Ortodoxia în Scoţia (4) [Orthodoxy in Scotland]

De câteva zile, trăiesc cu vorbele Sf. Episcop Nicolae Velimirovici, în sensul că mai tot ce citesc în cartea lui – Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi – are aplicabilitate practică în viaţa mea – imediat, aici şi acum, ceea ce numai cineva din viaţa Bisericii ar putea pricepe cum se poate întâmpla. Nădăjduiesc că între puţinii mei cititori va fi fiind măcar cineva care să ştie că aşa se naşte o poveste de dragoste duhovnicească, atunci când te apropie Duhul Sfânt de un anumit om cu viaţă sfântă, de care părintele meu ştie şi nu doar că nu are de ce să fie gelos :), dar socot că se bucură.

Probabil că majoritatea cititorilor mei laici vor strâmba din nas vizavi de încă o ciudăţenie de-a mea, aşa că să trec mai repede la legătura dintre acest cuvios episcop şi... maginifica Scoţie. Ei bine, Sf. Nicolae Velimirovici (doctorand la Oxford), scrie despre lucruri dintr-o Scoţie creştină, pe care, cât se poate de sincer, eu mărturisesc că nu le-am văzut:

„Cine a călătorit prin Scoţia a putut vedea table din lemn puse pe ogoare, şi lângă drumuri, şi deasupra caselor, şi deasupra pătulelor. Pe aceste table sunt scrise mare citate din Sfânta Scriptură. Pe o tablă, de exemplu, citeşti cuvintele acestea: Doamne, Dumnezeul meu, spre Tine am nădăjduit, păzeşte-mă de cei ce mă prigonesc; pe alta: Domnul este păstorul meu, nimic nu-mi va lipsi; pe alta: Al Domnului este pământul şi plinirea lui; pe alta: Ochii mei pururea spre Domnul; pe alta: Domnul e lumina mea şi mântuirea mea, de cine mă voi teme? pe alta: Dumnezeu dragoste este, şi cel ce petrece întru dragoste întru Dumnezeu petrece, şi Dumnezeu întru dânsul; pe alta: Bucuraţi-vă totdeauna. Rugaţi-vă lui Dumnezeu neîncetat. Pentru toate mulţumiţi.”

Astfel va mai fi fost încă Scoţia în primele decenii ale secolului trecut, pe vremea când Episcopul Nicolae scria acestea. Când am străbătut-o eu, n-am mai vazut aşa ceva, însă recunosc că se prea poate să fie din pricina rapidităţii cu care am vizitat atâtea locuri. Totuşi, din cele ce am văzut, aş putea să povestesc cam care este atmosfera spirituală în care oamenii descoperă şi încearcă să trăiască Ortodoxia. În primul rând, aşa cum se vede în imaginile de faţă, Scoţia este plină de ruine de mari catedrale, abaţii şi alte aşezări mănăstireşti şi, în linii mari, oferă imaginea dezolantă a unui ţinut în care creştinismul... a murit. Adesea mă întreb de nu cumva scoţianul de rând se simte, trecând pe lângă aceste ruine, tot atâta de mişcat de ele precum se simte beduinul din Egipt pe lângă piramide...

Majoritatea acestor clădiri au fost construite după ce Apusul s-a rupt de Ortodoxie, în 1054, de către celebri meşteri (masons), probabil precursorii a ceea ce aveau să devină masonii, că doar şi dintre aceştia unii se revendică a fi de rit scoţian. Nu ştiu şi nici nu mă interesează detalii palpitante despre antihriştii aceştia – ceea ce vreau să spun este că, încă de când erau înălţate aceste catedrale, nu mai era duh creştin în înălţarea lor, ci acelaşi duh al meşterilor ce au ridicat Turnul lui Babel. Adică a ajunge dincolo, la Dumnezeu, oricum, după mintea atâtor şi atâtor înţelepţi (?!), dar numai nu şi pe singura cale posibilă – prin Unica Biserică a Lui.

Iar în oraşe, multe asemenea lăcaşuri n-au ajuns încă ruine, dar ele s-au mai reformat o dată după vremurile tulburi ale Reformei Scoţiene (după ce, şi atunci, ca pe vremea bolşevicilor, fuseseră transformate în grajduri şi depozite pentru o vreme). În multe locuri din Scoţia, “mă duc la biserică” a ajuns să însemne “dau o raită pe la crâşmă”, căci ceea ce am văzut în Catedrala din Edinburgh dă tonul unei triste realităţi – cam peste tot pe aici, ce nu-i biserică dărâmată este biserică reînchinată zeilor zilelor noastre: alcoolul, distracţia, amuzamentul, simţitul bine, ieşitul în oraş, pierderea vremii...

Apoi, pentru mulţi dintre aceşti seculari britanici, creştinismul se reduce la o aberantă separare între catolici şi protestanţi. Nimeni n-ar şti să-ţi spună “care-i treaba cu Iisus Hristos”, dar mulţi ar putea să-ţi spună, chiar şi în această societate corectă politic (unde, chipurile, nu-i frumos să arăţi cu degetul, să discriminezi, blah-blah...), zeci de motive pentru care un protestant sau un catolic nu este un om de încredere. Nu-i vorbă, la nivel de relaţii sociale, la ras câteva beri, toată lumea este prietenă cu toată lumea, însă mai există încă în întreaga UK (şi cu precădere în Glasgow, dacă tot mă refer acum la Scoţia) aversiunea latentă faţă de cel de altă confesiune (eretice amândouă, să nu creadă cineva că iau partea vreuneia!). Astfel, estimez că mai devreme vom putea vedea ales un premier sau primar inversionist în UK decât unul catolic... sau poate musulman, când diferenţele confesionale între foşti creştini (cum să le zic altfel?!) se vor şterge de tot, iar urmaşii lui Mahomed vor fi jumătatea de religioşi, într-o ţară cu cealaltă jumătate de nereligioşi.

Şi chiar dacă diferenţele acestea sunt într-un proces de estompare rapidă, căci tot britanicul tinde către aceeaşi religie planetară (consumerismul), iar mulţi nu mai fac nici măcar vreo pseudoceremonie religioasă la căsătorie, încă tot ai putea să o superi rău pe bunica, dacă tu, catolic fiind (chiar şi unul care să nu fi călcat vreodată printr-un lăcaş de-al lor) n-ai putut să-ţi găseşti altă nevastă decât o protestantă.

Ei bine, în aceste condiţii, câţiva oameni din Scoţia au găsit Ortodoxia, unii apropriindu-se de credinţă tot cam lumeşte (cum facem şi atâţia în România, nu? :(, pândiţi şi ei de riscurile creştinismului secularizat, cosmetizat, adaptat lumii de azi (care, potrivit viziunii papistăşeşti, este doar un efort de îmbunătăţire morală, activism social etc). Dar alţii trăiesc mai frumos decât mulţi fraţi de credinţă din România. Este o microimagine a întregii Lumi Ortodoxe această Ortodoxie scoţiană... Puţini mai ţin calea cea strâmtă, ceilalţi – pe cea largă, însă la biserica din Edinburgh, poate doar pentru că este o comunitate mică, ai impresia că ar fi mai mulţi din prima categorie. Domnul doar poate şti care sunt sfinţii Săi printre noi, dar noi, caprele, să ne minunăm de oile dimprejur, cum mi-a părut că erau fraţii din Edinburgh.

