[EN] No comment / [RO] Fără comentarii (5) – Sunday of Orthodoxy / Duminica Ortodoxiei

[EN] On the Sunday of Orthodoxy (spent at work – in the 12th day before closing this chapter of my life :-), I am posting other images that are speaking clearer than words. [RO] De Duminica Ortodoxiei (petrecută la muncă – în a 12-a zi înainte de a încheia acest capitol din viaţa mea :-), postez alte imagini care vorbesc mai clar decât cuvintele.
.

[EN] The 1st picture is the ‘bare’ altar of an Anglican church (in Lewes, East Sussex), while the 2nd shows the iconostasis of the Orthodox church in Edinburgh. [RO] În prima imagine este altarul ‘gol’ al unei biserici anglicane (în Lewes, East Sussex), iar a doua arată iconostasul din biserica ortodoxă din Edinburgh.
.

[For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to/Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

Urme româneşti pe cuprinsul UK (6) [Romanian traces throughout the UK]

Când vii dintr-o ţară de unde foarte mulţi din aceeaşi generaţie şi mai tineri vor să plece, (iar celor mai în vârstă le pare rău că nu au făcut-o) şi te ciocneşti de nenumărate exemple de British civility, inevitabil de bântuie ispita: “de ce m-aş mai întoarce în România?”

Dacă faci greşeala să te expui excesiv viziunii ziarelor britanice asupra ţării tale, cu greu eviţi astfel de gânduri. Poate că nici eu n-am scăpat, dar nici nu pot să mă plâng că am îndurat vreun un chin excesiv.

Mai multe lucruri m-au ajutat să trec peste dorul de a rămâne departe de ţară, dar poate că a contribuit într-o măsură şi faptul că am văzut aceste ‘urme de România’ în bisericile ortodoxe din Brighton şi Edinburgh unde am fost.

Imaginile sunt doar un simbol al nebişnuitului sentiment de a vedea oameni care te invidează că vii din România – pentru că este o ţară ortodoxă, adică exact pentru comoara nepreţuită pe care cei mai mulţi dintre cei care vor să fugă de aici nu au cunoscut-o niciodată.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Ortodoxia în Scoţia (6) [Orthodoxy in Scotland]

Fie şi cu o săptămână întârziere, nădăjduiesc (sau îmi fac iluzii?!) că unii dintre cei care citesc aceste rânduri – măcar accidental sau somaţi cu vreun nesuferit mesaj promoţional din partea mea – se vor bucura să ştie că, până şi în îndepărtatul Edinburgh s-a sărbătorit Duminica Ortodoxiei…

…cu Utrenie, Sf. Liturghie, o procesiune cu icoane, obişnuitele ceaiuri şi cafele (inclusiv cu lapte de soia :-) de după, dar mai ales cu suflete zâmbitoare precum vremea surprinsă în aceste imagini. Iar aceasta se întâmpla într-o zi când (fără nicio exagerare o spun!) a nins de patru ori, şi tot de atâtea ori a ieşit soarele ca vara!

Uite că, prin minunea lui Dumnezeu, şi în acest oraş supranumit Atena Nordului (oare de aici se trage umanismul/ateismul multor localnici?!), Biserica Una a lui Hristos există şi cutează să-şi facă simţită prezenţa în The Meadows, celebru parc, situat într-o zonă studenţească!

Pentru că această întinsă pajiște se învecinează cu clădiri ale University of Edinburgh, a fost interesant contrastul între joggeri, probabil la fel de nereligioşi ca mai toţi prin UK, şi tineri cam de aceeaşi vârstă purtând icoane.

Nu doar pentru că cine vine la Hristos capătă o tinereţe veşnică pe care nimic altceva pe lume n-o poate aduce, dar această Comunitate Ortodoxă Sf. Andrei din Edinburgh chiar este formată, în cea mai mare parte, din tineri. Majoritatea celor din imagini sunt studenți sau licențiați, având până în vreo 35 de ani!

La fel precum în unele locuri din Bucureşti – Biserica Rusă, Biserica din campusul Politehnica sau Schitul Darvari – nici aici nu se poate susţine veşnica argumentaţie (?!) persiflatoare a ateilor, privind credinţa aceasta înapoiată, pentru babe superstiţioase, moşnegi inculţi şi tineri complexaţi.

Nicidecum! Complexele, frustrările, prejudecăţile, blazarea, plictiseala, ratarea, lipsa de orizont, infatuarea, autosuficienţa, fuga din sine, balansarea între job şi distracţie într-un perpetuu nonsens existenţial şi alţi asemenea viermi neadormiţi se găsesc, din nefericire, în sufletele celor care ÎŞI REFUZĂ curiozitatea de a se întreba “ce-o fi cu Ortodoxia asta?” în care s-au născut.
.

Măcar britanicii au scuză pentru lipsa lor de curiozitate faptul că nu mai pot să se mire de încă o ciudăţenie din multele care se petrec în ţara lor. Oricine poate face orice în UK, atâta vreme cât respectă legile, așadar inclusiv să umble cu icoane prin locuri publice.

