Sunt ochelarist, dar nu din acela ‘de soare’, ci de… miopie. Iar în miopia mea sunt multe lucruri pe care nu le prea văd eu limpede pe lume. De pildă, port în gând o curiorizate care mă macină de mai multă vreme.
Oare cum arăta lumea înaintea folosirii în masă – din a doua jumătate a secolului trecut, dar excesiv doar de vreo 20-30 de ani încoace, aş zice – a ochelarilor de soare?
Aud tot mai mult în jur oameni zicând că ‘au nevoie’ de ochelari de soare, de preferinţă nu din aceia ‘made in China’, ci cât mai de calitate (de pildă ‘made in Italy’). Această nevoie este reclamată chiar de unii care prea puţin stau în aer liber.
Oare cum suportau strămoşii noştri nu prea îndepărtaţi (bunicii şi străbunicii) lumina soarelui, în bătaia căreia petreceau mult mai mult timp decât noi?
Şi nu scurtă vreme, pentru câte o plimbărică până la un loc cu umbră, şi nici pentru o simplă relaxare, ci ca să facă munci grele: la sapă, la coasă, la fân, la secerat, la cărat una-alta, la spălat şi întins rufele, la câte şi mai câte.
Un răspuns parţial aş găsi: pe vremea aceea (nu mai în urmă de 50-60 de ani), nimeni nu ieşea din casă cu tărtăcuţa descoperită.
O năframă, borurile pălăriei sau cozorocul şepcii mai îndepărtau măcar o parte din lumină din calea spre ochi, deşi văd că, în zilele noastre, specialiştii (cine alţii? :-) pretind că până şi rama ochelarilor de soare ar trebui să fie groasă, pentru o protecţie sporită.
Însă şi astăzi, bombardaţi fiind cu mesaje care ne cer ‘să ne protejăm’, nu prea mai ieşim din cu capul descoperit, ci poate doar gol (de gânduri). Totuşi, indiferent ce om avea pe cap, de ce nevoia de ochelari de soare este tot mai mare?
Nu îmi explic. Petrecem noi mai mult în arşiţa zilei decât o făceau înaintaşii noştri, muncind din greu? Oare arde soarele mai tare, cum or zice unii ideologi ai încălzirii globale?
O fi ajuns lumea mai insuportabil de privit cu ochiul liber? Sau, poate, nu mai vrem să ni se vadă cearcănele, gândurile, confuzia, tristeţea, neliniştea? Ori să ne ascundem mai uşor zâmbetele false?
Să fie cumva ochelarii de soare un element obligatoriu pentru a a accede la ‘balul mascat’ ce a devenit lumea contemporană?
Mai întâi ochelarii de soare, apoi walkman-ul, iPod-ul, Smartphone-ul şi tot aşa… Accesorii indispensabile (?!) în trista lume reală din jur, fără de care mulţi nu pot apărea nici în (ne)fericita lume virtuală a Facebook.
Cum sunt destui care nu ies în lume, nici după lăsarea serii, fără ochelari cumpăraţi cu 102[a], 136[b], 140[c] sau 187[d] GBP – preţuri din Edinburgh (poza 3) de dinainte de creşterea TVA în UK şi, chipurile, unii la reducere cu până la 50%.
Nu cred ca protecţia sporită să explice preţurile afişate, ci mai degrabă fandoseala… Fendi[a], Prada[b], Gucci[c], Christian Dior[d].
Oricât de scumpi, ochelarii nu pot nici să ne ascundă preagolul (de bune) sau preaplinul (de rele) care ni se văd în ochi. Nici să ne facă mai suportabilă lumea din jur, care nu poate arăta mai bine decât arată nevăzutele inimi ale miliardelor de pâmânteni.
[Pentru toate postările de pe acest blog mergi la/For all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]