[EN] No comment / [RO] Fără comentarii (36) – President for one day… / Preşedinte pentru o zi…

[EN] They have never been my favourites, but I grew up while (more or less accidentally) listening to them… [RO] Nu s-au numărat niciodată între favoriţii mei, dar am crescut în timp ce (mai mult sau mai puţin accidental) îi ascultam…

[EN] Paraziţii – a top hip hop Romanian band – once made a prophecy (targeting Adrian Năstase?! :-) [RO] Paraziţii – o trupă hip hop de top din România  – au făcut cândva o profeţie (ţintindu-l pe Adrian Năstase?! :-)

[EN] There’s a couple of lyrics that would perfectly describe the hypocrite Traian Băsescu and his brainwashed supporters: [RO] Există o pereche de versuri care i-ar descrie perfect pe ipocritul Traian Băsescu şi pe susţinătorii lui spălaţi la creier:

[EN] “President for one day I be / I’d pawn you all, and you wouldn’t catch me.” [RO] “Dacă aş fi pentru o zi preşedinte / V-aş amaneta pe toţi şi nu m-aţi prinde”.

[EN] The bogus guardian of democracy is threatening us with ‘the EU’s outrage’, anticipating ‘frauds’. It’s him or… nothing. [RO] Falsul gardian al democraţiei ne ameninţă cu ‘scandalizarea UE’, anticipând ‘fraude’. Este el sau… nimic.

[EN] He’s cold bloodedly gambling once more on his aura of victimised hero. The pitcher goes to the well once too often… [RO] Cu sânge rece, pariază încă o dată pe aura lui de erou victimizat. Ulciorul nu merge de multe ori la apă…

[EN] He wouldn’t stop… Only Romanians can stop him by massively voting in favour of kicking him right into the trash bin of history! [RO] El nu s-ar opri… Doar românii îl pot opri votând masiv în favoarea trimiterii sale direct în coşul de gunoi al istoriei!

[For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to/Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

John Lennon and the overpopulation myth [John Lennon şi mitul suprapopulării]

It happens that, in spite of seeing myself as having broad tastes in music (here are just a few examples), I don’t like The Beatles. And by no means because of religious or ideological reasons, although I could agree with many such reasons.

Their music is (and has never been) simply not appealing enough to me, and I don’t think I ever more or less liked another song apart from Yesterday, nor tolerated other songs than Yellow Submarine.

On the other hand though, my dislike of their music could make me deny the evidence that – whether I like it or not, whether they were a good or rather catastrophic model – The Beatles are an iconic brand of post-WWII Britain.

All in all, irrespective of my opinion of the band and, thanks to a friend of mine, I could listen to this very wise opinion of John Lennon about the myth of overpopulation. No matter how immoral he or anti-Christian (although that’s not so sure!) he was, he was certainly no stupid guy.

Whether you choose to click to see the short recording or not, I am reproducing a short dialogue from a TV show, occuring after a woman in the public had a question for Yoko Ono, Lennon’s Japanese wife.

“I wanna know how you, as a woman, feel about overpopulation in the world and it’s relation to polutting the environment”, a dark-haired woman in her early twenties asks.

Yoko Ono: “I think the problem is not overpopulation, as people believe to be, but it’s more of the balance of things. In some parts of the world there’s wasted food, in some parts nobody has food. If that kind of balance is solved, I don’t think we’d be worried so much about overpopulation”.

She answered just like I would have answered, didn’t she? And it’s amazing how her husband subsequently says the same thing; and there was no time for the spouses to ‘rehearse’ their answers!

John Lennon: “I think it’s a bit of a joke the way people have made this overpopulation thing into a kind of myth. I don’t really believe it, you know… I think whatever happens, will balance itself out, will work itself out.

It’s alright for us living ones to say «Well, it’s enough us, so we won’t have any more. Don’t let anybody else live.» I don’t believe in that.