Desigur că se şi abuzează de acest prea mult bun-simţ britanic (a se vedea cum şi-au luat nasul la purtare extremiştii islamişti de aici!), ba încă mai vine şi această stupidă corectitudine politică ce îi pedepseşte tot pe majoritari, că nu-s destul de toleranţi cu toate aberaţiile!

Din această perspectivă, mi-a plăcut nespus de mult faptul că preoţii care au condus procesiunea au ţinut să nu-i deranjeze cu nimic pe localnici, repetându-ne că pistele pentru ciclişti/joggeri trebuie lăsate libere! Şi, cu prea mici excepţii ale unor prichindei, rugămintea a fost respectată întocmai.

Frumoasă contaminare cu ceva bun din spiritul britanic la nişte ortodocşi, acuzaţi adesea că venim din popoare înapoiate, care nu prea ştiu ce este aceea civilizaţie! Dar şi mai frumos este să vezi atâţia tineri care se aflau la mii de km de patrie (dintre care mulţi fiind acasă la propriu în Edinburgh, nu doar simţindu-se acasă, ca mine) adunaţi în numele lui Hristos! De fapt, aceasta este una dintre cele mai plăcute surprize pentru oricine vine la Hristos, fie în Edinburgh, fie oriunde în lume!

În Biserica Ortodoxă găseşti tinereţea adevărată, nu marea de zâmbete clonate ale evangheliştilor, nici ipocrizia iezuită (cântecele, predici-concert, festivaluri, excursii, liturghii scurt-metraj de 30 min) de la papistaşi...

Doamne-fereşte a se crede că îmi proiectez vreo imagine ideală, fără să admit că şi între ai noştri tineri nu ar fi destule caractere jalnice... De ce n-aş fi chiar eu un astfel de exemplu negativ? Oare îmi trăiesc eu credința măcar la jumătate din intensitatea și devotamentul cu care scriu despre ea?!

Şi nici să nu creadă cineva – deşi, în orice fel ar cuteza vreun credincios ortodox să critice moravurile modernității, imediat i se aruncă în faţă această, deja clasică, acuzaţie de intoleranţă! – că dau eu verdicte de genul “toţi ortodocşii se mântuiesc” sau că “dintre heterodocşi, negreşit, toţi merg în iad”.

Cine anume, unde, când, în ce împrejurări, pe ce căi ajunge să se închine Tatălui ceresc în duh şi adevăr şi să vină la credinţa adevărată – aceasta e o taină doar de Dumnezeu ştiută! Doar Una este calea care ne-a fost dată (cea ortodoxă), dar Judecata este numai a Lui Dumnezeu!

Ceea ce vreau să mărturisesc este că – după 12 ţări (13 cu România, fără a socoti escalele) prin care m-a purtat Domnul, în care am văzut și vorbit cu sute de oameni (miniştri, militari, ambasadori, profesori universitari, oameni de afaceri, vânzători, taximetrişti, artişti, agricultori, elevi și studenţi, think tank-işti la modă, creştini de toate denominaţiunile, musulmani, albi, negri, asiatici, tineri, vârstnici, bogătani, şomeri etc) – oamenii mai vii decât în Biserica Ortodoxă eu nu am cunoscut!

Ce tineri am aflat eu în Biserica Ortodoxă sunt de negăsit în masa amorfă a (cândva) tinerilor de 25-30 ani între care mă învârt în activitatea curentă... Deja sunt bătrâni şi învechiţi în rele, după mai bine de un deceniu trăit într-o succesiune de concubinaje în căutarea iubirii adevărate, cu înşelătoare stări de bine (?!) dependente de tutun și alcool, cu cine-ştie-câte avorturi de la anticoncepţionalele ucigaşe, aflaţi într-o veşnică supraîncărcare cu muncă, alternată cu scurte reprize de supraîncărcare cu distracţie...

De orice sunt în stare, doar-doar nu-și vor mai auzi glasul propriei conştiinţe întrebând… de ce sunt aici?... de unde vin şi încotro ce mă duc?... oare cui să datorez frânele morale (pentru cei care le mai au!); doar educaţiei, nu şi unui nu-ştiu-ce, lui Dumnezeu?... care este sensul a tot ce mi se întâmplă?... pentru ce mă zbat?... de ce mă bucur, de ce sufăr, de ce iubesc, de ce urăsc?...
.

Orice aş face eu, oricât aş vrea, cu cei care fug de astfel de întrebări ajung ca, mai devreme sau mai târziu, să nu mai am de-a face. Ori am doar nişte relaţii convenţionale, politicoase şi (până la un punct) chiar agreabile, dar finalmente lipsite de viaţă adevărată, care numai în Hristos se găseşte. În schimb, cu totul altfel de tineri am întâlnit la Edinburgh, dar şi la orice altă biserică ortodoxă din lume!

Între ei, sunt şi dintre aceia cu cu slujbe banale, dar și doctoranzi, cadre didactice, studenţi care învaţă pe bune la universităţi unde se face şcoală pe bune, tineri care şi-au lăsat patria pamântească, dar nu şi pe Hristos. Toţi cu poveşti de viaţă interesante, pe alocuri de-a dreptul fabuloase, căci orice convertire are în ea ceva mai spectaculos decât orice scenariu hollywoodian.

