trag la măsea peste ceea ce, corect politic fiind spus, sunt ‘limite sensibile’;
- 1.1 milioane au o formă de dependenţă de alcool;
- între 1991 şi 2006, numărul deceselor provocate de alcool s-a dublat;
- una din cinci intrări la secţia de urgenţe a unui spital din Leeds e cauzată de alcool.

Şi ce propun oamenii de ştiinţă? Pe lângă preţuri minime la alcool – lucru de care aminteam eu şi care, poate, n-ar mai face spirtoase precum cele din imagini atât de disponibile în campusuri – cică ar fi nevoie de campanii de conştientizare a publicului (public awareness campaigns).

Ce să mai zic? De-abia îmi găsesc cuvintele să-mi exprim greaţa faţă de această abordare ipocrită.

Carevasăzică, ar vrea Big Brother să arate ce “periculos este alcoolul”, după ce naţiunii acesteia aproape că i-a luat orice alt dumnezeu, dar mai ales pe Adevăratul Dumnezeu?

Nu “acoolul e rău”, ci ‘excesul’, ar vrea să zică Big Brother. Dacă, teoretic (dar ar fi o mare prostie prohibiţionismul!) s-ar interzice alcoolul prin lege, cum ‘să interzici excesul’?

Cum să le poţi interzice a se simţi bine, a se distra, a-şi face de cap, a bea până nu mai ştiu de ei, unor generaţii de oameni care aşa au şi fost dresaţi, încât să-şi dorească cel mai mult şi mai mult a nu mai vrea să ştie de ei înşişi?

Şi de ce ar mai vrea să mai ştie de ei înşişi? Pentru că au totul – o infinitate de alegeri între nimicuri materiale, între faţete ale aceluiaşi ‘aici şi acum’.

De fapt, nu au nimic: niciun sens profund al vieţii, niciun fel de conştientizare a ceea ce sunt, de unde vin, către Cine se duc şi ce pierd prin iluzoriul câştig al unor clipe de distracţie.

Fiecare mahmureală nu este decât un soi de titlu de glorie şi un rău necesar (că doar nota de plată vine după şi la restaurant), nicidecum un avertisment disperat al trupului, pe care ţi-l trimite cu ani şi ani înainte să ţi-l afunzi într-un pat de spital.

Sau ce să mai înţeleagă bieţii prieteni ai alcoolului (britanici ori de pretutindeni) din mesajele disperate ale propriului suflet care strigă “scapă-mă din nonsens”? “Să-i mai dau o duşcă, să nu-l mai aud!” – cam acesta se arată a fi sinucigaşul răspuns...

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]