I think we have enough food if we wanted to feed everybody. The natural balance, even though old people will last longer, will show that there’s enough room for us, and some of us can go to the Moon…

I don’t believe overpopulation. I think it’s just a myth that government is throwing out to keep your mind off Vietnam and (Northern – my note) Ireland, and all the important subjects.”

This is Lennon’s blunt opinion, to which someone from the audience (a man this time) says: “Oh, I think you’re wrong about that”. “Oh, I don’t care”, Lennon swiftly replies.

Let us wonder what Lennon would have said today about another myth – anthropogenic global warming! It’s very likely that he wouldn’t have belived this crap either, because, no matter what their shortcomings were, these rock ‘n roll characters always had a “take no shit” attitude.

I guess he would have said a lot to say about the connections often made between the overpopulation myth and the anthropogenic global warming myth. And so would have done Mahatma Gandhi, another one who misunderstood Christianity.

The father of modern India once said that “The earth has enough for man's need but not for man’s greed”, and I am afraid that I often have to agree with him on another quote: “I like your Christ, I do not like your Christians. Your Christians are so unlike your Christ.”

I don’t want to legitimate any other of Lennon’s or Gandhi’s ideas, as long as, according to my view, they missed the chance of knowing the Truth. But I wanted to highlight that both pop idols of yore, as well as famous thinkers, were at least intelligent.

A quality which could be hardly found among the ‘stars’ of MTV generations or among the wise people who keep chewing and throwing up in our faces the same ideological bullshit. Today’s fashinonable thinkers simply do not ‘think’, do they?

[For all the posts on this blog go to/Pentru toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

Din raidurile mele prin inima Scoţiei (15) [From my forays into Scotland's heartland]

“Ce muzică ascultă scoţienii?”, mă întreba cineva, făcând referire – sper din toată inima să fi înţeles bine – la alte genuri (despre care spunea că i-au părut interesante) decât la exasperantele chiţăieli ale cimpoaielor.

Acestea din urmă, ba strică orice melodie cât de cât drăguţă de la radio, ba le poţi auzi pe fiecare stradă în Edinburgh – umflate din toată puterea plămânilor de diverşi indivizi roşii la faţă, dornici de un bănuţ contra delectării pe care cred că ţi-o oferă.

.

Ei, în afară de aceste sunete deloc dragi mie – pe lângă care guiţatul unei turme de porci mi-ar părea o simfonie, ba chiar şi acest nesuferit gen de muzică mi-ar fi suportabil – scoţienii mai ascultă şi chestii destul de haioase.

.

N-aş putea să dau nume de artişti (aşadar nici linkuri), însă, din prea mica mea experienţă prilejuită de unul dintre raiduri, ar fi vorba de un soi de… muzică de petrecere, care mi-a părut o combinaţie între country-ul din SUA şi sonorităţie specifice dansurilor irlandeze.

Există şi cluburi/discoteci (cu aceleaşi mizerii de MTV, bănuiesc), dar mai degrabă cei sub 23-25 de ani se înghesuiau să intre la aşa ceva. Cei mai în vârstă, par să prefere alt tip de localuri – un fel de pub-uri cu un cât de mic ring de dans, poate şi ceva de mâncare.
.

Mai ales în localităţile de prin Scottish Highlands, cred că localuri precum cele din imagine (din Inverness) sunt cele mai căutate, mai ales vinerea + sâmbăta. De oameni de peste vreo 25 de ani, puşi pe omorât plictiseală după o săptămână de muncă.

Îmbrăcaţi cam provincial – sau mai degrabă obişnuit, nu ca pentru o seară specială în oraş – muşterii acestor localuri par să iubească două lucruri: berea şi zbenguiala, un fel de dans în doi ca pe la nunţile româneşti – fiecare cum ştie, cum poate.

De-abia te strecori înăuntru, de câţi doritori sunt, şi de-abia respiri prin ceaţa ridicată de la dogoarea atâtor trupuri înghesuite, căci, spre mulţumirea mea, toţi fumează afară. Ai voie să scoţi paharul afară, dar nu să aduci ţigara înăuntru!