Unii au venit la Hristos încă din scutece, născuți în familii credincioase, alții au ajuns la El pe căi întortocheate, însă toți au o poveste – un destin asumat, o viaţă autentică, nu o simplă înșiruire de evenimente, mai banale ori mai ieșite din comun, însă lipsite de vreun rost fundamental.

Oamenii care încă nu şi-au descoperit sensul vieţii (care este numai unul – relevat de Fiului lui Dumnezeu, Iisus Hristos) apelează neîncetat la poveşti (filme, emisiuni, jocuri pe calculator, piese de teatru, romane, competiții sportive, concerte, vacanțe exotice, discoteci, droguri, beții mai cu chef sau fără etc), pentru a-şi îndepărta pentru o clipă angoasa existenţială, conştientizarea dureroasă a faptului că există, dar fără să știe de ce. A nu se înțelege că aş găsi rele chiar toate cele enumerate; spun doar că ele n-au nicio legătură cu fericirea adevărată!

Eu nu pot decât să-I mulțumesc lui Dumnezeu că – după 15 ani de căutat sensul vieţii, de la 11 la 26 de ani – dragostea Lui a biruit îndărătnicia mea (căci aș fi putut afla și mai devreme, nu El n-a vrut, ci eu!) și nu mai am nevoie de povești ca să uit de mine, ci că pot fi cu adevărat fericit. Viaţa mea continuă să bată filmul și nicio poveste de genul celor îndrăgite de majoritatea contemporanilor nu-mi poate fi mai de preț decât povestea cuiva care crede în Hristos.

Împreună cu un astfel de om, fie și analfabet, fie și fără să știm o limbă comună, pot simți fericirea de a-L cunoaște pe El, sensul a toate. Bucuria întâlnirii cu un suflet care crede în Hristos – cu un om care, indiferent ce ocupație banală ar avea, nu-şi iroseşte viața – nu are egal între bucuriile de supermarket pe care ni le oferă lumea de azi.

Nenumărați oameni de succes (după standardele lumii de azi) am cunoscut, dar în locul niciunuia n-aș vrea să fiu. N-am găsit niciun sens în vreunul dintre succesele respective. Sensul este numai a fi cu El, în Biserica Lui, a crede câtuși de puțin, iar El va lucra în viața fiecăruia, în măsura în care Îl lăsăm fiecare dintre noi.

Şi oameni precum cei pe care îi admir fac păcate, şi ei mai cad în mrejele goanei după distracţie, şi ei greşesc, ba încă poate că sunt departe de iubirea neverosimil de perfectă a neoprotestanţilor, dar trăiesc cu adevărat! Viaţa lor nu se scurge nici potrivit dictonului “gândesc, deci exist”, nici după “cumpăr, deci exist”, nici “mă destrăbălez, deci exist”, ci după MĂ ROG (oricât de rar şi de nedesăvârşit), DECI EXIST!

Căci cu nimic nu poate trăi sufletul omului decât cu rugăciune! Iar începutul rugăciunii stă în ascultarea propriilor gânduri, a mustrărilor de conştinţă, a îndoielilor, a nedumeririlor, a spaimelor existenţiale, a adevăratelor năzuinţe proprii, nu a viselor prefabricate din mass media sau a impulsurilor animalice strârnite de dictatura corectă politic a hedonismului! Apoi, trebuie să-L chemi, ca să vină, căci simpla cufundare în propriile gânduri nu duce la nimic bun!

Creatorul nostru îi vorbeşte oricui, cu atât mai mult unuia care s-a îmbrăcat în Hristos prin Sf. Botez, în Biserica Ortodoxă! Doar că omul contemporan (la fel ca fiii lui Adam din toate vremurile și din toate locurile) nu mai vrea să se audă pe sine (respectiv pe Dumnezeu vorbind în sufletul fiecăruia), nici măcar în cele două ore cât ţine o Sf. Liturghie!

De câte ori ajung la fraţii ortodocşi din Scoţia, mă minunez de cum Hristos nu lasă în întuneric pe nimeni din cei ce caută Adevărul şi-i aduce la El. Şi mă cutremur de cei care, născuţi în Adevăr, fii ai Bisericii Una, ce puţin preţuim acest dar!

Cei conştienţi de acest dar (ca nevrednicul de mine) suntem încă şi mai de plâns decât inconştienţii din jur, care nu ştiu ce fac întorcându-I spatele lui Hristos. Noi, care pretindem că ştim, ce apărare avem pentru nepăsarea şi nerodirea noastră? Facem noi destul, potrivit măsurii noastre de credincioşi ori ne amăgim că “stăm mai bine” decât necredincioşii?

N-or fi deloc perfecţi (sfinţi) tinerii aceştia care mă uimesc pe mine, dar măcar poartă convingerea că există un sens al existenţei (Iisus Hristos). Astfel de oameni nu se sinucid lent, prin indiferenţa faţă de sensul vieţii, precum atâţia oameni dragi din jurul meu care – deşi simpatici, oneşti, harnici, bine intenţionaţi, poate chiar altruişti – parcă nu-s altceva decât (fie că poartă haina Sf. Botez ortodox ori nu) nişte cadavre sufleteşti :-(

Evident, demni de iubit sunt şi unii, şi ceilaţi, căci Domnul pe toţi ne iubeşte și ne așteaptă Acasă, în brațele Lui! Doar că pe cei precum tinerii cunoscuţi în Biserică (la Edinburgh sau oriunde altundeva) alături de care Îl ai pe Hristos în comun, ajungi să-i iubeşti cu o iubire care te bucură, iar pe ceilalţi – cu o iubire care te doare.

