[EN] No comment / [RO] Fără comentarii (39) – Dog and child / Câine şi copil

[EN] Teach a dog not to bite, to be nice to children and how to wear sunglasses… [RO] Învaţă un câine să nu muşte, să fie drăguţ cu copiii şi cum să poarte ochelari de soare…

[EN] …and get easy money from their thrilled parents! [RO] …şi fă uşor bani de la părinţii lor încântaţi! 

[EN] Pics taken in the ‘European capital of begging’ – Brussels. [RO] Poze făcute în ‘capitala europeană a cerşetoriei’ – Bruxelles.

[For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to/Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

Brussels, the European capital of begging? [Bruxelles, capitala europeană a cerşetoriei?]

Far from being ugly, Brussels probably isn’t  one of the first five most beautiful European cities, nor the biggest, either in terms of area, demographics or economic strength.

Yet it is one of the most politically influent cities in the world, as capital of the EU and headquarters of NATO. Sadly, it may deserve another not-so-flattering title.

It’s a sort of secular Mecca, except for the fact that the 500 million Europeans don’t have a religious duty to visit the ‘European shrines’.

As European citizens and taxpayers, they have the right to visit the EU’s institutions, mainly the European Parliament.

On the other hand, for all those exerting political power anywhere in Europe (at national, and sometimes even local level), visiting Brussels is compulsory.

For those in charge of a government, an important municipality, a big region, governing with their backs turned on Brussels has become impossible.

Not less than 75 to 85% (+ here, here) of the laws affecting every European’s life are fully enforced (as regulations) or initiated (as directives) from Brussels.

The fact that the process of turning a proposal of the European Commission into a legislative act passes through Strasbourg one week per month is irrelevant.

Big decisions are taken in Brussels, and the world’s largest corporations, best consultancies, professional associations or NGOs are pretty aware of that. 

It appears that around 3,000 such EU Affairs interest groups spend 158 million euro per year only on communication.

But that’s the glamourous part of Brussels and a deceptive indicator of the (presumably prosperous) state of the Union.

Beyond this glorious image, there’s a less appealing one that hasn’t ever struck me in other big cities of the world.

What cannot evade the eyes of tourists (even the richest ones, travelling by limousine) in the European capital is the number of beggars and homeless people.

With the exception of Bucharest, I haven’t seen as many beggars as in Brussels anywhere else in the world.

I didn’t see that many neither in London, nor in Paris, Berlin etc, and I hardly noticed any in Washington, DC.

One wouldn’t see beggars (only protesters – but that’s a different matter) near the White House, (Washington, DC) or Buckingham Palace (London).

Nevertheless, they are omnipresent near the European Commission (pics 3, 6), the European Parliament (pic 9) and Justus Lipsius building of the EU Council (pic 1).

They are not the ingenious street buskers seen in other cities but relatively lousy players (= beggars) who wish to have their ‘performances’ rewarded by passersby.

As long as all important companies want to be seen in Brussels and try to have a say in the intricate EU legislative process, why wouldn’t the begging industry do the same?!

The saddest thing is that many of these destitute people – it’s arguable if begging is profitable or not – use Romanian to swear at photoholics like me :-(

[For all the posts on this blog go to/Pentru toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

Feţe ale bătrâneţii [Faces of old age]

[1] Fefeleaga lui Ion Agârbiceanu, sat din jud. AB (2011).

De n-or fi altele planurile lui Dumnezeu cu unul sau altul , cu toţii o să ajungem la bătrâneţe – o (aparent) îndepărtată dimensiune, condiţie, etapă, altă lume chiar, pe care adesea ne este mult mai greu să ne-o închipuim decât propria moarte.

[2] La cerşit la gardul Primăriei din New York (2007).

Se mai întâmplă să ne vedem moartea cu ochii. Poate că fiecare om, şi nu o dată, trece prin experienţe-limită. Unii vor primi avertismentul, alţii nu. Dar cine poate spune că şi-a văzut bătrâneţea cu ochii? Ea vine încă şi mai pe nepregătite decât moartea...