Ori că stau la mese, ori că se încumetă la dans, toţi par să fie încântaţi de muzica suficient de antrenantă, chiar şi atunci când vocalistul stă aşezat. Aşa, la o primă vedere, nimic nu m-a făcut să cred că nu s-ar cânta live.

Şi destul de tare, aşa încât îmi pare exclus să te duci în astfel de localuri la o… conversaţie. Cred că nici gândurile nu vrei să ţi le mai auzi într-o aşa seară de ‘distracţie populară’, darăminte vorbele, care mi-au părut mai mult simple interjecţii.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Din raidurile mele prin inima Scoţiei (12) [From my forays into Scotland's heartland]

Ştie o lume întreagă că germanii ar fi, chipurile, foarte harnici, pe când grecii şi alte naţiuni meridionale – taman invers...

Cam tot aşa se zice că scoţienii ar fi zgârciţi, încât numele acestui neam (Scots) a ajuns ca un substantiv comun; spui scoţian, zici om zgârcit!

Sincer, mie nu mi s-a părut deloc că ar fi adevărat, încât acest prost renume să fie cumva meritat.

O fi având şi Scoţia uscăturile ei, dar nu s-au numărat între atâţia oameni generoşi, prietenoşi, amabili şi simpatici pe care i-am întâlnit.

Totuşi, prea puţin mai contează minima mea experienţă, când stereotipul scoţianului zgârcit este deja un instrument de marketing.

Aşadar, poate că nu iese fum fără foc; altfel, cum să se fi răspândit în toate colţurile lumi bancuri (vezi aici, aici, aici sau aici) cu scoţieni?!

Oare o dovadă în sprijinul acestei prejudecăţi să fie faptul că nu poţi să nu observi prăvăliile cu orice produs la 1 £ (GBP) sau la 99 pence?!

Ba chiar unii se laudă a fi un mare brand de profil – dedicat celor strâmtoraţi la pungă, fie din motive obiective (economice), fie subiective (zgârcenie).

Poţi să dai peste astfel de magazine sunt prezente pe artere comerciale, taman lângă cine-ştie-ce magazin cu branduri de lux, nu neapărat la pefireria oraşelor.

Că doar din zone centrale provin aceste imagini, fie că este vorba de Inverness (foto 1 şi 2) sau Edinburgh (3).

Dar, în aceeaşi măsură în care există aceste locuri pentru cei cu câte un arici în buzunar, dai şi peste multe charity shops.

Iar în Inverness (foto 4 şi 5) există circa o duzină.

Acolo se vând lucruri donate, precum cărţi, haine, electronice, jucării, decoraţiuni, diverse obiecte casnice etc.

Şi, cel mai adesea, de vânzare se ocupă voluntari – şi nu doar tineri care să n-aibă ce face, din câte am văzut eu.

Banii din acest tip de comerţ merg către diferite fundaţii, iar cei care cumpără sunt încurajaţi să ia un produs, să-l folosească, apoi să-l doneze pentru revânzare.

Ar face nişte zgârciţi aşa ceva? I-ar interesa să ţină în funcţiune acest tip de comerţ umanitar?

Într-un astfel de butic (foto 5-10), am dat peste un vinil single din ediţia originală (1977) The Eagles – Hotel California.

Şi nu de scoţian nu l-am luat, căci preţul era derizoriu – 95 pence. Doar că, în era MP3(4)-urilor, nu prea mă mai atrag asemenea suveniruri.

În plus, efectiv, eram supraîncărcat cu bagaje şi mi-era imposibil să-l mai car în bune condiţii.

Dar n-am rezistat impulsului fotoholic de a face poze de împărtăşit cu oricine intră pe acest blog :-)

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Femeile în UK (7) [Women in the UK]

Extraordinar mi se pare contrastul dintre această statuie, situată la nivelul solului, între călătorii care forfotesc în Autogara Buchanan din Glasgow, şi imaginea de mai jos, surprinsă de mine în Kensington Gardens din Londra.