Pe primii, oricât de rar i-ai vedea, te bucuri nespus să-i vezi; de ceilalţi, deşi nu o faci programatic şi, într-un fel, ţi-e veşnic dor de ei, chiar dacă îi vezi zi de zi, ajungi să te îndepărtezi… pur şi simplu pentru că “tovărăşiile rele strică obiceiurile bune” :-(

Să dea Dumnezeu oricui va fi citind această postare să aibă parte de a cunoaşte cât mai mulţi oameni din prima categorie, ceea ce presupune că – pentru a simţi ce înseamnă comuniune în Hristos – vor fi trecut printr-o cât de mică schimbare în bine a propriului suflet (a se citi: pocăinţă), în lipsa căreia a cunoaşte Adevărul şi a fi eliberat de către El nu este posibil!

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Ortodoxia în Scoţia (5) [Orthodoxy in Scotland]

Fiind binecuvântat de Dumnezeu cu străbaterea atâtor şi atâtor locuri din Scoţia (a se vedea aici şi aici o trecere în revistă a lor), am căutat să aflu care ar fi legătura dintre Sf. Apostol Andrei, cel dintâi chemat şi aceste meleaguri.

Cum se face că ţara asta îl are drept Patron Saint (cum zic ei) pe cel pe care noi îl considerăm Ocrotitorul României?

Ce poate lega ţinuturile acestea (Kingdom of Fife), aşa îndepărtate geografic de Ţara Sfântă şi locurile pe unde a propovăduit Apostolul, dar – după cum arată seculara Scoţie de astăzi – şi aşa de îndepărtate duhovniceşte de credinţa adevărată?

Şi nu vreau să zic departe de noi, cei ce ne-am crede (prea adesea fără temei în faptele noastre) ‘buni ortodocşi’, ci… foarte departe de însăşi tradiţia acestei ţări, care s-a născut ortodoxă.

Aici, creştinismul nu a fost adus de iezuiţi (ca în America de Sud), nici de puzderia de secte protestante ce au colonizat America de Nord, nici de penticostali, precum în rândul unor cetăţeni români mai închişi la culoare :-), ci de neobosiţi urmaşi ai Sf. Apostoli, precum Sf. Rule sau Sf. Columba.

La fel cum apostolatul Sf. Andrei avea să înduplece inimile sciţilor şi dacilor, urmaşi de-ai săi de peste veacuri aveau să înmoaie (exclusiv prin puterea Cuvântului pe Care Îl propovăduiau) inimile triburilor celtice de pe aceste tărâmuri nordice, odinioară margine a lumii cunoscute.

Cum oricine cere ia; şi cel ce caută găseşte, am aflat că legătura Sf. Andrei cu Scoţia o reprezintă faptul că o parte din moaştele sau au ajuns pe aceste meleaguri, mai precis în actuala localitate St Andrews.

Cu numai 18,000 locuitori astăzi (şi, probabil, niciodată mai mulţi), orăşelul are o bogată tradiţie academică (prima univesitate scoţiană, din 1413, şi a treia britanică, după Oxford şi Cambridge), iar până la Reforma Scoţiană a fost capitala (adevăratei) Biserici Scoţiene.

Aceasta era parte a unicei Biserici a lui Hristos, nu ceea ce avea să devină mai târziu Church of Scotland, această ‘instituţie’ la care aderă, formal (prin răspunsurile din sondaje) 42% dintre scoţieni, dar în fapt, membri înregistraţi nu-s mai mulţi de 12% din populaţia ţării. Iar câţi din aceştia din urmă (489,000 oameni) or fi practicanţi... greu de zis.

Pe aceste meleaguri, St. Rule (Regulus) a adus o pare din moaştele Sf. Andrei, mai înainte ca Sf. Împărat Constantin să mute trupul sfântului la Constantinopol, pe la anul 345 d.Hr. O altă legendă spune că osemintelele sfinte ar fi ajuns în această cadedrală la anul 733, aduse de St. Acca, Episcop de Hexham.

Oricum ar fi fost (rezumatul celor două legende – aici), e clar că moaştele au fost aduse în Scoţia încă dinainte de Marea Schismă, pe când şi prin aceste pustii ţinuturi nordice, şi prin cetăţile bizantine, era aceeaşi Ortodoxie curată.

Din păcate, după sângeroasa Reformă Scoţiană, avea să fie lăsată în paragină şi Catedrala Sf. Andrei din St Andrews (ale cărei rămăşiţe se pot vedea în imaginile de faţă), până atunci cea mai înaltă clădire din Scoţia. Odată cu distrugerea edificiului, însoţită de masacre de-o parte şi de cealată, între protestanţi şi catolici, se pare că şi moaştele Sf. Andrei au fost distruse de către reformişti cu o furie diabolică, asemănătare celei a iconoclaştilor.

