Mânat de impulsuri fotoholice, adesea nu ajung în cele mai interesante (sau mai bine cotate) obiective turistice dintr-un oraş.
Ceea ce caut eu este cel mai înalt loc posibil, la cel mai bun preţ posibil (sau gratuit :-), de unde să fac fotografii. Unora le place în vârf de munte şi, nu că nu mi-ar placea şi acolo, dar mai des m-am văzut în vârf de... metropolă.
O astfel de căutare avea să mă ducă în The Lighthouse, centru de arhitectură din Glasgow şi un soi de muzeu/expoziţie de design, în care incultul de mine desigur că nu am avut ce mare lucru să văd. Obiectivul meu era să ajung sus pe clădire.
Adică să urc pe strâmta scară spiralată către o platformă de unde era promis (pe net, în broşuri pentru turişti, la centrele de informare turistică etc) accesul la o “panoramă uimitoare a oraşului”.
Eram cu un alt Chevening Fellow, am intrat, am plătit biletul de intrare (doar câteva, sub 3-4 GBP) şi am trecut rapid pe la fiecare etaj, complet neimpresionat (poza 2) de chestiile de design (nu ştiu cum să le zic) expuse.
Toate mi-au părut nedemne de Charles Rennie Makintosh, un celebru arhitect din Glasgow a cărui amprentă creativă se regăseşte în tot ceea ce are mai ‘cool’ cel mai mare oraş al Scoţiei.
De fapt, obiectivul la care voiam să ajung chiar este denumit în cinstea arhitectului şi se cheamă Makintosh Tower, fiind situat undeva aproape de mereu aglomerata arteră comercială Buchanan Street.
Urcuşul meu către vârful clădirii a fost oprit de către ultimul custode dinaintea mult-lăudatului turn – o simpatică scoţiană prin adopţie, fiind la origine pe jumătate englezoaică, pe jumătate poloneză (poza 1).
“Starea vremii nu permite deschiderea platformei”, mi-a spus. Deşi de pe stradă n-aş fi zis deloc că este un vânt teribil (precum constatasem la Edinburgh), cică rafalele erau prea puternice pentru a permite accesul turiştilor în turn.
Aşa era avertismentul meteo, într-o ţară unde Statul Dădacă ştie întotdeauna mai bine, aşa că nu aveam ce face.
Aparent tristă – nu am cum să ştiu cât era un sentiment sincer sau unul adesea exersat ca obligaţie profesională – că un vizitator trebuie să plece atât de dezamăgit din The Lighthouse, custodele a cedat doar la insistenţele mele de a o chema pe ‘şefa’ ei.
Care a venit rapid să vadă care este problema. A ascultat răbdătoare mica doleanţă, dar a rămas la fel de intransigentă: nu poate fi încălcat avertismentul meteorologic, care interzice urcarea în Makintosh Tower, dacă vântul depăşeşte o anumită intensitate. Cum se măsoară ‘pericolul’ acesta nu mi s-a explicat.
“Dacă sunteţi nemulţumiţi de experienţa avută la The Lighthouse, dacă nu aţi găsit ceea ce căutaţi, vă putem returna preţul biletelor de intrare”, ne-a spus ‘şefa’.
Am spus că m-aş mulţumi doar să putem face poze personalului :-), dar şi această cerere a fost îndeplinită parţial (poza 6), pentru că foarte prezentabila ‘şefă’ a refuzat să se lase fotografiată.
Cât despre “panorama uimitoare” promisă, nu am rămas decât cu câteva imagini (pozele 3, 4, 5), de la ultimul etaj înainte de Makintosh Tower.
Făcute prin geamuri nicidecum perfect curate şi cam de la acelaşi nivel cu acoperişurile din jur, imaginile nu prea surprind :-( cât de interesant este oraşul Glasgow.
Poate ca postarea mea o surpinde cât de amabile pot fi măcar unele britanice şi, ca bun exemplu britanic, faza cu returnarea banilor clientului nemulţumit de o ‘experienţă culturală’, pe care n-am mai întâlnit-o nicăieri în lume.
Totuşi, nici cele mai simpatice angajate nu par dispuse, de dragul amabilităţii, să facă excepţii de la strictele reguli impuse de Statul Dădacă.
|
No comments:
Post a Comment