În ţara asta secularizată nu te poate aduce nicio obişnuinţă culturală, nicio tradiţie de familie, nicio inerţie la Sfânta Liturghie. Într-adevăr, vin destui şi doar ca să vorbească unor oameni de aceeşi limbă, dar aceştia apar sporadic şi – minune! – uneori găsesc adevăratul motiv de a merge la biserică, pentru Mântuitorul Iisus Hristos. Totuşi , cred că de-abia unul din 10-20 de rezidenţi în Scoţia care au Botezul Ortodox (români, ruşi, bulgari, greci etc) este un credincios practicant. Cam ca peste tot în lume, nu? Încetul cu încetul, scădem sub numărul de la care în jos Avraam n-a mai cutezat să-l roage pe Dumnezeu pentru salvarea Sodomei. Dar nu te teme, turmă mică, risipită prin Scoţia sau prin staule cândva sigure în care deja au intrat lupi răpitori (cine are urechi de auzit, să înţeleagă!), căci Tatăl vostru a binevoit să vă dea vouă împărăţia...

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Ortodoxia în Scoţia (3) [Orthodoxy in Scotland]

Odată ce am văzut de unde (din credinţe eretice de veacuri, din ateism) şi pe ce cale vin (seduşi de Hristos, nu de vreo maşinărie de propagandă) oamenii la credinţa adevărată, din pustietăţile sufleteşti ale Scoţiei – unde 19 la sută dintre locuitori se declară atei, 32 la sută “nu sunt siguri că cred în Dumnezeu”, iar majoritatea celorlaţi 49 la sută au legături mai degrabă formale cu Church of Scotland, Free Church of Scotland, şi alte aşa-zise biserici metodiste, baptiste, luterane, plus cea papistăşească – eu nu mai pot găsi nicio justificare acestei imense rătăciri ecumeniste.

Nu că mi s-ar fi părut cumva justificabilă înainte de a cunoaşte Ortodoxia între scoţieni, dar, după acest moment din viaţa mea, efectiv, nu doar mintea mea o condamnă, la nivel teoretic să-i zicem, dar şi inima mea simte monstruozitatea oricărei idei că Biserica noastră Una, Sfântă, Apostolească şi Sobornicească ar putea fi soră cu oricare alta dintre toate aceste aşa-zise… Şi inima mea simte aceasta văzând cu câtă dragoste i-a adunat la El Mântuitorul Iisus Hristos pe nişte oameni atât de fragili în credinţa lor simplă, care foarte uşor ar fi putut cădea în capcanele aşa-ziselor ăstora care se vând pe ele însele, agăţate de imaginea lui Hristos, care mai răzbate în diferite strategii de marketing. Dar nu propovăduiesc nimic, căci asta doar Duhul Sfânt o poate face! Pe lângă indiscutabilul lor merit personal, care nu va rămâne nerăsplătit la Înfricoşătoarea Judecată (unde ne vor face de râs pe noi aceştia, născuţii ortodocşi, dar care nu ne-am preţuit darurile), mi-e limpede că numai Hristos i-a adus la El pe Cei care-L căutau, înainte să-L ştie, pe Dumnezeul Cel adevărat, Căruia să I se închine în duh şi adevăr (Evanghelia după Sf. Apostol Ioan – 4;23).

Prin aceşti fraţi în Hristos din Scoţia, poate că pentru prima oară în viaţă am fost pus şi în faţa altei viziuni despre România, în afara celei desprinse din întrebări precum se pun multor români, de genul “Şi aveţi frigidere acolo? Oau! Şi Internet?”. Ei, poate or fi fost şi d’astea, însă ceea ce m-a impresionat pe mine a fost imaginea unei Românii admirate ca tărâm unde există viaţă în Hristos. O Românie admirată nu pentru geniiile driblingului, nici pentru frumuseţile naturale, nici pentru înfăţişarea femeilor (apreciată şi de păgâni până la urmă), ci pentru oamenii credincioşi de aici. “Mi-ar plăcea să vin acolo, pentru că sunt mulţi tineri care se duc la Biserică”, mi-a spus cineva... Acum, mă tem să nu mă trezesc prin vreun e-mail cu întrebări sfioase: “Cum, în România, un episcop ortodox s-a împărtăşit cu ereticii? Şi chiar mai este încă episcop?...”

Sincer, habar n-am ce aş putea să răspund la o asemenea întrebare, ca să nu par nici că apăr o asemenea erezie (ceea ce mi-ar fi cu totul imposibil!), dar nici că îi judec pe cei pentru care mă rog la fiecare Sfântă Liturghie, să-i lumineze Domnul în a păstori turma credincioşilor după voia Lui. Problema este într-adevăr gravă, dar (cel puţin momentan şi să dea Domnul să rămână aşa!) strict pe umerii celor cărora a pus Hristos îngrijirea turmei Sale, nu pe ai celor ca noi, care avem datoria să ne rugăm pentru mai-marii noştri. Singurul lucru de care pot fi eu sigur este că, dacă toţi – mai ales cei mai vrednici de a le fi ascultată rugăciunea decât mie – ne vom ruga simplu “Doamne, luminează-i pe ierarhii noştri să păzească poruncile Tale, să umeze adevărului întru toate”, Dumnezeu nu ne va lăsa.

Din păcate, prea adesea văd online sau aud etichete de genul “ecumenistul – masonul – securistul ăsta” ataşate cutărui sau cutărui ierarh. Aşadar, şi dacă ar fi, şi dacă nu ar fi (astfel cum îi judecăm noi că sunt), asta nu ne scuză păcatul. Noi avem datoria să ne rugăm pentru un ierarh, fie el deja ecumenist, pentru ca să se întoarcă şi să fie viu (Iezechiel – 18;23), căci, de ne socotim fii ai Tatălui ceresc, ce altceva putem dori semenilor noştri?!... fie ca să nu devină ecumenist! Evident, pentru un ierarh căzut în erezie niciun canon al Sfinţilor Părinţi nu cred că mai cere să ne rugam ca pentru un ierarh, dar rămâne potrivit inimii fiecăruia să se mai roage inclusiv pentru acela ca pentru un om păcătos, care are tot atâta nevoie de mila lui Dumnezeu precum cel care se roagă pentru el.

În Biserica noastră au intrat şi tătarii cu caii, a tras şi Bukow cu tunurile, a dat şi Ceauşescu cu buldozerele, în timp ce destui lupi răpitori în haine arhiereşti or fi încercat să ne sfâşie din interior, în toate vremurile. Iar printre aceştia sunt şi aşa-zişii eroi, creditaţi a fi salvat românitatea ardeleană acceptând uniaţia cu Roma… Biserica nu a pierit prin acestea şi nu va pieri până ce, în interiorul Ei, oamenii se vor mai ruga cu mare nădejde în mila Domnului, ţinând în ei credinţa cea adevărată, nesmintiţi de cei care cad din ea, fie că le-ar fi acela ierarh, frate, mamă, soţie, fiu, ba chiar duhovnic.