Astăzi, pe lângă amintirea Apostolului rămasă pe steagul scoţian (de unde a fost preluat şi pe cel britanic – Union Jack), amintirea lui o mai ţine această Zi naţională a scoţiei, şi câteva tradiţii asemănătoare celor româneşti...

...pe care le mai înregistrează culegerile de istorioare folclorice, nu ştiu dacă şi memoria scoţienilor contemporani.

De pildă, dacă, în ajunul zilei de 30 noiembrie, o fată aruncă un pantof şi acesta cade cu vârful spre uşă, într-un an se va mărita şi ‘va ieşi din casă’.

Sau, dacă este destul de iscusită, încât să cureţe coaja unui măr fără să o rupă, aruncă acea coajă, şi ea negreşit va cădea în forma literei cu care începe numele viitorului soţ :-)

Dincolo de aceste superstiţii, exista odinioară prin Scoţia şi convingerea simplă că doar prin rugăciune către Sf. Andrei o fată nu va rămâne nemăritată.

Apoi, sunt convins că un praznic minunat se va fi săvâşit la Comunitatea Ortodoxă Sf. Andrei din Edinburgh, unde scoţieni de baştină, plus venetici (englezi, greci, români, sârbi etc) vor fi dat toată cinstea cuvenită Apostolului cel dintâi chemat de Mântuitorul nostru.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Ortodoxia în Scoţia (4) [Orthodoxy in Scotland]

De câteva zile, trăiesc cu vorbele Sf. Episcop Nicolae Velimirovici, în sensul că mai tot ce citesc în cartea lui – Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi – are aplicabilitate practică în viaţa mea – imediat, aici şi acum, ceea ce numai cineva din viaţa Bisericii ar putea pricepe cum se poate întâmpla.

Nădăjduiesc că între puţinii mei cititori va fi fiind măcar cineva care să ştie că aşa se naşte o poveste de dragoste duhovnicească, atunci când te apropie Duhul Sfânt de un anumit om cu viaţă sfântă, de care părintele meu ştie şi nu doar că nu are de ce să fie gelos :-), dar socot că se bucură.

Probabil că majoritatea cititorilor mei laici vor strâmba din nas vizavi de încă o ciudăţenie de-a mea, aşa că să trec mai repede la legătura dintre acest cuvios episcop şi... maginifica Scoţie. Ei bine, Sf. Nicolae Velimirovici (doctorand la Oxford), scrie despre lucruri dintr-o Scoţie creştină, pe care, cât se poate de sincer, eu mărturisesc că nu le-am văzut:

„Cine a călătorit prin Scoţia a putut vedea table din lemn puse pe ogoare, şi lângă drumuri, şi deasupra caselor, şi deasupra pătulelor. Pe aceste table sunt scrise mare citate din Sfânta Scriptură. Pe o tablă, de exemplu, citeşti cuvintele acestea: Doamne, Dumnezeul meu, spre Tine am nădăjduit, păzeşte-mă de cei ce mă prigonesc; pe alta: Domnul este păstorul meu, nimic nu-mi va lipsi; pe alta: Al Domnului este pământul şi plinirea lui; pe alta: Ochii mei pururea spre Domnul; pe alta: Domnul e lumina mea şi mântuirea mea, de cine mă voi teme? pe alta: Dumnezeu dragoste este, şi cel ce petrece întru dragoste întru Dumnezeu petrece, şi Dumnezeu întru dânsul; pe alta: Bucuraţi-vă totdeauna. Rugaţi-vă lui Dumnezeu neîncetat. Pentru toate mulţumiţi.”

Astfel va mai fi fost încă Scoţia în primele decenii ale secolului trecut, pe vremea când Episcopul Nicolae scria acestea. Când am străbătut-o eu, n-am mai vazut aşa ceva, însă recunosc că se prea poate să fie din pricina rapidităţii cu care am vizitat atâtea locuri. Totuşi, din cele ce am văzut, aş putea să povestesc cam care este atmosfera spirituală în care oamenii descoperă şi încearcă să trăiască Ortodoxia.

În primul rând, aşa cum se vede în imaginile de faţă, Scoţia este plină de ruine de mari catedrale, abaţii şi alte aşezări mănăstireşti şi, în linii mari, oferă imaginea dezolantă a unui ţinut în care creştinismul... a murit. Adesea mă întreb de nu cumva scoţianul de rând se simte, trecând pe lângă aceste ruine, tot atâta de mişcat de ele precum se simte beduinul din Egipt pe lângă piramide...

Majoritatea acestor clădiri au fost construite după ce Apusul s-a rupt de Ortodoxie, în 1054, de către celebri meşteri (masons), probabil precursorii a ceea ce aveau să devină masonii, că doar şi dintre aceştia unii se revendică a fi de rit scoţian.

Nu ştiu şi nici nu mă interesează detalii palpitante despre antihriştii aceştia – ceea ce vreau să spun este că, încă de când erau înălţate aceste catedrale, nu mai era duh creştin în înălţarea lor, ci acelaşi duh al meşterilor ce au ridicat Turnul lui Babel. Adică a ajunge dincolo, la Dumnezeu, oricum, după mintea atâtor şi atâtor înţelepţi (?!), dar numai nu şi pe singura cale posibilă – prin Unica Biserică a Lui.