[3] Street busking lângă Grande Place, Bruxelles (2008).

Nici nu şti mai când ai fost pe lume şi te deja pregăteşti să nu mai fi – adică nu aici şi acum, dar aceasta nu înseamă că nu vei fi dincolo. Şi nimeni nu poate nici măcar să întrevadă cum se va simţi atunci, pe ultima sută de metri înainte de finish.

[4] Bucuria unei conducte sparte n-are vârstă, Bucureşti (2009).

N-oi fi găsit eu, dar or exista destule definiţii iscusite a cum este să te simţi ca vârstnic, deşi cred că majoritatea sunt formulate a posteriori, de către cei îmbătrâniţi deja, nicidecum de tineri care să preguste cumva bătrâneţea.

[5] Român din Kazahstan în vizită în România (2008).

Nu am decât o formulare genială, demnă de împărtăşit pe blog, din prima categorie – oferită de cineva deja în etate. Este vorba de un vârstnic intervievat într-o emisiune TV (nu ştiu care şi nu ştiu pe care post, dar cândva prin 2012).

[6] Îngenuncheată în curtea bisericii, la Sfânta Liturgie, Bucureşti (2011).

Nu mă uit la televizor şi nu ştiu despre ce să fi fost vorba, dar am reţinut ultima întrebare reportericească. Poate că o fi fost una relevantă pentru a da greutate opiniilor susţinute de respectivul reprezentat al României paralele (rurale): “Câţi ani aveţi?”

[7] Cetăţene europene la o dezbatere despre UE, jud. TR (2010).

Nu fără un zâmbet, dar cât se poate de ferm şi fără a sta pe gânduri, omul răspunde: “Nu mai am niciunul”. Răspunsul a stârnit nedumerirea reporterului, care a încropit o nouă întrebare de genul ‘cum adică?’, parcă prin mimică în loc de cuvinte.

[8] Monah la rugăciune, mănăstire din jud. AB (2011).

“Păi au trecut toţi,” a spus bătrânul, la fel de isteţ precum Moş Ion Roată. Nu pot să ştiu câţi anume, ci doar să sper că or mai fi măcar câţiva astfel de vârstnici proaspeţi în România, neînvechiţi în rele obiceiuri, cu minţile şi inimile deschise.

[9] La cerşit pe un bulevard principal din Bucureşti (2012).

Desigur, ţinta ideală a oricui ar fi deschiderea către viaţa de apoi, dar de ce să nu fie de dorit şi o deschidere către participarea activă la viaţa societăţii, cum propune Anul european al îmbătrânirii active şi al solidarităţii între generaţii?

[10] La cules de iarbă, sat din jud. VL (2012).

Mulţi cinici or zice că nu va fi decât multă vorbărie fără urmări acest an european, însă tare aş vrea întrebarea “care va fi rolul dumneavoastră în societate la vârsta de 60, 70 sau 80 de ani?” să fie luată în serios de cât mai mulţi români şi europeni.

[Pentru toate postările de pe acest blog mergi la/For all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Femeile în UK (25) [Women in the UK]

La imaginea proastă a britanicelor s-a nimerit de mai multe ori să mă refer, deşi scopul declarat al serialului acesta era să pun în evidenţă lucrurile bune (câteva doar: aici, aici, aici sau aici), nu pe cele rele.

În acord cu schimbarea de politică editorială pe care o anticipam acum ceva vreme – de a face din MunteanUK mai degrabă un fotoblog – se vrea a fi şi postarea de faţă: să postez două imagini fără prea multe comentarii (de m-oi putea abţine :-)

O adolescentă cântă pe stradă (parcă amicele ei doar se amuzau, fără să fie şi ele mici artiste), pentru un bănuţ cinstit, într-o ţară unde aceast hobby rămâne hobby, adică o ocupaţie temporară, privită ca una pe deplin respectabilă.