Inima îmi spune ce ar trebui făcut, dar nu am căderea să mă pronunţ vizavi de această situaţie indiscutabil gravă. Orice verdict dat de unul ca mine, indiferent ce bune intenţii aş avea, dar exprimat înainte ca păstorii noştri să se fi pronunţat, nu înseamnă decât cel puţin neascultare. Totuşi, cutez şi eu a ridica o întrebare din perspectiva unor fraţi ortodocşi de prin Scoţia:
+ Oare ce ar spune un preot ajuns întâi la Biserica Coptă, abia apoi fiind hirotonit în Biserica Ortodoxă, cea adevărată?
++ Dar un prieten drag care – deşi intrase deja în legătură cu acest preot înainte să fie ortodox – a refuzat să primească botezul de acolo, botezându-se în Biserica Una?
+++ Ba încă şi un alt om, cu care am devenit prieteni din prima clipă când ne-am văzut, ce ar avea de zis? El, care la 65 de ani a renunţat la preoţia episcopaliană şi a devenit un simplu mirean… dar ortodox?
++++ Mai mult, ce să zică soţia lui, care l-a ameninţat mai întâi că ea divorţează dacă trece la Ortodoxie, dar până la urmă a primit şi ea Botezul Ortodox, iar acum se ţine cu râvna cuvenită de dreapta credinţă?
+++++ Sau ce ar spune soţia slovacă şi fostă catolică a unui grec (pe care fariseul de mine repede ar fi tentat să-l categorisească drept nu foarte credincios), dar care îşi creşte fiii în credinţa ortodoxă, fără concesii acordate fostei credinţe romano-catolice?
++++++ Care ar fi părerea unei măicuţe catolice, izolată în nordul Scoţiei şi care ar dori să intre în Biserica Ortodoxă, cea adevărată?
+++++++ Ce ar spune un tânăr obşinuit (ce nu l-ai putea eticheta drept bisericos la o primă vedere), care întâi s-a îndrăgostit de un sat românesc din Bihor, despre care îmi spune că “nici nu apare pe hartă”, apoi şi de credinţa localnicilor, cea ortodoxă, în care s-a botezat şi el?
++++++++ Sau ce să zică o fată care participă la slujbele ortodoxe şi catehezele ţinute în interiorul Comunităţii Ortodoxe Sfântul Andrei din Edinburgh sperând ca, în câteva luni, să se boteze? Oare va renunţa ea la strădania de a dobândi mărgăritarul de preţ al Ortodoxiei, doar pentru că altundeva în lume, cineva, fie acela oricât de mare în ranguri bisericeşti, se leapădă?
+++++++++ Ce ar spune o fiinţă angelică (englezoaică la origine), care este prima monahie ortodoxă din Coreea de Sud, acolo fiind acasa ei pământească?
++++++++++ Sau ce ar zice o altă englezoiacă care trăieşte în Scoţia, prietena din copilărie a măicuţei amintite, care îşi creşte alături de soţul ei grec cele două minunate fetiţe aducându-le de mai multe ori pe săptămâna la biserică?
+++++++++++ Ori care ar fi opinia unei scoţience şi a soţul ei, care au trecut de la catolicism la Ortodoxie şi cărora starea materială cu care i-a binecuvântat Dumnezeu le permite să colinde lumea largă, dar care nu se roagă şi nu se împărtăşesc decât într-o biserică ortodoxă?
++++++++++++ În fine, ce ar spune duhovnicul Scoţiei, un om care a primit adevărata preoţie (ortodoxă!) din tinereţe şi, vreme de decenii, a făcut aproape singur apostolat pe acolo, încât mi-e greu să cred că există vreun ortodox din Scoţia la a cărui mântuire să nu fi lucrat Domnul, fie şi cu puţin, printr-o faptă sau vorbă de-ale acestui părinte?

Ce ar spune toţi aceştia – care adesea aşteaptă cel puţin până la 2-3 luni până să poată lua parte la o Sfântă Liturghie şi să se împărtăşească, care poate străbat zeci kilometri să găsească o biserică ortodoxă, care nu au nici prea multe cărţi, nici mănăstiri pe care să le viziteze, uneori nici vreun frate în credinţă din aceeaşi localitate, nici duhovnici, încât să se poată spovedi atât de des cât ar simţi nevoia (din şase preoţi ortodocşi din Scoţia, mi-a dat Domnul să-i cunosc pe patru, dintre care unul a plecat în Anglia) – despre un mitropolit ortodox care se împărtăşeşte cu ereticii? Iar dacă eu nu mă simt în măsură să-mi dau cu părerea despre ce anume ar trebui să facă mai marii Bisericii noastre vizavi de cele întâmplate la Timişoara, ştiu că, de s-ar putea cumva să-i consulte pe aceşti fraţi ai noştri din Scoţia, lor sigur le-ar da Duhul Sfânt unicul răspuns posibil…

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

To my Orthodox brothers in the UK [Fraţilor mei ortodocşi din UK]

Throughout the 13 weeks spent in Great Britain (a place where, whether I’m ever going to settle for good or not, I’ll probably always feel at home) at the beginning of this 2008, two of the most wonderful gifts that the Lord has granted me were:
1) having met some extraordinary brothers in Christ in such a secular country, within a distance of over 996 km (619 miles), as that between Brighton and Inverness (although I even travelled some 20-30 miles north of this city)
2) having entered the amazing world of blogging, with this personal project of mine, MunteanUK, yet cared after with some form of professional dedication (or is it mere addiction?! :)

Now, days before Holy Pascha, I am using the current blog post as an opportunity to offer my thanks for all of God’s gifts to me during the whole action movie that my life looked like between Sept 2nd, 2007, to April 13th, 2008. I know that few people in this world ever had been given the bliss to travel, for a: (lenghtier) study or touristic journeys, and (shorter) professional trips or b: mere stopovers (between 50 minutes to 10 hours), as much as I did in a little less than eight months [Romania-Netherlands-Portugal-Netherlands-Romania-Netherlands-USA (DC-CA-CO-IA-IL-VA-NY)-Netherlands-Romania-Belgium-Romania-Germany-Portugal-Germany-Romania-Germany-Spain-Italy-Romania-England-Scotland-England-Belgium-France-Belgium-England-Scotland-England-Romania], nor to meet all the interesting people I met.

Apart from a considerable dose of vainglory, the main reason why I started this blog was to share bits of the things seen, and experienced in the UK. If only at least a few of the words that I spilled from my heart here would be useful to anyone! However, in case this wasn’t obvious in the previous 99 blog posts, I am also bearing witness of Him, the One Truth of Whom I am so unworthy of. No matter what I did, no matter what I saw, no matter what charmed me or disgusted me, nowhere I came across anything that has more meaning, and should count more than our Lord Jesus Christ. Nor have I encountered a more comprehensive and purer faith in Him than in His only One true Orthodox Church.