Iar în oraşe, multe asemenea lăcaşuri n-au ajuns încă ruine, dar ele s-au mai reformat o dată după vremurile tulburi ale Reformei Scoţiene (după ce, şi atunci, ca pe vremea bolşevicilor, fuseseră transformate în grajduri şi depozite pentru o vreme).

În multe locuri din Scoţia, “mă duc la biserică” a ajuns să însemne “dau o raită pe la crâşmă”, căci ceea ce am văzut în Catedrala din Edinburgh dă tonul unei triste realităţi – cam peste tot pe aici, ce nu-i biserică dărâmată este biserică reînchinată zeilor zilelor noastre: alcoolul, distracţia, amuzamentul, simţitul bine, ieşitul în oraş, pierderea vremii...

Apoi, pentru mulţi dintre aceşti seculari britanici, creştinismul se reduce la o aberantă separare între catolici şi protestanţi. Nimeni n-ar şti să-ţi spună “care-i treaba cu Iisus Hristos”, dar mulţi ar putea să-ţi spună, chiar şi în această societate corectă politic (unde, chipurile, nu-i frumos să arăţi cu degetul, să discriminezi, blah-blah...), zeci de motive pentru care un protestant sau un catolic nu este un om de încredere.

Nu-i vorbă, la nivel de relaţii sociale, la ras câteva beri, toată lumea este prietenă cu toată lumea, însă mai există încă în întreaga UK (şi cu precădere în Glasgow, dacă tot mă refer acum la Scoţia) aversiunea latentă faţă de cel de altă confesiune (eretice amândouă, să nu creadă cineva că iau partea vreuneia!).

Astfel, estimez că mai devreme vom putea vedea ales un premier sau primar inversionist în UK decât unul catolic... sau poate musulman, când diferenţele confesionale între foşti creştini (cum să le zic altfel?!) se vor şterge de tot, iar urmaşii lui Mahomed vor fi jumătatea de religioşi, într-o ţară cu cealaltă jumătate de nereligioşi.

Şi chiar dacă diferenţele acestea sunt într-un proces de estompare rapidă, căci tot britanicul tinde către aceeaşi religie planetară (consumerismul), iar mulţi nu mai fac nici măcar vreo pseudoceremonie religioasă la căsătorie, încă tot ai putea să o superi rău pe bunica, dacă tu, catolic fiind (chiar şi unul care să nu fi călcat vreodată printr-un lăcaş de-al lor) n-ai putut să-ţi găseşti altă nevastă decât o protestantă.

Ei bine, în aceste condiţii, câţiva oameni din Scoţia au găsit Ortodoxia, unii apropriindu-se de credinţă tot cam lumeşte (cum facem şi atâţia în România, nu? :(, pândiţi şi ei de riscurile creştinismului secularizat, cosmetizat, adaptat lumii de azi (care, potrivit viziunii papistăşeşti, este doar un efort de îmbunătăţire morală, activism social etc). Dar alţii trăiesc mai frumos decât mulţi fraţi de credinţă din România.

Este o microimagine a întregii Lumi Ortodoxe această Ortodoxie scoţiană... Puţini mai ţin calea cea strâmtă, ceilalţi – pe cea largă, însă la biserica din Edinburgh, poate doar pentru că este o comunitate mică, ai impresia că ar fi mai mulţi din prima categorie. Domnul doar poate şti care sunt sfinţii Săi printre noi, dar noi, caprele, să ne minunăm de oile dimprejur, cum mi-a părut că erau fraţii din Edinburgh.

În ţara asta secularizată nu te poate aduce nicio obişnuinţă culturală, nicio tradiţie de familie, nicio inerţie la Sfânta Liturghie. Într-adevăr, vin destui şi doar ca să vorbească unor oameni de aceeşi limbă, dar aceştia apar sporadic şi – minune! – uneori găsesc adevăratul motiv de a merge la biserică, pentru Mântuitorul Iisus Hristos.

Totuşi , cred că de-abia unul din 10-20 de rezidenţi în Scoţia care au Botezul Ortodox (români, ruşi, bulgari, greci etc) este un credincios practicant. Cam ca peste tot în lume, nu? Încetul cu încetul, scădem sub numărul de la care în jos Avraam n-a mai cutezat să-l roage pe Dumnezeu pentru salvarea Sodomei. Dar nu te teme, turmă mică, risipită prin Scoţia sau prin staule cândva sigure în care deja au intrat lupi răpitori (cine are urechi de auzit, să înţeleagă!), căci Tatăl vostru a binevoit să vă dea vouă împărăţia...

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Ortodoxia în Scoţia (3) [Orthodoxy in Scotland]

Odată ce am văzut de unde (din credinţe eretice de veacuri, din ateism) şi pe ce cale vin (seduşi de Hristos, nu de vreo maşinărie de propagandă) oamenii la credinţa adevărată, din pustietăţile sufleteşti ale Scoţiei – unde 19 la sută dintre locuitori se declară atei, 32 la sută “nu sunt siguri că cred în Dumnezeu”, iar majoritatea celorlaţi 49 la sută au legături mai degrabă formale cu Church of Scotland, Free Church of Scotland, şi alte aşa-zise biserici metodiste, baptiste, luterane, plus cea papistăşească – eu nu mai pot găsi nicio justificare acestei imense rătăciri ecumeniste.

