Saturday, 6 December 2008

Femeile în UK (11) [Women in the UK]

Cu oricâtă insistenţă ar scrie presa britanică despre promiscuitatea fără egal a femeilor din Marea Britanie (a se vedea aici şi aici), eu nici n-am de gând să ‘combat’ aceste triste ‘adevăruri statistice‘, însă nici să cad în resemnarea că ‘cifrele spun totul’, mai ales pentru că, în faţa Domnului, fiecare om este o fiinţă aparte, nu un simplu ‘exemplar dintr-o populaţie’.

Eu unul n-am avut de-a face cu depravatele din statistici (‘ce prostănac’, ar exclama mulţi, nu-i aşa?), ci cu o puzderie de fete drăguţe sau doamne de treabă, chiar şi în această antihristică (de la o vreme parcă şi a o numi doar excesiv de seculară sau ateistă spune prea puţin) societate britanică. Aşadar, pot să-mi continui serialul cu exemple pozitive din UK...

...de data aceasta, aş vrea să scriu despre foarte buna impresie lăsată de cameristele din blocul rezidenţial (residential block) al Institute of Development Studies (IDS), unde am locuit ca Chevening Fellow.

Doar cameriste, şi încă la un cămin studenţesc, deci nu în vreun hotel (de unde să poată pica ceva şpăgi), însă cu atâta bun simţ şi seriozitate în practicarea unei munci umile cum adesea noi (ăştia destepţii, intelectualii, fiţoşii :-( nu dăm dovadă.

Cinci zile pe săptămână, dacă nu erai în cameră sau nu uitai cartonaşul cu ‘Nu deranjaţi’ (Do not disturb) de pe uşă, între 9:00 şi 11:00 camera îţi era se aspirată, se goleau coşurile de gunoi ori se înlocuiau, dacă era cazul, săpunul şi hârtia igienică. Oribilele chiuveţici pe model britanic erau şi ele spălate, iar patul făcut – cam ca la un hotel. Joia, se schimbau cu totul cuverturile de pat.

Sau, dacă uitai cartonaşul în uşă (cum făceam eu adesea, mai ales obosit după vreo noapte de blogging :-), mă trezeam cu nişte simpatice bileţele precum cele prezentate în a doua fotografie.

În mesaje care începeau cu ‘Dragă Camera 4, dacă vrei să schimb patul...’ mi se oferea posibilitatea să deschid uşa la o anumită oră sau – dar numai dacă binevoiam! –, să-mi schimb singur cu aşternuturile ce aveau să-mi fie lăsate pe pat.

Dacă nu binevoiam, eram rugat doar să ţin aşternuturile noi în cameră până când le va schimba ea pe cele vechi. Fără niciun fel de strâmbătură din nas că i-aş îngreuna cumva sarcinile de serviciu!

Ar mai fi de adăugat faptul că această doamnă avea mereu zâmbetul pe buze, cu întrebări pentru fiecare locatar din IDS, glumiţe despre aspiratorul căruia îi spuneau ‘Henry’. Parcă erai în vizită la o pensiune, nu la un bloc rezidenţial studenţesc. Să nu mai zic că, la un moment dat, o colegă de-a ei (la fel de amabilă), a făcut o plăcintă pe care ne-a adus-o la bucătăria unde aveam acces doar noi, cei 12 Chevening Fellows de la Sussex European Institute.

Total nefotogenică (oricum, iată aici un text minunat despre urâţenie) camerista mea era mereu zâmbitoare, amabilă şi – am tras cu ochiul cum făcea curăţenie în alte camere, când nu era locatarul acolo, să o ţină sub observaţie – foarte conştincioasă în munca ei.

Nu ştiu dacă acesta ţine cumva de vreo seriozitate britanică de modă veche, însă în niciun caz nu cred că se explică atât de simplist cum fac unii adesea, punând amabilitatea pe seama cuantumului salariului.

Căci nu cred că pentru o asemenea slujbă de cameristă poţi lua mai mult de vreo £ 1,000-1,200 pe lună… sumă considerabilă, dacă o raportăm la salariile din România, dar nicidecum ‘mare lucru’ în UK, mai ales de când cu monstruoasa criză economică (menită să bage minţile în cap cui le mai are!) şi de când £ 1 = € 1

În schimb, cu adevărat mare lucru este a-ţi face treaba – fie ea cât de nespectaculoasă, deloc palpitantă, umilă, neinteresantă, nu prea bănoasă – cu zâmbetul pe buze, într-o lume de oameni plini de talente, deştepţi, dar veşnic plictisiţi şi nemulţumiţi şi care nu-şi găsesc locul.

Mulţumirea de sine nu ţine nici de frumuseţea chipului (dar de la Dumnezeu pe care chiar că nu-l avea camerista aceasta), nici de venituri, nici de cum se poartă ceilalţi cu tine, ci de cum te porţi tu cu cei din jur.

În ‘cariera’ ei de cameristă, sigur o fi întâlnit şi locatari greţoşi şi plini de aere, dar nu cred să fi avut ceva de pierdut (ci numai de câştigat, pentru ea însăşi în primul rând!) dacă a tratat pe toată lumea cu aceeaşi amabilitate.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

3 comments:

snowalker said...

Un singur lucru nu-mi place la britanici, mi se pare ca fac exces de zel cu engleza. Mi s-a intamplat sa zbor cu British Airways si desi ma descurc binisor cu en, crede-ma ca aproape nu reuseam sa ma inteleg cu stewardesele, adica vorbeau de parca aveau cartofi in gura. Nu mai zic ca folosesc subtitle la filmele englezesti, tot in en bineinteles. In rest par oameni ok, de distractie si civilizati :)

MunteanUK said...

haioasa obervatia ca britanicii 'fac exces de zel cu engleza' - pai dc majoritatea dintre ei habar n-au de alta limba? :)

intr-adevar, de-abia in UK ajungi sa-ti pui intrebari de genul 'oare eu chiar stiu engleza?', indiferent cat ai vorbit aceasta limba (si ce bine te-ai inteles cu oamenii) prin alte state ale lumii, inclusiv in USA.

accentul BBC n-are nimic de-a face cu ce vorbeste lumea pe strada, mai ales in Scotia. in America, tot imigrantul invata o engleza inteligibila, dar in UK e jale mare. insa, cu putin 'exercitiu al urechii', dc stii ceva engleza, te descurci si aici.

snowalker said...

da, pare aiurea sa zici de urmasii lui Shakespeare ca vorbesc aiurea engleza, cand de fapt Anglia este leaganul anglofoniei.
Mie insa mi-ar foarte greu sa ma inteleg cu ei, daca as locui acolo.