In order to thank them for their hospitality, I offer my humble translation of the parable bellow (click here for the Romanian version) primarily to my Orthodox brothers in the UK. But it could serve as my little present to all the (old or new) readers of this blog; native or non-native speakers of English; Orthodox or heterodox; religious or irreligious; to those looking for a meaning of life, and to those wasting their lives through workoholism or always looking for entertaining (?!) themselves beer after beer, cigarette after cigarette; to those who have been kind to me, as well as to those who made me sad; to those who opened their hearts to me, and to those who closed theirs; to those to whom God blessed me with bringing joy to them, and to those whom I have offended and hurt… May the Lord bless all those He has brought into my life, including the author of the little story below to whom I’d give the due credit if I knew who that person is!

I am also thanking Him for the wonderful people I met due to blogging, reckoning that I might have never noticed this story, had I not met in the blogosphere, this wonderful woman's blog. Then, since this is Great Holy Week, I am recommending the English version of this interview about Mel Gibson’s movie The Passion of Christ (click here for the Romanian version), from another Orthodox blog that’s worth checking every day. So here’s something we should all meditate about…

+ Once upon a time there was a king who had four wives. He mostly loved the fourth wife, whom he dressed in most expensive garments and offered her the finest of delicacies. He always gave her the best. He also loved his third wife, of whom he was most proud of, and used to boast himself with her in front other kings. However, he lived in constant fear that this wife would one day desert him for someone else.

++ The king also loved his second wife. He could confide in her, as she was always kind, patient, and understood him. Any time the king had a problem, he could trust that the second wife will help him get over the times of trouble. The first wife of the king was loyal, and had a great contribution in maintaining the kingdom. Nevertheless, the king did not love her. Although she truly loved him, he barely noticed her!

+++ One day, the king felt that the end of his life was drawing near. He thought of his full life, and said to himself: “I have four wives, but when I die, I’ll be alone.” He called after the fourth one, asking her: “I loved you the most, I gave you the most beautiful clothes, and showed you my greatest care. Now, I’m going to die. Will you come and join me?”

++++ “No way,” the fourth wife said, and vanished without saying any other word. Her answer poked a knife into the king’s heart. But he also asked the third one: “I loved you all my life. Now, that I am dying, will you keep me company?” “No, life is too good. When you die, I will marry again.” Then he asked the second wife: “I always found understanding and help with you, and you were always by my side. When I die, will you come with me also?” “I’m sorry, I can’t help you this time. I can only bury you, and come to your grave.” This answer also broke the king’s heart.

+++++ Then a voice was heard: “I’ll follow you wherever you go.” The king looked around, and saw that the one who whispered those words was his first wife. She was very thin and frail, as she had suffered because of hunger and her husband’s neglect. With a sorrowful sigh, the king said: “I should have taken better care of you when I could…”

++++++ In reality, each of us has four wives. The fourth wife is OUR BODY. No matter how much time and effort we put in taking care of it, the moment we die, it will leave us. The third wife is OUR WEALTH. When we die, it passes to others. The second wife is OUR FAMILY AND FRIENDS. Irrespective of how close they were to us during our lifetime, they can only come to our tomb after we die. However, the first wife, OUR SOUL, is the only one that will follow us wherever we go. Therefore, we should cultivate it, strengthen it, and please it now, for it is the only bit of us that will follow us, and will be with us forevermore.

Christ is risen! He is risen indeed! [To check out how this truth of utmost importance for everyone’s soul is spelled in 250 languages – click here]

[For all the posts on this blog go to/Pentru toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

A crossroads of the Orthodox World (2) [O răscruce a Lumii Ortodoxe]

Known to many simply as the “Orthodox Monastery in Essex,” this marvellous place hides amazing treasures, among which is this huge icon in one of the two main dinning rooms. This unsusual representation of Our Lord Jesus Christ, and the Apostles can also be found above the iconostasis of the great church of the monastery. I doubt that any Orthodox believer would not find it fascinating. Or maybe this icon could speak better than words even to those with a mere onlooker’s (intelectual/theoretical) interest in Orthodoxy (as sinful I have once been), which appear to be quite a few in Romania. At least this is easier to bear in the UK, a much clearer-cut distinction between believers and unbelievers…

The beauty of this image (click on the picture or here for a larger version), and the vision of the artist (quite unlike many other depictions of the Mystical Supper) had taken hold of my mind ever since I first saw it, thus I was planning to share it online with people who may never be blessed with visiting this wonderful place in Tolleshunt Knights, a typically English village in Essex. And this Great Holy Week seemed to me the best opportunity to do so.

Moreover, the Lord has recently granted me another bliss – that of being offered a wise explanation of the image. The Apostles are all dressed in white, because their feet have just been washed. This symbolises their having taken the Baptism, therefore being cleansed even before the Eucharist (as the bread, and wine are still untouched in the middle of table). Although our Lord washed the feet of all His 12 Apostles, one of them (Judas Iscariot) appears to have lost the purity of his garments (they seem rather greyish to me), as he’s sneaking out into the night…

[For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to/Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

Ortodoxia în East Sussex (5) [Orthodoxy in East Sussex]

Chiar dacă în această Săptămână Mare nu ar trebui să ne stea capul la hrana cea stricăcioasă, poate că ar fi o ocazie nimerită să arăt măcar câte ceva din specialităţile de post greceşti pe care a dat Domnul să le gust în Brighton. Ceea ce mi-a plăcut la aceste pâinişoare cu măsline nu a fost neapărat gustul (cu nimic extraordinar), ci că sunt făcute exact, ca să uiţi de foame. Mânânci două şi sorbi o cană de ceai (eventual cu lapte, fie şi de soia – am constatat ca într-atât sunt de contaminaţi de obiceiul de a bea englezeşte această licoare ortodocşii de prin UK) şi, măcar vreme de câteva ore, nu te mai gândeşti la cele ale stomacului.

Pe de altă parte, sarailiile sunt, ca pretutindeni, delicioase, fie că sunt făcute de greci ori turci, la patiserie sau în bucătăria unei gospodine iscusite sau... de mine însumi (atât cât ma pricep, cu foi de cumpărat :) Poate că ingredientele or fi de post, dar parcă produsul în care se combină este prea gustos şi aţâtător pentru simţuri, încât să fie cu adevărat o mâncare de post...

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Ortodoxia în East Sussex (4) [Orthodoxy in East Sussex]

Cât de repede (cam în 15 minute) se poate schimba chipul unui sălaş de-al anglicanilor într-o biserică ortodoxă, m-am lămurit în Lewes, orăşel tipic englezesc la vreo 16 km nord-est de Brighton, cu numai 16,000 de locuitori. În biserica Thomas à Becket – pe care credincioşii anglicani nu o ocolesc defel şi unde poate că s-ar potrivi mai puţin eticheta de secularism, din păcate valabilă în atâtea alte locuri în UK – reuşesc să se închine lui Hristos şi câteva zeci de ortodocşi.