S-ar zice că într-un fel erau drăgăstoase femeile britanice odinioară, şi altfel în zilele noastre.

Poate aşa o fi, dar şi dacă trebuie să admitem că moravurile s-au schimbat (nu doar în UK, ci în toată lumea, care nu mai înţelege dragostea aşa cum a fost lăsată de Dumnezeu), tot periplul meu prin UK m-a convins că în niciun caz nu sunt aşa toate.

Fete care să fie şi frumoase, şi deştepte, şi cuminţi poţi găsi până şi într-o ţară atât de secularizată ca UK, aşadar poate există aceea unica (Domnul ştie unde în lume, că eu chiar nu am habar :-) şi pentru mine.

Admit că eu unul nu am găsit-o, dar sigur nevredniciei mele i se datorează asta. Nu sunt de acord cu lamentaţiile auzite adesea că “nu prea mai sunt băieţi credincioşi” sau că “s-a teminat cu fetele cuminţi”.

Profund lipsită de smerenie mi se pare o atare atitudine, mai ales din partea unora care vedem că suntem cu totul altfel faţă de lumea din jur, dar ne mândrim cu puţinătatea faptelor noastre bune, în loc să-I mulţumim Domnului pentru ele, fără de Care n-am fi făcut nimic.

Prea mult ne gândim că n-am găsit pe nimeni care să ne merite, uitând că avem atâtea cusururi care nu ne fac deloc aşa de buni cum ne credem adesea.

Cât despre miturile că britanicele ar fi de evitat (nişte naşpete, bagaboante şi alte idei d-astea) adesea popularizate de cei care caută un anume tip de femei-obiect, acestea mi se par complet false.

Zicea un părinte (nu dau un citat exact) că “pe om, cum îl iei aşa-l găseşti. Îl iei bun, aşa îl găseşti, îl iei de rău, rău îl găseşti”. Cine caută astfel de fete (cărora li s-ar potrivi descrierea de pe acest blog), ori să se folosească de ele, ori numai să le judece – dintr-acelea şi găseşte.

Prin urmare, sunt în parte de acord cu opinia confratelui într-ale blogging-ului. Cu amendamentul că viziunea asta oarecum pesimistă nici nu se aplică tuturor fetelor (de altfel, sunt sigur că nici n-ar fi pretins aşa ceva autorul – vezi ideea lui de final) şi că eu nu trăiesc în lumea despre care scrie el:

“Trăim în lumea operaţiilor estetice, a cosmeticelor fără număr, a cremelor anti-rid, a religiei ‘trupului perfect’ (...) În lumea acesta nu mai e timp pentru biserică, pentru post, iar pentru rugăciune nici atât”.

Eu refuz să trăiesc în lumea asta, trăiesc mai degrabă în lumea romantică despre care cântă Gabriel Dorobanţu (vai ce nu-mi plăcea “behăitul ăsta” odinioară, pe când acum am în iPod vreo 7-8 MP3-uri de-ale lui!).

Şi cum nu obişnuiesc să iau de rele fetele, parcă pur şi simplu nici nu găsesc dintr-acelea naşpa. Nu că n-or fi deloc, dar probabil că omul găseşte taman ce caută, iar lumea toată este mai bună sau mai rea după cum o privesc ochii noştri (mai ales cei sufleteşti).

Astfel, aproape că nu este zi petrecută în UK să nu mă minunez de ce fete superbe întâlnesc (şi frumuseţea lor n-are nimic de-a face cu prototipurile din reviste), dar şi cât de inteligente (nicidecum gâsculiţele de la pagina trei sau cele care cad bete pe străzi) şi cât de amabile pot fi. Şi nu mă refer la tipul de amabilitate pe care o caută destui bărbaţi de toate vârstele...