Nu că mi s-ar fi părut cumva justificabilă înainte de a cunoaşte Ortodoxia între scoţieni, dar, după acest moment din viaţa mea, efectiv, nu doar mintea mea o condamnă, la nivel teoretic să-i zicem, dar şi inima mea simte monstruozitatea oricărei idei că Biserica noastră Una, Sfântă, Apostolească şi Sobornicească ar putea fi soră cu oricare alta dintre toate aceste aşa-zise…

Şi inima mea simte aceasta văzând cu câtă dragoste i-a adunat la El Mântuitorul Iisus Hristos pe nişte oameni atât de fragili în credinţa lor simplă, care foarte uşor ar fi putut cădea în capcanele aşa-ziselor ăstora care se vând pe ele însele, agăţate de imaginea lui Hristos, care mai răzbate în diferite strategii de marketing. Dar nu propovăduiesc nimic, căci asta doar Duhul Sfânt o poate face!

Pe lângă indiscutabilul lor merit personal, care nu va rămâne nerăsplătit la Înfricoşătoarea Judecată (unde ne vor face de râs pe noi aceştia, născuţii ortodocşi, dar care nu ne-am preţuit darurile), mi-e limpede că numai Hristos i-a adus la El pe Cei care-L căutau, înainte să-L ştie, pe Dumnezeul Cel adevărat, Căruia să I se închine în duh şi adevăr (Evanghelia după Sf. Apostol Ioan – 4;23).

Prin aceşti fraţi în Hristos din Scoţia, poate că pentru prima oară în viaţă am fost pus şi în faţa altei viziuni despre România, în afara celei desprinse din întrebări precum se pun multor români, de genul “Şi aveţi frigidere acolo? Oau! Şi Internet?”. Ei, poate or fi fost şi d’astea, însă ceea ce m-a impresionat pe mine a fost imaginea unei Românii admirate ca tărâm unde există viaţă în Hristos.

O Românie admirată nu pentru geniiile driblingului, nici pentru frumuseţile naturale, nici pentru înfăţişarea femeilor (apreciată şi de păgâni până la urmă), ci pentru oamenii credincioşi de aici. “Mi-ar plăcea să vin acolo, pentru că sunt mulţi tineri care se duc la Biserică”, mi-a spus cineva... Acum, mă tem să nu mă trezesc prin vreun e-mail cu întrebări sfioase: “Cum, în România, un episcop ortodox s-a împărtăşit cu ereticii? Şi chiar mai este încă episcop?...”

Sincer, habar n-am ce aş putea să răspund la o asemenea întrebare, ca să nu par nici că apăr o asemenea erezie (ceea ce mi-ar fi cu totul imposibil!), dar nici că îi judec pe cei pentru care mă rog la fiecare Sfântă Liturghie, să-i lumineze Domnul în a păstori turma credincioşilor după voia Lui. Problema este într-adevăr gravă, dar (cel puţin momentan şi să dea Domnul să rămână aşa!) strict pe umerii celor cărora a pus Hristos îngrijirea turmei Sale, nu pe ai celor ca noi, care avem datoria să ne rugăm pentru mai-marii noştri.

Singurul lucru de care pot fi eu sigur este că, dacă toţi – mai ales cei mai vrednici de a le fi ascultată rugăciunea decât mie – ne vom ruga simplu “Doamne, luminează-i pe ierarhii noştri să păzească poruncile Tale, să umeze adevărului întru toate”, Dumnezeu nu ne va lăsa.

Din păcate, prea adesea văd online sau aud etichete de genul “ecumenistul – masonul – securistul ăsta” ataşate cutărui sau cutărui ierarh. Aşadar, şi dacă ar fi, şi dacă nu ar fi (astfel cum îi judecăm noi că sunt), asta nu ne scuză păcatul. Noi avem datoria să ne rugăm pentru un ierarh, fie el deja ecumenist, pentru ca să se întoarcă şi să fie viu (Iezechiel – 18;23), căci, de ne socotim fii ai Tatălui ceresc, ce altceva putem dori semenilor noştri?!... fie ca să nu devină ecumenist!

Evident, pentru un ierarh căzut în erezie niciun canon al Sfinţilor Părinţi nu cred că mai cere să ne rugam ca pentru un ierarh, dar rămâne potrivit inimii fiecăruia să se mai roage inclusiv pentru acela ca pentru un om păcătos, care are tot atâta nevoie de mila lui Dumnezeu precum cel care se roagă pentru el.

În Biserica noastră au intrat şi tătarii cu caii, a tras şi Bukow cu tunurile, a dat şi Ceauşescu cu buldozerele, în timp ce destui lupi răpitori în haine arhiereşti or fi încercat să ne sfâşie din interior, în toate vremurile. Iar printre aceştia sunt şi aşa-zişii eroi, creditaţi a fi salvat românitatea ardeleană acceptând uniaţia cu Roma…

Biserica nu a pierit prin acestea şi nu va pieri până ce, în interiorul Ei, oamenii se vor mai ruga cu mare nădejde în mila Domnului, ţinând în ei credinţa cea adevărată, nesmintiţi de cei care cad din ea, fie că le-ar fi acela ierarh, frate, mamă, soţie, fiu, ba chiar duhovnic.