Dar nu doar obiectele de cult ar putea crea vreo diferenţă, fără să existe o mică parohie ortodoxă (circa vreo 20 de oameni în consiliul parohial, vreo 25-30 alţii care vin la biserică regulat şi poate tot atâţia care vin sporadic), care reuşeşte să aibă parte de o Sfântă Liturghie măcar 2-3 duminici pe lună. Ba chiar, în prima miercuri din Postul Mare, am luat parte la o minunată seară dedicată Canonul Mare al lui Andrei Criteanul şi Rugăciunii Sf. Efrem Sirul.

Cârcotaşii ar putea găsi noduri în papură, căci negreşit totul a fost mai scurt şi “nu chiar la noi”, mai ales nu ca în locul în care mi-e drag să mă întorc (dar nu ştiu dacă e cuviincios să-i fac reclamă pe blog). În orice caz, păcătosul de mine dau mărturie nu numai că era vorba într-adevăr de fraţi ortodocşi, care ţin de Exarhatul pentru Parohii de Tradiţie Rusească din Europa de Vest al Patriarhiei Ecumenice de la Constantinopol), dar şi că preotul s-a străduit să citească toate rugăciunile cu atâta luare-aminte, suficient ca să mai îmi adauge un motiv să mă simt acasă în UK.

Căci, chiar dacă sunt şi nenumărate alte motive lumeşti pentru care mă simt atât de acasă în ţara aceasta, aceasta se datorează întâi şi întâi faptului că există viaţă ortodoxă pe aici. Ba chiar – şi asta numai Dumnezeu ştie cum de se poate întâmpla, poate tocmai pentru a da de ruşine avântul atâtor ecumenişti – tot mai mulţi oameni (nu neapărat numeric, ci mă refer la multe locuri din UK, cu multe şi diferite istorii de viaţă, de la anglicanism, până la ateism) Îl găsesc pe Hristos acolo unde se află cu adevărat, în Biserica Ortodoxă.

Poate m-am simţit acasă şi pentru că avusesem a doua oară ocazia să aud slujind şi să vorbesc cu acelaşi preot ortodox din UK care se întâmplă să fie chiar englez, pe când majoritatea preoţilor din UK provin din ţări majoritar ortodoxe. Slujitorul Domnului are un job part-time pentru a se întreţine, dar mulţumeşte bunăvoinţei fraţilor anglicani că are unde. Iar fraţi îi sunt, pentru că toţi suntem oameni făcuţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, dar nu pentru că i-ar recunoaşte cumva fraţi în credinţă – mare rătăcire ecumenismul ăsta!

În privinţa altor motive pentru care mă simt acasă în UK, cu voia Domnului voi mai tot scrie pe blog sau ele reies deja din tot ce am scris. Este minunat într-o ţară unde parcă nu se vorbeşte aşa de urât pe străzi şi nu se circulă atât de haotic precum la Bucureşti, nu ţipă oamenii unii la alţii, nu se sună din claxoane de plictiseală sau pentru intimidarea celor cu lămâie galbenă în parbriz, nu se dă buzna peste rând (dacă o face cineva, de regulă nu este vorba de britanici de baştină), ba nici nu ai de ce să-ţi lustruieşti pantofii în fiecare zi, nici când plouă…

Dincolo de acestea, important este că, în această postare, am menţionat motivul esenţial pentru care “da, mi-ar plăcea să trăiesc aici”. Dar să las în voia Domnului ce şi cum va fi, căci nu întotdeauna este important în viaţă doar ceea ce ne-ar plăcea…

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

UK, in the eyes of an Afghan taxi driver [UK, în ochii unui şofer de taxi afgan]

To balance a bit my disproportionately favourable views of the UK, I guess I should report the opinion of a man from Afghanistan who simply wouldn’t like to live in this country for good. For the time being, as an engineering student and part time taxi driver, he finds the UK a great place to be, he praises the overall openness and tolerance of the Brits towards foreigners, but he wouldn’t hang around too much here after he graduates.

“This is no country where to have a family,” he says, complaining (as the British media) about the huge number of divorces, and the general individualistic attitudes of the people here, that brings about promiscuity, and thus the distintegration of the traditional family model. And I bet he wasn’t refering exclusively to the Brits, but to any people drawn to the mirage of UK capitalism, who lose sight of what’s most valuable in life, in order to be part of this economic success story.

I assume that he could find a wife within the Afghan expat community, however, he wants to raise a family in his own country. As for the war, he’s not afraid, “because there have been wars ever since I was born”. “As for poverty?,” I asked. He doesn’t fear it either, and would only work for about a year in the UK, but not to save money as I assumed. He wants to gain professional experience that would help him in Afghanistan.

Apart form the people here being “too materialistic”, neither he likes the British food, which he finds much better in the barren Aghanistan, “because everything you eat there is from someone’s garden, not from supermarkets”. I happen to have nothing against the food; I admit that it’s tastier on the Continent, but I can eat whatever I find here. As for the people in the UK, in spite of the fact that I observe the same things as this Afghan guy, I don’t find them neither more secular than Romanians I work and live among in Romania, nor do I think this is unchangeable. My dear Orthodox brothers met here prove to me that the Kingdom of God is indeed within our hearts, and that all men can change, anyone can be saved, whilst our Lord Jesus Christ can be found anywhere.

Nevertheless, this student – in his early twenties I presume, speaking perfect English, and with a very neat appearance, contrary to whatever prejudice about the Afghans, we, the civilised ones (?!) might have – really shames me, along with other fellow countrymen who often find ourselves complaining about “tough times” in Romania. Here’s a man coming from a severely impoverished Muslim country, who has what I would call a healthy outlook on life. Unlike him, I’m hearing about Romanians planning to leave Italy and Spain to come here, in order to gain more. But let us all (I include myself), think a bit from this man’s perspective – is there really much to gain, and at what cost, since a man from Afghanistan believes there’s nothing worth leaving his country?

[Pentru toate postările de pe acest blog mergi la/For all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Ortodoxia în Scoţia (2) [Orthodoxy in Scotland]

Iată ce minunat poate contrasta o cârciumă goală, amenajată în interiorul unei foste catedrale din Edinburgh cu o cămăruţă plină duhovniceşte, după transformarea ei în paraclis de către un fost preot anglican din Fort Augustus. Convertit la Ortodoxie la 65 de ani, fostul anglican face acum cel mult treaba unui diacon pe lângă arhimandritul din imagine. Nu mai contează zecile de ani de preoţie anglicană, nici că ar putea fi şi părinte duhovnicesc şi trupesc celui ce slujeşte. Important este că “a văzut lumina cea adevărată, a aflat Duhul cel ceresc”, în Unica Biserică a lui Hristos. Nimic altceva nu este mai de preţ pentru el şi nimic nu ar vrea să mai fie ca înainte.