Alături de aceste fotografii, nu îmi vine să pun altceva decât nişte citate (întreg textul în format audio) dintr-o conferinţă de-a Maicii Siluana Vlad care explică de ce anume mă tot minunez eu:

“Dumnezeu i-a dat omului, lui Adam, un ajutor care era darul Lui. Pe cine? Pe Eva. Aşa că, surioarelor, bucuraţi-vă, suntem darul lui Dumnezeu către bărbat! Aşa este, chiar dacă nu suntem căsătorite sau suntem măicuţe, tot darul lui Dumnezeu suntem. Că, ia uitaţi-vă cum îmi zâmbesc mie băieţii şi cum i-ar zâmbi unui moşneguţ! Altfel, nu? Niciodată nu se şterge diferenţa, dacă e darul lui Dumnezeu”.

Foarte clar explică Maica Siluana (o găsiţi online aici) cum de se întâmplă ca numai câteva vorbe schimbate cu o fată drăguţă să îţi schimbe o zi proastă într-una mult mai bună:

“Într-un autobuz de băieţi care vorbesc urât şi aşa, dacă se suie o fată frumoasă, toţi devin mai frumoşi, mai drăguţi, mai politicoşi. De ce? Pentru că simt prezenţa lui Dumnezeu, chiar dacă darul nu o mai simte. ‘Darul’ zice ‘e, sunt fată frumoasă’, dar Dumnezeu ştie că El se face cumva prezent prin darul frumuseţii şi gingăşiei”.

“Cum zicea părintele Cleopa [la care venise cineva – nota mea – spunându-i]: ia uitaţi-vă la fetele astea ce picioare lungi au, şi ce dezbrăcate sunt, şi cad în ispită, mă tulbură! Ce să fac, să umblu cu ochii închişi? Nu taică, o să cazi în canal. Uită-te acolo şi zi aşa: Doamne, dacă picioarele ei care sunt aşa de frumoase, dar Tu Care le-ai făcut? (...) şi atunci vine bucuria şi recunoştinţa mea către Dumnezeu şi simţurile mele participă la această bucurie. Acesta e scopul meu, să transform această plăcere în bucurie, altfel mă devorează ea pe mine”.

Minunate cuvinte, pe care nu le-ar fi putut pricepe nici puritanii, născuţi pe tărâmuri britanice, şi care dispreţuiau frumuseţea feminină, lăsată de Dumnezeu şi crezând că, dispreţuind-o, se sfinţeau. Ce imensă rătăcire! Şi nu le înţeleg nici hedoniştii nesătuli de aici şi de aiurea, nici inversioniştii...

Nimeni nu înţelege frumuseţea femeii aşa cum trebuie înţeleasă, dacă nu o caută efectiv ca dar al lui Dumnezeu. Multe sunt frumoase, dar prin mila Lui (vai celor care se încred în propriile tehnici de seducţie, căci nu o dată vânătorul ajunge vânat!), poţi să o găseşti şi pe cea mai frumoasă, care este numai una şi doar a ta, alături de care să trăieşti cum scrie pe blogul acesta.

Cum zice înţeleptul rege Solomon (Pilde – 18, 22): “Cel ce găseşte o femeie bună află un lucru de mare preţ şi dobândeşte dar de la Dumnezeu” – sigur aşa este...

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Studentul nostru, stăpânul nostru (6) [Our student, our master]

Între favorurile de care mai poţi beneficia ca student la această University of Sussex (US) ar mai fi şi acela de a căpăta o sală de repetiţii comfortabilă, unde să te chinuie talentul exclusiv pe tine şi pe amici, nu pe vecini sau trecători.

Şi chiar dacă n-o fi să ajungi vreodată în celebrul UK Top 40 (British Charts), că doar nu toţi studenţii de aici ajung laureaţi Nobel (dintre care US are trei, parcă toţi pentru chimie), tot te costă chiria numai vreo £ 20 pe an. O nimica toată!