Nu este asociată cu cerşetoria, precum în alte ţări, mai de prin părţile răsăritene ale UE. Decât atunci când, din păcate, anumiţi est-europeni vin să transforme acest obicei onorabil într-o agasantă modalitate de a-şi câştiga existenţa.

Ca simplu hobby, este vorba de easy money (bani uşor obţinuţi), căci trebuie să fie uşor şi plăcut să câştigi ceva de pe urma unui talent de la Dumnezeu. Pentru rezultate mai mari decât aplauze şi bănuţi pe stradă, probabil că trebuie mai multă muncă.

Nu ar trebui să conteze cât de mult poţi câştiga; mai importante sunt experienţa, depăşirea tracului, interacţiunea cu publicul… Din cealaltă perspectivă, a cerşetorilor, ştim bine că doar banii contează, nu şi calitatea interpretării.

Ceea ce nu înseamnă că trebuie să fi neapărat cerşetor pentru a ajunge la acoperirea unor cheltuieli sau să faci economii, îmi spunea cineva care a practicat aşa ceva într-o metropolă din Australia, în timp ce urma o facultate de drept.

Toată aprecierea pentru acest tip de ocupaţie (street busking) şi pentru feţele normale ale tinerelor din poze, dar în spatele lor se vede alt tip de imagine, a femeii-obiect, femeia-zeiţă a erei noastre consumiste. Că aşa-i în viaţă, unii cu munca, alţii cu succesul…

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Chestii d-astea, numai la britanici (31) [Things like these, only at the Brits]

Poate că, în afara unor copii iscusiţi de prin Estul Europei (să zicem… :-), nimeni nu s-ar putea căţăra în aceste containere în care se aruncă textilele de reciclat din Scoţia.

Totuşi, aşa cum arată această imagine oferită de prietenul meu scoţian Gregor – al cărui site cu imagini l-am recomandat, dar mai are unul, tot demn de răsfoire – avertismentul Statului Dădacă este nelipsit:

“PERICOL Căţărarea în acest container poate avea drept rezultat moartea sau o rănire gravă”, se zice, ca nu cumva vreun cerşetor să încerce a-şi face bârlog acolo.

Dar oare să fie grija de vagabonzi la mijloc sau temerea că, odată urcată acolo şi căzută (moartă sau rănită), o ‘victimă’ (sau rude ale sale) îi poate da în judecată pe cei ce n-ar fi pus avertismentul?!

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Din raidurile mele prin inima Scoţiei (18) [From my forays into Scotland's heartland]

Oare s-ar găsi cerşetori care să aibă ‘de lucru’ într-un oraş de oameni zgârciţi, după cum spun bancurile (dezminţite anterior pe acest blog!) că ar fi scoţienii?
.

Şi n-ar trebui cei (presupuşi a fi) cei mai zgârciţi dintre zgârciţi să se afle chiar în capitala ţării, la Edinburgh? Mă întrebam şi eu...

.

...observând mai mulţi cerşetori la Edinburgh decât în alte părţi din UK, cam la egalitate cu oraşele (Rennes, Lille) din nord-vestul Franţei, pe unde am mai umblat.

.

Totuşi, erau incomparabili mai puţini faţă de Bruxelles, oraşul care, pe lângă titlul de ‘capitală a UE’, l-ar merita şi pe acela de ‘capitală a cerşetorimii europene’.
.

Ceea ce mi-a părut interesant la cerşetorii din Scoţia – mă refer la ce am constatat în 2008 şi 2009, înaintea extinderii crizei economice! – era aerul lor mai aparte.

.

Nu păreau nici profesionişti, ca cei de la Bruxelles, nici cu adevărat săraci – precum sunt destui în România. Parcă cerşitul ar fi fost doar un hobby.

.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]