Când vezi că până şi în nordul Scoţiei poţi afla măcar o părticică din Biserica Lui şi oameni care au ajuns la El pe această cale unică, după ce au gustat surogatul pseudobisericilor reformate sau abisul ateismului, nu poţi decât să te minunezi de planul Lui pentru mântuirea lumii şi să te ruşinezi când îţi aminteşti cât de adesea luăm Ortodoxia de-a gata. În România, mai avem şi duhovnici îmbunătăţiţi după ani de nevoinţe, şi destui preoţi care sfinţesc locul (dar desigur că aceia nu vor fi niciodată vedete TV), şi biserici la cel mult câteva străzi distanţă, şi mănăstriri la tot pasul, şi ore de religie în şcoală (pe care, în loc să ne străduim a le face mai bune, vrem doar a le scoate din programă!), şi cărţi folositoare în limba noastră, şi atâtea moaşte de sfinţi, dar prea puţin ne pasă.

De la “Ce-i cu prostiile astea? Mai lasă-mă cu popii ăştia! Ce, te-ai făcut religios? Te-ai pocăit?” până la “Şi eu cred, dar nu cum spune Biserica” sau “Îţi respect credinţa, dar eu nu pot să cred în aşa ceva” – aceasta aude oricine se străduieşte să trăiască în viaţa adevărată a Bisericii. Eu unul nu mă pot plânge, că nici măcar aşa ceva nu mi-a fost dat să aud prea des (poate şi pentru că aud numai ce vreau :) N-am simţit decât că sunt privit puţintel altfel. Probabil nu este neapărat dispreţ, ci mai degrabă o distanţare compătimitoare, de genul “Bietul de el, nu ştie să se bucure de viaţă”. Dar asta nu mă supără nicidecum, măcar de ar pricepe toată lumea că, şi din punctul meu de vedere, nu mai vreau să fie nimic ca înainte.

Mă tem că am văzut în Scoţia câţiva oameni simpli care ne-ar putea face de ruşine şi, amintindu-mi de ei, îmi amintesc şi de o exclamaţie a Pr. Rafail Noica (alt convertit de la anglicanism) dintr-o conferinţă – “Vai de Ortodoxia noastră!”. La Judecată, unii ca aceştia ne vor acuza numai purtându-şi veşmintele luminoase în faţa întunecaţilor de noi care vor încerca să ne scuzăm – ba că nu am ştiut, ba că n-am crezut că este chiar pe bune, ba că popii ăştia sunt de vină, ba că noi n-am omorât pe nimeni, nici n-am furat fabrici întregi, ba că am crezut că o să mai avem timp şi pentru suflet, ba că n-am făcut niciun rău să stăm la rugăciune cu catolicii, anglicanii şi alţi heterodocşi...

Păi dacă nu este niciun rău, cum se face că atâţia eretici vin la Ortodoxie?! Şi acest lucru se întâmplă în condiţiile în care Biserica Ortodoxă n-a mai făcut niciun fel de prozelitism în Scottish Highlands de vreo 1,500 ani, nici n-are la dispoziţie maşinăria de propagandă a Vaticanului ori purcoiul de bani al neoprotestanţilor. Cine chiar VREA, îl găseşte pe Hristos chiar şi în pustietăţile astea (mai degrabă sufleteşti, căci altfel Scoţia e o ţară civilizată peste tot)! Domnul să aibă milă de cine NU VREA, dar şi de noi, cei care, cu toate că ştim că VREM, nu înseamnă nicidecum că “gata, ne-am şi mântuit”, ci mai avem atâtea de făcut în a ne îndrepta pe noi înşine, nu în a-i judeca pe alţii!

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Ortodoxia în Scoţia (1) [Orthodoxy in Scotland]

Umaniştii ăştia seculari cu care te întâlneşti peste tot în UK, fie că se recunosc sau nu ca atare, au golit această catedrală din Edinburgh de orice urmă de sacralitate şi au închinat-o, în locul lui Hristos, artelor spectacolului (performing arts). Ei cred că “soluţiile la problemele lumii de azi vin din gândirea şi acţiunea omului, mai degrabă decât dintr-o intervenţie divină” – zice Declaraţia lor. Domnul să aibă milă de ei – eu cred exact invers! Nu exclud acţiunea şi gândirea omului, dar sunt convins de folosul acestora numai în măsura în care sunt îndreptate spre lucrarea poruncilor lui Dumnezeu, căci fără El chiar nu putem face nimic.

Şi cred aceasta cu tot mai multă tărie, deoarece, prin binecuvântarea Lui, cu cât văd mai multe locuri din lume, cu atât mă lămuresc tot mai bine unde şi cum ajungem de capul nostru – nicăieri, într-un hău absolut, în care nu poţi decât să dai dreptate celor ce decretează că totul este absurd. Da, fără Hristos, nimic nu are sens. Şi să fi ajuns la renumitul Festival Internaţional de la Edinburgh, ce piesă de teatru, ce contorsionare de trupuri (dans?! – vai ce incult sunt! :), ce distracţie, ce atelier (workshop) cultural, ce expoziţie de mâzgălituri, ce degustare de băuturi fine, ce rafinată dezbatere din catedrala devenită acest The Hub mi-ar fi putut mângâia sufletul mai mult decât Sfânta Liturghie? Şi numai 150 de ani să dureze viaţa cuiva, că tot s-ar sătura (mai repede decât îşi imaginează toţi nesătulii), odată şi odată, şi de băut, şi de mâncat, şi de pipăit, şi de mirosit, şi de văzut, şi de auzit, ba încă şi de gândirea asta ca un puţ fără fund...

Totuşi, mi-a dat Domnul să găsesc, inclusiv într-un loc îndepărtat din Scoţia (Fort Augustus, în marginea sud-estică a ceea ce constituie Scottish Highlands), fraţi ortodocşi care s-au săturat la timp (pentru a câştiga vreme de pocăinţă) de idolatria acestei lumi, în care amintitele simţuri, nevoi fiziologice, plus raţiunea şi ştiinţa sunt singurii dumnezei. Oameni obişnuiţi, mireni, între care şi un fost preot anglican, care L-au căutat pe Domnul Iisus Hristos şi au ajuns pe singura cale care poate să-i ducă la Lumina cea adevărată, în Biserica Ortodoxă!

Dacă se poate şi altfel ori dacă toate instituţiile care îşi zic biserici sunt bune, de ce tocmai la Ortodoxie?! Sau cum s-a putut ca aceşti câţiva oameni să-L vrea pe Hristos, dar nu aşa cum este ofertat de puzderia de secte neoprotestante, ci aşa cum Îl cunoaşte Biserica Ortodoxă, care a păstrat dragostea desăvârşită pentru El?! Puţintică rabdare le cer cititorilor, căci multe aş avea să spun despre cum am găsit această părticică de Ortodoxie din Scoţia, dar nu se poate să le aştern toate deodată.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Ortodoxia în East Sussex (3) [Orthodoxy in East Sussex]

Aproape în fiecare duminică, după Sfânta Liturghie, o parte din enoriaşele de la biserica grecească din Brighton nu uită să îi ceară preotului să sfinţească coliva spre pomenirea celor dragi adormiţi. Şi cum putea păcătosul de mine să găsească un motiv de a intra în vorbă tocmai cu aceea dintre minunatele noastre gazde din consiliul parohial, care negreşit că a fost frumoasă la vremea ei (complet atipică pentru conaţionalele sale!), decât să o întreb cum se face coliva?