Nici nu se compară condiţiile celor din imagine cu cele unde eu, cel mai varză bassit din lume, repetam împreună cu un coleg de liceu (acum şi într-ale blogging-ului şi care tocmai de curând a postat despre ce mai ascultă în ziua de azi) şi cu un tobar de real talent, căruia munca în slujba cetăţeanului (nu spun mai mult, că nu ştiu dacă se cade) nu-i va permite niciodată să îşi dea măsura măiestriei.

Noi repetam într-o vopsitorie a tatălui celui din urmă şi, în linii mari, condiţiile erau superioare multor altora din underground-ul bucureştean al anilor 1996-1998. Numai că, după fiecare repetiţie, miroseam a diluanţi de vopsea de parcă stătusem cu gura în punga de aurolac, în timp ce fiecare drum către locul respectiv, undeva spre capătul din nordul Bucureştiului al tramvaiului 16 (văd că are o mică reputaţie online tramvaiul ăsta, aici şi aici) era o experienţă palpitantă.

Cu frica în sân să nu ne fure ţiganii amărâtele scule, nici pomeneală de atmosfera relaxată a puştilor ăstora, care repetau cu berea în mână. Îşi spun The Medicine Show („dar fără Dr Hook”, mi-a zis vocalistul!) şi m-au invitat la concertul lor într-unul din sutele (nu mint!) de pub-uri din Brighton, respectiv The Prince Albert.

Ce repetau ei acolo îmi părea un fel de Brit Pop ceva mai heavy. Însă stilul nu şi-l puteau defini nici măcar ei înşişi şi nici nu este de mirare, căci despre emblematica trupă britanică Judas Priest mi-a spus tobarul doar atât: „da, parcă am văzut la MTV”.

Oricum, muzica lor mi-a plăcut infinit mai mult decât a celor din concertul anunţat cu mare tam-tam de radioul universitar URF. M-au văzut ăştia cu cât mi-a mai rămas din plete şi m-au şi rugat să iau parte, neoficial, la acţiunea de promovare a muzicii live în campus!

Dar şi gratis să fie, nu £ 5 cât face biletul (£ 7 pentru cei care n-au legitimaţie de US), că tot nu m-aş duce! După experienţa nefastă din prima mea săptămână aici, m-am documentat online şi am ascultat sample-urile trupelor.

Celor de la The Medicine Show le-am promis din proprie iniţiativă că le voi face reclamă pe blogul meu. Dar rugămintea ăstorlalţi „să le spun şi altora” despre concertul Rattlesnake Remedy (capul de afiş) şi Twice the Size (o trupă de deschidere din Brighton) nu o pot îndeplini decât în felul următor: „nu vă duceţi, fraţilor!”.

Şi asta nu doar pentru că unui om schimbat radical cum sunt eu clişeele rock 'n roll despre bere, femei şi furie nu-i mai rezonează nicidecum, ci pentru că, efectiv, muzica lor mi s-a părut proastă rău.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

“Strigătul râmelor stropşite” – Partea bună [“The cry of trampled rain worms” – The good part]

Oricine poate învăţa enorm, mai ales dintr-o asemenea experienţă pe care să nu vrea să o mai repete vreodată.

Mi-a plăcut mult că, la această muzică pe care eu nu simt că am să o îndrăgesc vreodată vin oameni de toate felurile, de la clasicii pămpălăi (wimps) la care prejudecăţile te împing să te aştepţi că ar asculta aşa ceva, la tineri îmbrăcaţi mai funky, oameni între două vârste la costum şi băbuţe cu bastoane.

În afara a prea puţine feţe de oameni parcă intraţi în sala de aşteptare la dentist (cred că şi eu arătam ca ei, cu toate că de dentist nu mi-e frică!) din ce am văzut pe chipurile lor (nu mai zic pe ale dirijorului şi pianistului) mulţi păreau extaziaţi de ceea ce ascultau, încât stăteam şi mă gândeam...

...“Doamne, cum aş putea să nu mă bucur de bucuria acestor oameni?” – că doar acesta e îndemn sfânt, să plângem cu cei ce plâng şi să ne bucurăm cu cei care se bucură.

