Nimic nu pare să răsune mai tare în străfundul fiinţei OMULUI (omenirii în ansamblu şi fiecărui individ) mai ‘
din senin’ decât un
cutremur. Nimic altceva nu surprinde mai tare, nu sperie mai mult oameni în toată firea şi nu tulbură mai adânc.
Nimic nu ne ia mai ‘
pe nepregătite’, întocmai cum ne avertizează
Sfânta Scriptură, “
venind ca un fur” (hoţ) asupra noastră. Nimic altceva decât
iminenţa morţii nu ne face mai zadarnice toate aşa-zisele
concepţii de viaţă.
Aşa, ca ‘
din senin’, ne trezim în faţa unei ‘
oglinzi’ către care cei mai mulţi dintre noi nu am vrut niciodată să ne uităm. Ştiam că ea este mereu aproape şi că, negreşit, vom da ochii cu ea cândva, că de această
oglindă a morţii absolut nimeni nu scapă.
Dar am pus voal după voal deasupra ei, ne-am construit tot soiul de fantasme care să ne ţină departe de ea. Am citit sute de cărţi, am ascultat sute de melodii, am vizitat mii de lumi cu pasul sau cu gândul şi am văzut sute de filme.
Până ce, deodată, ni se rupe filmul, iar viaţa – comprimată la o clipă şi adusă în faţa
oglinzii morţii – bate toate filmele în care ne-am refugiat vreodată. Ştiam că oricine poate să moară, dar prea nu ne venea să credem că vom muri şi noi.
Din păcate, în vremurile noastre, chiar şi când un seism + tsunami + (încă foarte posibil) dezastru nuclear planetar ne aduce moartea în faţă, prea nu ne vine să credem că ea poate fi şi
cert a noastră, ci tot numai a
cert a altora.
Oricât de puternică ne-ar fi fost zguduirea prin care am trecut, a muri noi înşine ne rămâne cel mai
neplauzibil lucru cu putinţă.
Şifonate puţin, voalurile se aştern din nou pe oglindă în cauzul celor mai multora dintre noi, cu ajutorul
tehnologiei informaţiei, graţie căreia ne închinăm acestui ‘
idol al informării’ – un crud zeu care ne lasă să
flămânzim după informaţie, oricâtă informaţie am rumega.
Despre moartea altora avem mii şi mii de poveşti de vizonat, ascultat sau citit şi nu ne mai săturăm de comentat explicaţii – inclusiv
ideologice (cum că
încălzirea globală ar fi fost cauza dezastrului) sau
conspiraţioniste (că
HAARP a provocat catastrofa).
Explicaţii de toate felurile, dar toate complet irelevante pentru moartea noastră. Nu contează dacă dăm vina pe un
fenomen natural sau pe un
plan malefic. Important este să aruncăm această vină oriunde altudeva din faţa noastră.
Căci oglinda nu arată decât un singur vinovat – pe
noi înşine. Când tremură planeta sub noi şi sufletul nostru odată cu el, nu se poate să nu ştim că pământul ne cheamă, pentru că “
din pământ am fost făcuţi şi în pământ ne vom întoarce”.
Puţine lucruri sunt mai evidente decât acest
Memento mori venit ‘
din senin’ – şi este de-a dreptul ridicol, de n-ar fi tragic, cum reuşim să ne sustragem
avertismentului. Imediat, la fel de ‘
din senin’, începem să ticluim cauze şi explicaţii.
Doar că toate născocirile explicative ale minţilor omeneşti din acest veac nu sunt decât perdele de fum, menite să ascundă cauzele reale ale tuturor nenorocirilor, a morţii înseşi – păcatul.
Pentru păcatele noastre, ale tuturor, creaţia neînsufleţită a lui Dumnezeu urlă împotriva noastră şi, adesea, întoarce mii dintre noi deodată, în pământul din care am fost făcuţi.
Pentru păcatele noastre, ale fiecăruia, orice seism aruncă miliarde de săgeţi de frică, în fiecare celulă a corpului. Or, de ce ne-ar fi atât de frică, dacă nu ne-am simţi
vinovaţi?
Oricine a trecut printr-un cutremur vreodată – indiferent de credinţele sale ori de intensitatea seismului – nu va putea zice că Dumnezeu nu i-a vorbit. Mai simplu, mai direct, mai ‘
simţit’ în fiecare celulă a corpului şi dincolo de celule (în sufletul pe care mulţi “
şi-l iau în deşert”) probabil că nu se poate.
Orice altă ‘
vorbire’, de ar fi mai
altfel (mai clară, mai dură, mai zguduitoare), nu ar mai fi o simplă vorbire – la care să putem răspunde potrivit
liberului arbitru – ci s-ar transforma într-o
constrângere.
În faţa evidenţei, a arătării atotputerniciei Celui Care a făcut cerurile şi pământul, nu am mai fi liberi să alegem. Nu ar mai fi loc de născociri, de echivocuri, de autoamăgiri, iar OMUL nu ar mai fi om, ci doar un
robot, supus complet voinţei Creatorului.
Toţi, indiferent de credinţe şi de aşa-zisele concepţii de viaţă, vom ajunge dincolo de oglinda morţii, la Judecată. Ca ‘
din senin’, după cum zice Psalmistul: “
Ieşi-va duhul lor şi se vor întoarce în pământ. În ziua aceea vor pieri toate gândurile lor”.
Acolo,
dincolo, vom simţi – încă şi mai limpede decât în timpul unui cutremur şi mai ‘
din senin’ – cât cântăresc toate concepţiile de viaţă şi tot ceea ce socoteam adevăruri.
Există un singur adevăr suprem pe lume, că
Hristos a înviat!, de care puţini, chiar şi dintre cei dreptcredincioşi, ne vom fi agăţat îndeajuns, ca să devenim
imuni la moarte.
Dar există şi mai micile adevăruri (binele) şi neadevărurile (relele) după care toţi vor fi judecaţi, deopotrivă credincioşi şi necredincioşi. Poate pe Hristos nu toţi l-au cunoscut, dar Chipul său L-au purtat, căci după asemănarea Lui au fost făcuţi.
Însă, fără tăgadă, toţi oamenii, din toate vremurile, am cunoscut ce este binele şi răul, din conştiinţa fiecăruia, dincolo de concepţii, educaţie, experienţe.
Iar celor care au murit ‘
din senin’, spulberaţi de valuri de zece metri, sigur le va fi mai uşor la Judecată decât nouă, cei care am fost telespectatorii cataclismului din Japonia şi atât de multor altor ‘
spectacole’ similare.
Nici cei răpuşi de tsunami, dar cu atât mai puţin noi vom mai putea invoca scuza lui ‘
din senin’ şi ‘
pe nepregătite’ pentru a ne justifica nejustificabilele fapte –
păcatele.
Pe această temă, iată un îndemn – “
Adu-ţi aminte că vei muri şi nu vei mai păcătui” – pentru cei care, de când Dumnezeu ne-a vorbit tuturor, în Japonia, poate că n-or fi reuşit să-şi mai tragă atât de repede voalurile justificative pe oglinda morţii ce li s-a deschis în faţă.
[Pentru toate postările de pe acest blog mergi la/For all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]
|