Ingredientul principal este grâul, care se lasă la înmuiat peste noapte, apoi se fierbe, încât boabele se umflă după cum se poate vedea, dar nu până să plesnească. Apoi se scurge cât mai bine. La fel se fierb şi se scurg migdalele şi seminţele de susan, care se amestecă apoi cu stafide (unele dintre cele mai moi şi mai parfumate gustate de mine vreodată) şi cu seminţe de rodie - picăturile acelea rubinii. Fără zahăr, ciocolată, bombonele sau alte decoraţiuni, coliva asta grecească nu are nicidecum aspectul şi gustul unui desert cum iese pe la noi, dar o porţie precum cea din imagine este o excelentă mâncare de post. Nu este o delicatesă, dar poate potoli foamea.

Altfel, din vorbă în vorbă, duminica trecută, mi s-a mai confirmat două teorii. Prima este aceea că foarte mulţi greci ciprioţi sunt mai ataşaţi de fosta putere colonială, Marea Britanie, decât de Grecia. Pe câţi i-am tot întrebat, inclusiv cu alte ocazii, niciunul nu mi-a zis că are la inimă Elada mai mult decât UK. Nu ştiu dacă aşa or simţi cetăţenii Republicii Moldova când ajung la Moscova, dar probabil că nu este nimic nefiresc ca un grec cipriot să simtă aşa când pune piciorul în Londra. În capitala UK, grecii au nu mai puţin de 25 de biserici, după cum le-am numărat într-un anuar editat de asociaţia pan-ortodoxă a credincioşilor din UK, The Orthodox Fellowship of St. John the Baptist. Iar aceasta îi exclude pe preoţii şi ierarhii greci care ţin de Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol. Uimitor cum, de mii de ani, pe oriunde s-ar aşeza grecii ăştia, reuşesc uşor să se simtă ca acasă!

Aproape 500,000 de greci ciprioţi locuiesc în UK, ceea ce înseamnă foarte aproape de numărul celor din insulă (778,000), după ultimele date ale Guvernului lor. O a doua teorie se referă la o tristă confirmare - anume că procentajul de ortodocşi practicanţi nu pare să fie mai mare sau mai mic decât în România. La vreo 3,000 de ortodocşi greci câţi ar exista prin East Sussex, numai vreo 300 au legătură cu biserica lor din Brighton. Poate or veni la mari sărbători, însă din ce mi s-a părut mie, într-o duminică obişnuită, nu vin mai mult de vreo 120 oameni, din care un sfert sunt britanici, imigranţi şi studenţi ortodocşi de alte naţionalităţi (dintre care până la 10-12 români). Aşadar, secularizarea o fi doar mai accelerată în rândul anglicanilor sau al altor credinţe eretice, dar nicidecum nu este o boală de care Lumea Ortodoxă ar putea să pretindă că nu suferă.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

An atheist reborn in the Orthodox Church (5) [Un ateu renăscut în Biserica Ortodoxă]

“What’s the connection between the above picture and St. Dionysios?” – anyone would be entitled to ask. Well, that tree that my friend Dionysios is looking at in his garden in Peacehaven is an olive tree brought from the very pathway towards which St. Dionysios directed his brother’s murderer to escape those who were pursuing him. And let no one dare say to me that olives can’t grow in East Sussex (in the southernmost part of England), when I touched such fruits here myself! Obviously, there weren’t any olives in this very young (about six years old) tree but it was plenty of them in the other tree big olive trees that Dionysios has in his garden.

Maybe outside the Orthodox world the uniqueness of a tree brought from a particular place in Zakynthos island makes no sense, yet I am convinced that those who try to live their lives as they should within this only One Church of our Lord Jesus Christ would understand what a profound meaning all these apparently insignificant things can have. For all of you - believers and nonbelievers - here is another little story of whose truthfulness my friend Dionysios is sure of, since a trustworthy person (his Greek godfather) told it to him.

In August 1953, a sequence of three massive earthquakes rattled Zakynthos (whose tourist attractions can be seen here), leaving most of its buildings in ruin. In the village where Dionysios’ godfather lives, two young boys were missing. The searches through the ruins were to no avail, and, after a week of efforts, it was decided that a memorial service would be held for the boys. Amazingly, during the service, someone brought two boys that had just been found. They were exactly the two children thought to be dead by then. The boys said that a wardrobe had kept them safe among the rubbles, which is not an uncommon survival scenario after earthquakes. However, everyone’s amazement grew further when the little survivors said that: “an old man dressed in black brought us food and water but he only gave us vegetables.”

A few days later, on August 24th, when the summer procession for St. Dionysios is being held (there is another one on December 17th), the family took the boys and went to thank the Lord by paying homage to the Saint. When the boys saw the body of the Saint, they instantly recognized him, saying “That is the man who came to bring us food, it was him.”

Time and again, the Lord intervenes miraculosly, through His beloved saints, in our lives – if only all of us would believe what He’s been saying for the past 2,000 years! And one could never judge but feel very sorry for those of us ready to believe any nonsense (enslaved by the sick “I only believe in myself” kind of mentality), and not the witnesses offered by children who would have no reason for making up such a story. Oh, my Lord, why am I so tempted to believe that, at least very often, those who don’t believe children's encounters with saints, and dismiss what they say as mere stories are probably those who refuse to believe that unborn children are living beings and murder isn’t justified under any circumstances? For the prayers of St. Dionysios, please have mercy on Thy world!

[For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to/ Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

A crossroads of the Orthodox World (1) [O răscruce a Lumii Ortodoxe]

One of the biggest surprises for the Brits themselves, not least for any Orthodox believer from any corner of the world, would be to find something more than a mere island of faith in this secular UK. For this is what the Patriarchal Stavropegic Monastery of St. John the Baptist in Tolleshunt Knights (Maldon, Essex) actually is - a crossroads of the entire Orthodox World, by no means just an isolated pocket of spirituality. Otherwise how could this humble monastic community of 33 souls (as of 2008) attract dozens of pilgrims from all the Orthohox countries in eastern Europe, but also from as far as Iceland, USA, Japan, and Argentina?

The deepest explanation would go back to the life of St. Siluan the Athonite (1866-1938), the spiritual father of Archimandrite Sophrony (1896-1993), the founder of the monastery. However, I am far too overwhelmed with how meaningfully I felt there, and I know too little about these amazing people to dare telling others about them. The most I could do for now is meekly share a fascinating first impression of the monastery, whose stavropegic status means that it is canonically dependant directly on the Ecumenical Patriachate in Constantinople.