Pentru cei £20 (atât a făcut biletul, pe rândurile 5-6 din centru sălii de concerte a Brighton Dome), oamenii ăştia s-au bucurat de muzică la fel de mult ca de pauza de 20 de minute, unde au mai dat alţi bani şi pe o îngheţată specială cu chipuri de compozitori pe cutie, vin, bere, chipsuri, sucuri sau apă.

Un aşa bar ticsit cu bunătăţi (refreshments) n-am văzut la niciun eveniment cultural în România, cu excepţia cocktailurilor gratuite :-), la care niciodată nu sunt suficiente pişcoturi câţi pişcotari.

Şi încă ceva – m-am convins şi prin observaţie directă de ceea ce mi-a recunoscut un cuplu de pensionari englezi – că băutul ceaiului şi al cafelei este încă un obicei foarte răspândit în UK.

Nu mai e vorba de cine-ştie-ce tradiţie de după-amiază, dar efectiv, la orice oră din zi şi din noapte, britanicul bea ceai. Altfel, am început să văd pe străzi şi dintr-acei puşti care îşi beau minţile, destul de mulţi pentru cât de puţin am stat în Brighton seara trecută.

[Pentru toate postările de pe acest blog mergi la/For all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

“Strigătul râmelor stropşite” – Partea proastă [“The cry of trampled rain worms” – The bad part]

Imediat după ploaie, râmele ies într-o tăcere desăvârşită şi nu scot niciun sunet în afara unui soi de plescăit, atunci când sunt călcate. Acesta ar fi ‘strigătul’ lor.

Cu o asemenea expresie mi-a descris o colegă din Croaţia calitatea muzicii de la concertul din seara aceasta de la Brighton Philarmonic Orchestra.

Credeam că numai eu sunt un incult, filistin şi necioplit care nu apreciază muzica dincolo de piesele preferate, atent selectate în format MP3 şi pentru care îmi ajung (cel puţin în clipa de faţă) numai vreo 3.88GB, mai puţin de un DVD întreg!

Ei bine, iată că şi unei persoane care mai gustă muzica clasică nu i-a plăcut concertul. Pur şi simplu, poate de-abia câteva măsuri muzicale din ceea ce am audiat au trecut dincolo de nivelul suportabilului, dar niciuna măcar nu s-a apropiat, oricât de vag, de nivelul a ceea ce aş numi eu muzică în stare să mă uimească.

Repertoriul (Butler - Gershwin - Stravinsky) m-a lămurit că am făcut una dintre prostiile acelea pe care nu strică să le faci o dată în viaţă, doar ca să ştii apoi, tot restul vieţii, că nu pierzi nimic dacă nu le mai repeţi.

Fără nicio îndoială, pot adăuga şi muzica simfonică creată de compozitori contemporani (doar James Last sau Ennio Morricone îmi plac pe ici pe colo) la categoria “mai bine închis la Guantanamo decât să am de-a face cu operă, balet şi jazz”.

În inculta mea părere, toate acestea îmi sunt forme de exprimare artistică pentru care eu am tot atâta deschidere sufletească precum am pentru analiza matematică, ecuaţiile de la gradul doi în sus, polinoame, factoriali etc.

Şi măcar tuturor acestora din urmă le recunosc imensa utilitate, chiar dacă eu nu le pricep defel. Dar nicidecum şi celor asociate amintitei puşcării militare de tristă notorietate.

Poate că în clipa de faţă oi fi frânt inima vreunei fete iubitoare a amintitelor forme de artă (care tocmai era pe cale să mă considere simpatic :-), dar trebuie să fiu sincer: pot răbda un concert ca cel căruia tocmai i-am supravieţuit – căci, prin mila Domnului, lucruri infinit mai grele rabdă omul – dar nu cred să îmi placă vreodată.

[Pentru toate postările de pe acest blog mergi la/For all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]