Inima îmi spune ce ar trebui făcut, dar nu am căderea să mă pronunţ vizavi de această situaţie indiscutabil gravă. Orice verdict dat de unul ca mine, indiferent ce bune intenţii aş avea, dar exprimat înainte ca păstorii noştri să se fi pronunţat, nu înseamnă decât cel puţin neascultare. Totuşi, cutez şi eu a ridica această întrebare (ce-i de făcut?) din perspectiva unor fraţi ortodocşi de prin Scoţia:

+ Oare ce ar spune un preot ajuns întâi la Biserica Coptă, abia apoi fiind hirotonit în Biserica Ortodoxă, cea adevărată?
++ Dar un prieten drag care – deşi intrase deja în legătură cu acest preot înainte să fie ortodox – a refuzat să primească botezul de acolo, botezându-se în Biserica Una?
+++ Ba încă şi un alt om, cu care am devenit prieteni din prima clipă când ne-am văzut, ce ar avea de zis? El, care la 65 de ani a renunţat la preoţia episcopaliană şi a devenit un simplu mirean… dar ortodox?
++++ Mai mult, ce să zică soţia lui, care l-a ameninţat mai întâi că ea divorţează dacă trece la Ortodoxie, dar până la urmă a primit şi ea Botezul Ortodox, iar acum se ţine cu râvna cuvenită de dreapta credinţă?
+++++ Sau ce ar spune soţia slovacă şi fostă catolică a unui grec (pe care fariseul de mine repede ar fi tentat să-l categorisească drept nu foarte credincios), dar care îşi creşte fiii în credinţa ortodoxă, fără concesii acordate fostei credinţe romano-catolice?
++++++ Care ar fi părerea unei măicuţe catolice, izolată în nordul Scoţiei şi care ar dori să intre în Biserica Ortodoxă, cea adevărată?
+++++++ Ce ar spune un tânăr obşinuit (ce nu l-ai putea eticheta drept bisericos la o primă vedere), care întâi s-a îndrăgostit de un sat românesc din Bihor, despre care îmi spune că “nici nu apare pe hartă”, apoi şi de credinţa localnicilor, cea ortodoxă, în care s-a botezat şi el?
++++++++ Sau ce să zică o fată care participă la slujbele ortodoxe şi catehezele ţinute în interiorul Comunităţii Ortodoxe Sfântul Andrei din Edinburgh sperând ca, în câteva luni, să se boteze? Oare va renunţa ea la strădania de a dobândi mărgăritarul de preţ al Ortodoxiei, doar pentru că altundeva în lume, cineva, fie acela oricât de mare în ranguri bisericeşti, se leapădă?
+++++++++ Ce ar spune o fiinţă angelică (englezoaică la origine), care este prima monahie ortodoxă din Coreea de Sud, acolo fiind acasa ei pământească?
++++++++++ Sau ce ar zice o altă englezoiacă care trăieşte în Scoţia, prietena din copilărie a măicuţei amintite, care îşi creşte alături de soţul ei grec cele două minunate fetiţe aducându-le de mai multe ori pe săptămâna la biserică?
+++++++++++ Ori care ar fi opinia unei scoţience şi a soţul ei, care au trecut de la catolicism la Ortodoxie şi cărora starea materială cu care i-a binecuvântat Dumnezeu le permite să colinde lumea largă, dar care nu se roagă şi nu se împărtăşesc decât într-o biserică ortodoxă?
++++++++++++ În fine, ce ar spune duhovnicul Scoţiei, un om care a primit adevărata preoţie (ortodoxă!) din tinereţe şi, vreme de decenii, a făcut aproape singur apostolat pe acolo, încât mi-e greu să cred că există vreun ortodox din Scoţia la a cărui mântuire să nu fi lucrat Domnul, fie şi cu puţin, printr-o faptă sau vorbă de-ale acestui părinte?

Ce ar spune toţi aceştia – care adesea aşteaptă cel puţin până la 2-3 luni până să poată lua parte la o Sfântă Liturghie şi să se împărtăşească, care poate străbat zeci kilometri să găsească o biserică ortodoxă, care nu au nici prea multe cărţi, nici mănăstiri pe care să le viziteze, uneori nici vreun frate în credinţă din aceeaşi localitate, nici duhovnici, încât să se poată spovedi atât de des cât ar simţi nevoia (din şase preoţi ortodocşi din Scoţia, mi-a dat Domnul să-i cunosc pe patru, dintre care unul a plecat în Anglia) – despre un mitropolit ortodox care se împărtăşeşte cu ereticii?

Iar dacă eu nu mă simt în măsură să-mi dau cu părerea despre ce anume ar trebui să facă mai marii Bisericii noastre vizavi de cele întâmplate la Timişoara, ştiu că, de s-ar putea cumva să-i consulte pe aceşti fraţi ai noştri din Scoţia, lor sigur le-ar da Duhul Sfânt unicul răspuns posibil…

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]