Among so many things, what struck me most was listening to liturgical hymns sung (by nuns of various nationalities) in Church Slavonic, a language whose beauty was a revelation for me. Out of a sudden, I felt as though I understood one of those things that never happen by chance, yet whose meaning had always eluded my reason until two days ago. The fact that for so many centuries the majority of Orthodox peoples used this language (why not other?!) for the Divine Liturgy couldn't have possibly been just accidental. By the 18th century, not even the ordinary Russians understood this language, let alone Romanians whose Latin core of the language is above denial.

Nevertheless, if the language I heard this weekend had sounded like that throughout the centuries, then it would have been enough to keep believers' hearts awake during the Holy Liturgy. Of course that I am not advocating the idea of returning to dead or artificial languages. I am only saying that nothing is meaningless for God, and I just wanted to share this view of mine to those who have never heard Slavonic chants in an Orthodox church. Just listening to this language (and I admit that the nuns' angelic voices may also weigh in a great deal in this conviction of mine) should be enough to understand how it was possible for the Orthodox Faith to be kept alive when illiterate people praised the Lord in what was apparently an incomprehensible language. Be it only sung or listened to, beauty is always comprehensible!

[For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to/ Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

An atheist reborn in the Orthodox Church (4) [Un ateu renăscut în Biserica Ortodoxă]

My brother in Christ from Peacehaven (East Sussex), Dionysios, is a living proof not only that Jesus Christ has never ceased caring for the humble creatures for whom He died on the Cross almost 2,000 years ago, but also that all those who keep perorating about "these outdated saints, and the fairy tales around them" are wrong. Far be it from me ever to dare saying that these people are somehow blamable, more sinful or guiltier than any of us, the Orthodox believers; I am just saying that they are utterly wrong to reject the idea that our Lord listens to the prayers of his beloved saints, who, in their turn, listen to our prayers. And St. Dionysios can prove this to anyone who, open-heartedly, may visit his church in the Greek island of Zakynthos.

Moreover, once a man is completely reborn into a new life with Christ, he gets to witness how God changes the lives of those around him or those he merely has brief encounters with. This is not something to boast oneself with, and of course that there is not a single trace of something like this in the passion Dionysios puts in telling his story. However, there is a continous state of amazement that our Orthodox Brit is living in, as he sees how the Lord directs him to speak to particular persons about his experience.

One such person is the unworthy I, and how could have Dionysios known that less than five days before meeting him I had opened this blog, and that I would write about him, so that dozens of people all over the world could read about his conversion from atheism to Orthodoxy? As for his coming back to life out of the meaninglessness of atheism, why did his conversion took place particularly in the Orthodox Church, and not other denomination, if so many nowadays believe (most of them sincerely - again, I'm not judging anyone!) that all Christian congregations are the same? It's just another of God's ceaseless miracles, that follows many instances when Dionysios offered small Filaktas (tiny paper-wrapped parts of St. Dionysios' slippers), only to hear those who received them telling how this small gift changed their lives, either by helping them solve what seemed unsolvable problems until then or bringing them more confidence in the Lord.

[For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to/ Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

Ortodoxia în East Sussex (2) [Orthodoxy in East Sussex]

"Poţi să ai o afacere, să vinzi Chips and Fish, şi să ajungi în Rai" - aceste cuvinte simple ale preotului au constituit esenţa predicii de azi de la Greek Orthodox Church of the Holy Trinity din Brighton. Iar vorbele sale s-au potrivit de minune pentru a mai dezmetici lumea cuprinsă de goana după chilipiruri în perioada asta de reduceri. Măcar de ar fi ca cine are urechi de auzit, să audă că viaţa asta mai înseamnă şi altceva infinit mai important decât cele cărora le acordăm cea mai mare parte a timpului nostru. Pomenind desigur şi despre aducerea moaştelui Sf. Ioan Gură de Aur la Constantinopol, predica de azi s-a axat pe un mucenic grec mult mai apropiat de vremurile noastre decât de cei de la începuturile Bisericii. Şi pur şi simplu nu pot să nu povestesc mai departe ce am auzit.

Pe la sfârşitul secolului al 18-lea, un anume Dimitrie ajunsese, la numai 25 de ani, un prosper om de afaceri în Constantinopol, având unul dintre cele mai căutate hanuri din tot Imperiul Otoman şi oferind servicii (ce azi s-ar numi catering) celor mai mari dregători de la curtea Sultanului. Devenind unul dintre cei mai râvniţi burlaci din oraş, Dimitrie nici nu trăia în destrăbălare, dar nici nu se ducea duminică de duminică la biserică, afacerile sale fiind pe primul plan. La un moment dat, în ciuda multor prieteni între musulmani, unii dintre ei au început să-l pizmuiască şi căutau să-i facă rău, exclusiv din invidie, nu că Dimitrie l-ar fi nedreptăţit pe vreunul dintre ei cu ceva. S-a întâmplat ca, odată, să iasă o încăierare în faţa casei tânărului ortodox. El a coborât să vadă ce se petrece, tocmai când unul dintre ei care se băteau era înjunghiat mortal. Turcii au dat imediat vina pe nevinovatul Dimitrie, aducând martori mincinoşi în faţa judecătorului, care nu putea să dea crezare cuvântului unui ortodox şi martorilor săi în faţa mărturiilor unor musulmani. Totuşi, datorită bunei reputaţii de care se bucura tânărul grec între mai marii cetăţii, aceştia i-au propus o soluţie de scăpare de evitare a condamnării iminente. Dacă s-ar fi lepădat de Hristos şi ar fi luat credinţa musulmană, Dimitrie ar fi fost liber şi toate acuzaţiile împotriva lui - retrase. Era anul 1785 şi nimeni nu ar mai fi crezut pe atunci că cineva ar prefera moartea decât lepădarea de credinţa ortodoxă. Iată însă că Dimitrie, acel tânăr de succes şi nu prea bisericos a ales să fie executat, într-o zi de 27 ianuarie, decât să se lepede de Fiul lui Dumnezeu.

Poveţele acestei povestioare, aşa cum au rămas în mintea mea după întâlnirea dintre vorbele părintelui şi nevrednicele mele gânduri ar fi următoarele:
1) să nu judecăm niciodată (ne)credinţa altcuiva, căci numai Domnul o ştie cu adevărat;
2) să nu facem niciodată ca Dimitre cel dinainte de mucenicie, preocupat prea mult de cele materiale şi să ne închipuim că, dacă se va pune problema, şi noi vom şti să alegem a rămâne cu Hristos şi nu cu deşertăciunile în care ne-am învăţat să trăim (mare amăgire e asta!);
3) să nu credem vreo clipă că numai călugării şi preoţii sunt chemaţi la sfinţenie, ci că toţi trebuie să ne mărturism credinţa, fie şi prin a face toate lucrurile ca pentru Dumnezeu, cum făcea Dimitrie, care şi fără să arate o evlavie deosebită, era un om cinstit, respectat de mulţi păgâni.

[Pentru toate episoadele din ac